… de duşmani mă feresc şi singur … cam aşa începea postul lui Flavius Bunoiu, imediat după ce s-a anunţat faptul că va fi directorul interimar al Casei de Cultură a Sindicatelor. Numărul comentariilor răutăcioase la adresa lui crescuse. Dar nu asta conta atât de mult – pentru că aşa e omul, cum ajungi sus, cum împroşcă cu noroi – ci faptul că acele comentarii veneau tocmai de la cei care cândva îi erau prieteni sau, cel puţin, aşa îi considera.
Întâmplarea lui este, fără îndoială, una din multele astfel de cazuri. Cei pe care nu demult îi credeai prieteni îţi sunt de fapt acei prieteni care într-o clipă de neatenţie sunt exact opusul. Am fost, nu neapărat surprinsă de ce mi s-a întâmplat cu o seară înainte, ci mai degrabă indignată. Indignată la modul că ipocrizia asta îi mânâncă pe tot mai mulţi oameni. Ai putea crede că trăieşti într-o lume de oameni fericiţi şi fără gânduri, hai să le spun, ciudate, când de fapt totul se întâmplă doar în imaginaţia ta, în realitatea ta. Păcat că realitatea pe care ţi-o imaginezi este atât de departe de realitatea în care se întâmplă de fapt lucrurile. Cu timpul devii rece la ce se întâmplă.
Fiindcă nu degeaba se spune că “orice nu te doboară, te întăreşte”. Închizi ochii şi treci mai departe. Îi laşi să se bucure de “realizarea” lor, de faptul că şi-au satisfăcut scopul, iar tu, păstrându-ţi calmul sau diplomaţia, să poţi continua. Fiindcă e unul din multele obstacole pe care viaţa ţi le pune în cale. Căci doar aşa îţi poţi arăta rezistenţa în faţa greutăţilor.
Sunt atâtea de spus, sunt atâtea de văzut, atâţia oameni de cunoscut, încât, doar timpul te va ajuta să cerni binele de rău.
