Twilight

Ce vreau să văd în week-endul acesta ?

Filmul TWILIGHT! Auzisem de el încă de la sfârşitul lunii decembrie, dar în Oradea a ajuns abia de ieri.

Abia aştept!

Discuţie pe mess

Din motive ce ţin de confidenţialitate, nu voi publica discuţia pe messenger în forma ei actuală dintre o studentă la Calculatoare din cadrul universităţii orădene şi un alt coleg al ei, dintr-un an mai mare.  Îi voi numi doar Ea şi El şi voi povesti ce s-a discutat, pe scurt. Realitatea este mult prea cruntă …

Ea îl întreabă pe El dacă ştie să taie o schemă în Orcad (program cu care se realizează scheme electrice). El îi răspunde că nu ştie, dar să îl întrebe pe colegul Google. Ea, nedumerită: “nu ştiu id-ul lui. Mi-l dai ?”

Ooops! S-a rupt firu’! No comment …

V.I.P.

La ce ne duce cu gândul prescurtarea sau cuvântul VIP?

Varianta 1

În primă instanţă la VIP-uri, adică oameni celebri. De fapt, în România nu există decât două categorii de cetăţeni: VIP sau om obişnuit. Nu mai ştim să facem distincţia între un VIP adevărat şi o persoană publică. La noi, orice persoană care a apăurt o dată la TV e VIP.

Varianta 2

Desigur, studenţii din Bucureşti când zic VIP se gândesc la Asociaţia VIP, adică Asociaţia Voluntari pentru Idei şi Proiecte, un ONG studenţesc care organizează diverse manifestări atât în capitală, cât şi în ţară. Şi ce îi face foarte speciali este concursul “Studentul Anului“, când, an de an caută cei mai buni studenţi din ţară de la specializări precum: medicină, jurnalism, IT, arhitectură sau economie. Cei care îşi doresc o astfel de titulatură trebuie să realizeze un proiect pe domeniul în care studiază şi să ataşeze un CV (de altfel cât mai stufos), pe care să îl trimită apoi organizaţiei prin intermediul mailului. Detalii se găsesc pe site-ul www.studentulanului.ro.

Varianta 3

Însă niciunul din cele două înţelesuri de mai sus nu corespunde cu cel la care mă gândesc eu. Fie că e dimineaţă, fie că e ziua în amiaza mare, taximetriştii de la VIP Taxi protestează în faţa Primăriei Oradea. Au blocat toate locurile de parcare din apropierea clădirii, au afişat tichet de parcare valabil pe o zi (pe care nu uită să îl achiziţioneze zilnic) şi stau la protest, la ţigară, la ce o fi … Şi asta ţine de câteva zile bune! Pe mine nu mă afectează în mod deosebit acest protest al lor. Însă un lucru m-a deranjat azi. Stăteam la STOP-ul din faţa Primăriei, cedând trecerea atât pietonilor, cât şi tramvaiului sau maşinilor care veneau din stânga. şi care aveau prioritate. Deşi eram pe banda a doua şi deci exact lânga linia dublu continuă, am simţit cum din spate mă depăşeşte cineva. Nu pe dreapta, ci pe stânga tăind linia dublă. Ok zic, nu e prima dată. Dar îl urmăresc cu privirea. Era chiar un taximetrist de la VIP. Bun, nici asta nu e o problemă. Însă faptul că a depăşit linia dublă continuă, tâind apoi calea atât a maşinilor, cât şi a tramvaiului care aveau prioritate, după care a intrat pe linia de tramvai (opusă celei pe care se aflătramvaiul), pentru a parca “regulamentar” (fără să se chinuie să străbată întreaga Piaţă a Unirii)  mi se pare că depăşeşte limita bunului simţ!

Mi-a părut rău că nu l-am putut filma şi să trimit imaginile pe site-ul Realitatea www.realitatea.net. De altfel postul de televiziune a şi lansat campania “Combate indiferenţa în trafic”, iar acest şofer chiar îşi merită un loc printre cei de o seamă cu el. Şi din păcate numărul acestor şoferi creşte simţitor de la o zi la alta.

În sfârşit, ca o ultimă constatare, nu pot să nu reamintesc reclama ce o aud la KissFM Oradea făcută de cei de la VIP Taxi! Spre disperarea lor au dat anunţ la radio prin care le cer clienţilor să îşi exprime părerea, la un număr de telefon cu apel gratuit, vizavi de serviciile oferite de ei. Părerea lor poate conta, pentru că de ei depinde dreptul lor de a “profesa”, din nou, pe şoselele Oradiei. Nu am nimic cu VIP Taxi, fiecare trebuie să-şi ducă zilele cum poate, însă nesimţirea din trafic nu ar trebui iertată …

Azi ar fi împlinit 90 de ani.

Astăzi, răposatul ar fi împlinit 90 de ani. Adică Nicolae Ceauşescu sau mai exact dictatorul. Cu toate că au trecut aproape 20 de ani de când a fost asasinat, azi, sunt mulţi încă, aceia care duc dorul acestui personaj, dar şi a vremurilor conduse de el.  Sunt oameni care nu au putut să se integreze în democraţia “impusă” de Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu. Oameni care suspină după vremurile demult apuse şi care aprind an de an câte o lumânare pe mormântul familiei Ceauşescu: Elena şi Nicolae, cu astfel de ocazii … Îl serbează chiar şi azi, cântându-i ca şi cum l-ar vedea încă în faţa lor. Cu mândrie de român! 

Noi, cei care ne-am născut după anul 1980, ne amintim vag de acele momente, de acei ani. Pentru noi, totul a fost şters din memorie o dată cu asasinarea lor. Deşi, an de an, televiziunile ţin să ne reamintească acele momente. Dar noi suntem reci, pentru că nu le-am simţit prea mult, pentru că părinţii noştri ne-au ferit de greutăţile vremurilor de atunci. Ne-au oferit un loc cald şi tot ce era necesar pentru a creşte normal şi a nu fi marcaţi de perioada comunistă.

Azi, când privim spre filmele care amintesc de perioada de dinainte de 1990, nu ne vine a crede. Când “Decreţeii” sau “4, 3, 2″ par a ne aduce în faţa ochilor momente triste din era ceauşistă, noi rămânem stupefiaţi de fiecare secvenţă de film, de fiecare cuvânt spus de actori şi ne întrebăm: oare chiar aşa a fost ? Pentru că noi suntem obişnuiţi să fim mereu în trend, să avem acces la tehnologii de ultimă generaţie, să ne plimbăm cu maşini ultimul răcnet …

Şi atunci cum să ne putem închipui că acum 20 de ani cu greu cumpărai o pâine, când erai nevoit să stai cu orele la cozile din alimentare sau la benzinării?

E negru. Tot ce ţine de acea perioadă e negru în memoria mea, cel puţin. Totuşi, nu pot uita frica ce m-a cuprins pe 22 decembrie 1989. Cam atât. Poate şi tablourile cu EL, atârnate pe pereţii grădiniţei. Dar altceva nimic.

Important e că pentru unii, azi, EL ar fi împlinit 90 de ani. Eu zic doar, că sper, că Dumnezeu îl odihneşte în pace!

Vreme trece, vreme vine …

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la trecut, la vremuri frumoase care au fost cândva, mă ia un soi de nostalgie.

E ianuarie 2009. În urmă cu doi ani de zile, susţineam ultimele examene ale ultimei sesiuni de facultate, şi cu emoţii şi nerăbdăre mă pregăteam de o călătorie lungă. Avea să înceapa experienţa mea ca studentă ERASMUS în Atena. Trei luni de vis, departe de casă, dar mereu cu gândul la cei dragi, acolo unde am cunoscut zile frumoase, o familie extraordinară, mi-am făcut mulţi prieteni şi am învăţat să mă descurc singură printre străini, ba chiar să înţeleg, să citesc şi să scriu în limba greacă!

Pe când visul s-a terminat, am realizat că am finalizat şi facultatea. Nu aveam de unde ştii care îmi va fi drumul de acolo înainte. Şi totuşi … De mai bine de 1 an şi jumate muncesc, dar recunosc că m-am desprins cu greu de ASUO (au fost 5 ani), dar am învăţat că trebuie să urcăm pe alte trepte în existenţa noastră. Că în locul nostru vin alţi tineri, cu alte ambiţii, care vor cunoaşte la rândul lor munca într-un ONG studenţesc. Cu satisfacţiile şi bucuriile ei, deşi adesea te loveşti şi de multe neajunsuri …

Acum nu văd decât clipe frumoase când privesc spre trecut, dar privind spre viitor văd alte fapte. Într-o lună voi încheia studiul de masterat şi până atunci mai pregătesc ceva, despre care am să povestesc abia la finelele celeilalte săptămâni.

M-am revăzut cu colegii de facultate vineri seară. O parte din ei sunt deja căsătoriţi, alţii urmează. Fiecare a povestit câte puţin din realizările sale din ultima perioadă. De altfel, grupul nostru pe care l-am strâns încă din băncile facultăţii este în continuare unul unit, chiar dacă ne vedem ceva mai rar. Pentru că pe noi ne leagă prea multe amintiri, excursii, zile de naştere, bancheturi sau chiar nunţi, la care am participat, cu toţii, împreună. Ca o echipă adevărată, fiindcă întotdeauna am fost unii lângă alţii şi la bune şi la rele …

Cum s-ar zice: “Vreme trece, vreme vine … “!

De ce iubim femeile ? de Mircea Cărtărescu

Mi-a fost dat să citesc o altă capodoperă a literaturii noastre. Mircea Cărtărescu se întreabă într-un din volumele sale “De ce iubim femeile“. Cartea merită citită, atât de femei, dar mai cu seamă de bărbaţi!

Iată mesajul de la finele cărţii:

E limpede că adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat parul care le ajungea cândva până la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi periculos decât meseria de zână.
Un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamană ca două picături de apă cu cea a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în “ordinar” o sămânţă de extraordinar care dă rod epic. Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic al cuvântului) adus femeilor “pentru că sunt femei”. Întrebările criticului: Cine spunea că scriitorul român a uitat să povestească? Cine spunea că e misogin?

Ca în vremurile bune …

Am avut o duminică ca pe vremuri … Am citit mult (m-am apucat să citesc cartea lui Mircea Cărtărescu “De ce iubim femeile”, dar nu am terminat-o încă, după care o voi lua pe a Marianei Gavrilă “Rădăcini”), am mers mult pe jos şi am luat şi tramvaiul! Mi-a adus aminte de vremurile din liceu, dar şi din facultate, când umblam foarte mult pe jos sau cu tramvaiu şi citeam mult. De altfel, mă pregătesc cu mari emoţii de evenimentul meu, care se apropie cu paşi rapizi, dar despre care nu am să vorbesc încă foarte multe.  Supriză!

Aseară, la fel. Mi-am amintit cu drag de anii ’90, căci pe VH1 am urmărit topul celor mai bune 50 de piese dintre anii 1990-1999. Piese foarte bune, artişti de marcă. Mă gândeam atunci ce mândrie este pentru un artist să-şi poată asculta piesele, la radio sau la TV, chiar şi după 10, 15, 20 sau mai mulţi ani, după lansare ? Şi aici ar intra: Prince, Janet Jackson, REM, Cher, George Michael şi mulţi alţii.

Mă bucur când am parte de clipe care îmi amintesc de anii care au trecut. Anii care au trecut, nu au cum să revină, anii cei mai frumoşi sunt anii care au să vină!

… şi totuşi până când ?

 [articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 23-29 ianuarie 2009]

 Snobism de România

Azi am luat-o la pas. În cea mai deprimantă zi din istorie… De altfel, atunci când merg pe jos mă simt cel mai bine şi pot vedea tot ce nu observ atunci când sunt în trafic. Atunci, singurele conexiuni sunt cele cu ceilalţi şoferi sau în cazuri mai fericite, contactul meu direct cu realitatea este radioul.

Dar când te plimbi, poţi vedea atâtea!  Abia atunci îţi dai seama, cu adevărat, ce oameni circulă pe şoselele noastre. Din ochii unui pieton, totul are alte proporţii. Atunci stai şi începi să meditezi îndelung. Un şir infinit de întrebări încep să se scurgă, alene, prin minte …

Occidentul ne consideră o naţie de săraci, şi sunt aproape convinşi că, în viaţa noastră nu am auzit nici măcar de cuvântul “telefon”, darmite să ştim cum se prezintă respectivul produs. Realitatea este cu totul alta. Fireşte, este aproape imposibil să îi faci să  creadă  că  se înşală. Doar dacă îi aduci aici. Cine vine însă la imaginea pe care ne-am creat-o în străinătate ?

Cu toate acestea, noi ştim cel mai bine că mai tot românul umblă cu maşini de Bavaria, cu cerculeţe sau cu multe alte simboluri, şi mai ales, cu mulţi cai putere! Şi sunt peste tot, în orice parcare, la fiecare colţişor de stradă, pe trotuare, pe plajă, pe pârtiile de ski, poate chiar şi în casele oamenilor, În orice zi, în orice noapte, la orice oră şi în orice anotimp. Am putea crede că ne-a fost dat să  vedem tot ce se putea în lumea asta. Nici pe departe!

În condiţii de criză economică, lucrurile nu se opresc aici. Snobii continuă să existe la fiecare pas, blocând chiar şi circulaţia tramvaielor pe strada Primăriei, şi mai mult, cerându-le agenţilor de circulaţie să nu scrie nicio amendă, că  îi va suna cineva. Pesemne, cu banii poţi cumpăra orice. Acesta este tineretul ţării noastre. Cu ei ne “mândrim”. Unii au totul, alţii mai nimic. Unii nu ştiu aprecia ce au. Alţii se bucură  din orice. Oameni şi oameni … Şi totuşi până când ?

Hot and cold remix

Îmi pare rău Emil, dar trebuie să îţi fur ideea. Mi-a plăcut atât de mult remixul propus de tine, încât i-am oferit un loc pe blogul meu. Deşi spuneam că stilul de cântare al lui Katy Perry nu mă pasionează în mod deosebit, combinaţia cu cei de la Fragma este una extrem de reuşită!

Iar Katy străluceşte în acest clip!

Şoc în media!

Nu îmi vine să cred câte pot auzi în ultima perioadă. Criza asta economică îi paşte pe tot mai mulţi. Azi am citit pe blogul lui Flavius Bunoiu despre demisia lui de la Televiziunea Transilvania. Sper să nu renunţe la Business News, că e chiar o chestie mişto!

În ultima perioadă am citit despre numărul mare de disponibilizări pe care companiile şi televiziunile le fac, pentru a reduce costurile şi deci, pentru a supravieţui în condiţiile crizei economice.

Despre Ilinca Vandici şi alte “vedete” care au fost date afară sau, din fericire, au “suferit” nişte reduceri salariale, nu are rost să mai vorbesc. Presa vuieşte de ei.

Dă Doamne zile bune!