Adevărul gol-goluţ

Uneori adevărul doare. O comedie romantică ce merită savurată.

Trei puncte de suspensie

Nu prea am mai scris pe blog. Din loc în loc, apar frânturi de revistă, articole preluate din cutia cu amintiri … S-au întâmplat prea multe în ultima perioadă, dar mai ales în acest an. Aş vrea să se termine odată. Să fie deja 2010 şi să sper că este un an bun. Nu am crezut că această criză poate lovi chiar atât de rău. Simt aproape zi de zi efectele ei şi nu îmi doresc decât să fie un coşmar, din care să reuşesc să mă trezesc cât de repede posibil.

Şi mai trece o zi şi e tot mai greu. Cândva nu era atât de greu, dar acum cuţitul a ajuns la os. Eşti strâmtorat. Nu mai ai aer. Priveşti spre trecut. Îţi spui ” a trecut”. Dar te ciocneşti de prezent, de care nu ai cum să scapi. El te urmăreşte, îţi veghează somnul şi ochii mari şi-i aţinteşte spre tine. Apoi, bufneşte în râs. Are un fraier în faţa ei. Unul care îşi doreşte din tot sufletul să se trezească din ceea ce crede a fi un coşmar. Dar nu, este prezentul său. Şi pentru că nu are de ales, se conformează. Prezentul îi aduce momente bune, dar prea puţine încât să le acopere pe cele sumbre. Nimic nu îl poate face să privească încrezător spre viitor. Nici nu ştie dacă are rost să mai spere la ziua de mâine. Şi totuşi speranţa este singura care trăieşte. Fără de ea nici viaţa lui nu ar mai fi. Închide un ochi, apoi şi celălat şi e o nouă zi, una în care îşi pune alte şi alte speranţe până când paharul se umple. Surplusul scurs se evaporă şi rămâne conţinutul propriu-zis, care şi el, treptat se evaporă. Paharul e din nou  gol, gata oricând să fie reumplut. Povestea se reia.

Departe de toată analogie şi filozofie pe care am asociat-o cu o zi din viaţa noastră, stă, în fapt, grija noastră de fiecare zi. Dorinţa noastră de a creşte profesional, de a ne dezvolta şi pe plan personal şi în acelaşi timp, credinţă că întotdeauna următoarea zi este mai bună decât cea de azi. Aşa e firea omului. Mereu în căutare de nou şi de dezvoltare. Şi aşa va fi mereu. Nu condamnăm pe nimeni, doar vrem să subliniem caracteristici ferme ale naturii umane.

Şi toate ca toate, dar norocul este de partea noastră şi Dumnezeu ne aduce şi o nouă zi şi ne dorim să o trăim ca şi cum ar fi ultima ce ne este dată. La finalul zilei ne dăm seamă că nu am reuşit tot ce ne-am propus. Ne consolăm însă cu ideea că este loc şi pentru a doua zi, şi pentru a treia … până la nesfârşit.

Nu îmi doream să devin atât de melancolică, dar se pare că toată această perioadă de timp în care am stat pe acasă, cu diverse probleme şi boli, m-a făcut să cuget din nou la diverse probleme existenţiale. Când, în sfârşit, am reuşit să adun toate aceste idei, rezultatul este acest post care se vrea o însumare a unor situaţii şi momente cu care ne confruntăm în viaţa de zi.

Mă întorc din nou la lucru. Deşi e târziu, am de pregătit un material pentru revistă. Va fi un interviu interesant, despre care am să vorbesc cât de curând. E un om aparte, cu siguranţă, iar numele lui este atât de cunoscut încât 200.000 de oameni ar emite tot atâtea păreri la adresa domniei sale.

Citatul zilei

“Nu suntem stăpâni pe sentimentele noastre: îl putem urî până şi pe cel ce ne-a facut bine.”  Balzac

Broken strings

Ani de liceu

În amintirea zilelor de liceu, chiar la finalul acestuia, în anul 2002, am adunat o parte din cele mai drăguţe perle ale profesorilor şi a rezultat acest articol, care de altfel este şi primul din cartea mea EFEMERIDE. LA MULŢI ANI COLEGIULUI NAŢIONAL “EMANUIL GOJDU”, care săptămâna această împlineşte 90 de ani de existenţă.

ANI DE LICEU 

Cu fiecare an nou venit, îmi amintesc clipe şi momente importante din viaţă. Nu voi uita niciodată anii de liceu, despre care nu degeaba se spune că sunt cei mai frumoşi ani din viaţă noastră. Într-o seară mi-am reîmprospătat memoria cu “perlele” profesorilor mei din  Gojdu, pe care le notam într-un carneţel, timp de 4 ani, reuşiund astfel în final să compun o mică povestioară. Ce vremuri, ce ani de liceu am trăit, precum în filmul “Ani de liceu”, pe care de fiecare dată când  îl urmăresc, trăiesc aceleaşi emoţii ca şi cum ar fi prima oară …

 ”Begin şi am inceput”. Spre exemplu unii rămân pur şi simplu “interzişi” când văd notele de la bacalaureat, alţii ne consideră o “societate plină de infractori” şi merităm să fim “aruncaţi pe geam”. “Bunăoară” “nu pierdem vremea în mod organizat” şi nu “vomăm la ore”, deşi câteodată ne este recomandat să ieşim afară, ci învăţăm “proprietăţi destul de stufoase”, extagem rădăcini din “radicali adânci” sau facem calcule cu “sinusuri kilometrice”. ”Stoichiometric pe ecuaţie” găsim coeficienţii substanţelor, iar “dacă terminam, bine, dacă nu, nu” şi activam la ore “de dragul de activa”. De aceea, uneori “avem nevoie de o mică pregătire” pe care o putem face “în cuplajul de două ore”, unde “nu tot ce zboară se mănâncă”. Alteori, însă nu e de ajuns pregătirea pe care o facem şi astfel în lucrările noastre de control se găsesc ” nişte bazaconii mai mari decât turnurile doborate de Talibani”.

Aşa că mai bine ne închidem “gaura aia prin care scoatem sunete”, şi la “ora de nu ştiu ce”, vom avea ocazia să aflam lucruri inedite despre Turcia care “a pierdut războiul cu turcii”, că “slănina să fie de un deget, altfel nu e slană adevărată” sau cu “o mai mare largheţe”, nu ne va mai uimi definiţia şanţului “sunt bune de apărare, dar mai doarme omul până când se trezeşte”. E de înţeles faptul că nu avem voie “să ne batem joc de istorie”, nici că suntem: “zarzavagii în Bucureşti”, nici vulgari şi nici nu avem motiv “să râdem ziua în amiaza mare”. 

De fapt, e “o ciudăţenie a istoriei”, că “nu trăim aşa cu capul bătuţi în pereţi” şi nici nu mâncăm “cu buzele umflate”. Dacă stăm bine să ne gândim, “nu este uşor de scris” şi este “atât de greu de reţinut” tot ce ţine de istorie. Ar fi “prea ca-n poveştile lui Harap-Alb”  ca profu’ “să aibă linişte ce să-I tihnească”. Ar mai fi câteva soluţii salvatoare pentru el înainte ca să ne apuce iar “nebuniile” şi să nu ameţească de la ”atâtea învârteli”, şi anume: ori să ne “regleze”, “să ne dea cu capul de pereţi”, dar nici să nu-i punem “condiţii aicea că nu eşti cu bunicu-tău acasă”. “De ce să fiu eu zdreanţa voastră?”, când pot fi “băieţii mari nişte domnişoare bătrâne”.

Doar punând “harta mai omogen”, “să nu-mi scuipaţi la ora, îmi fluieraţi” şi “nu mai împrăştiaţi atâta”, nu vom fi “fără pic de obraz pe piele”.  Deci, “fără dinastea, fără ţigănii”, “ne contolam vocabularul”, ştiind ”că nu aveţi voie să vă jigniţi” şi “nici să vorbim între noi”, că nu avem “halucinaţii”. Unii mai timizi de felul lor “vorbesc că numai ei se aud”, în schimb alţii, mai dezgheţaţi şi mai guralivi de o “impertinenţă grosolană”, care deşi ştiu că “nu sunt la piaţă, la sacii cu cartofi” sau “la Otopeni, citind ziarul”, continuă să disturbe liniştea din clasă. Unii colegi cam chiulesc de la unele ore, mai bine spus “lipsesc cu neruşinare”, chiar dacă nu se ţine neaparat să li “se vadă pupilele”, ei riscă “să valseze de unii singuri până în august”. Pentru unii, verbul “trebuie”, “distruge timpanul”, iar pentru alţii “a râde în nas” este “ticăloşenie, mişelie, vandalism” sau “lucruri grosolane şi mitocănii”. “Degeaba vă spunem noi acum că tot nu veţi înţelege”, că unii “mâzgălesc atâta”, pentru că “cine credeţi că îi înţelege?”. Cu “noţatii istorice” ,”notaţi-vă să zicem” ca “vom intra in stereotipuri după teorie” făcând “atingere la clasa a 10-a”. “Chiar dacă vă vine greu” să vă explicaţi cum un lucru “se reprezintă printr-un reprezentant” este “da’ chiar aşa” . Unii au “piele pe obraz cum s-ar zice” şi ne “atrag atenţia să fim cu grijă” şi “să nu se mai întâmple” căci atlfel “vom păţi ca recent pătimita clasa…” şi vom putea rămâne “neclasificate”. Alţii parcă sunt la “Ploaia de stele” şi fac mereu pe “niznaii” sau pe “firfizonii” fiind consideraţi “mărul discordiei”.

Cu “ganduri ascunse şi perfide” putem afirma “şi cât ne-am muncit…”

Zile şi Nopţi, 132

Un copac

Imaginaţi-vă

că acesta este

un fag de 100 de ani,

înalt de 20 de metri şi

cu un diametru al coroanei

de 12 metri. Are o suprafaţă a

coroanei de 120 de metri pătraţi,

iar cele 600.000 de frunze ale sale

reprezintă o suprafaţă verde de 1.200 de

 metri pătraţi. Canalele din ţesutul

frunzelor sale reprezintă o suprafaţă de

schimb de gaze de 15.000 de metri pătraţi, cât două

terenuri de fotbal! Într-o zi însorită, acest copac

prelucrează 9.400 litri, respectiv 18 kg de CO2. La un

procent de 0,03% CO2 conţinut în aer, asta înseamnă 36.000

 de metri cubi de aer prelucraţi zilnic de frunzele acestui copac,

care filtrează şi cea mai mare parte din bacteriile, sporii de

ciuperci, praful şi alte substanţe dăunătoare care plutesc în aer. În

plus, aerul este umidificat, deoarece acest copac absoarbe şi elimină

400 de litri de apă pe zi. Cele 13 kg de oxigen produs de copac prin

 fotosinteză acoperă necesarul a 10 oameni. Într-o singură zi, acest

copac produce 12 kg de zahăr,  din care îşi construieşte toate

substanţele organice. O parte o înmagazinează sub formă de

lemn nou. Dacă acest copac ar fi tăiat pentru a face loc unei

 străzi, unui chioşc sau unui loc de parcare, sau pentru că

cineva s-a plâns că face prea multă umbră,

ar fi nevoie să fie plantaţi 2.000 de

copaci tineri cu

un volum al

coroanei

de câte un

metru cub

pentru a

compensa

pierderile

pentru

sănătatea

oamenilor.

În România plantarea acestor 2.000 de copaci tineri ar costa peste 100.000 de lei.

Lucian Cremeneanu: „Paradisul e în fiecare dintre noi. Nu-l distrugeţi!”

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi, săptămâna 25 septembrie - 10 octombrie 2009]

Pe Lucian Cremeneanu (Lulu cum îl strigă prietenii), oamenii îl ştiu din diverse locuri. Fie ca prezentator la ProTV Oradea (deşi asta s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani), ca DJ mobil sau jurnalist independent, fie stăpânul unei căţeluşe, pe numele ei Didi, care la rându-i are un blog, „blog de dog”. Alţii l-au cunoscut abia după lansarea cărţii „Welcome to my Paradise”, care a avut loc în luna mai, şi în care cititorul este trecut prin toate etapele: de la hohote de râs până la constatări simple cum că tot ce este frumos are un sfârşit. Lucian îşi povesteşte întâmplările din vacanţa în Bali, pe care le asociază, armonios, cu amintiri din tinereţe. Însă, pe lângă talentul său de a expune, cu foarte multă uşurintă şi extrem de mult haz, momentele prin care a trecut, este pasionat şi de fotografie. De altfel, în perioadă 21-30 septembrie, a expus fotografii de-ale sale în cadrul expoziţiei „Stropi de frumuseţe în ploaie”, organizată în cadrul Lotus Center, ce are ca temă conexiuni între natura şi spaţiul de petrecere a timpului liber. Despre WTMP şi expoziţie, ne povesteşte Lulu Cremeneanu.

Lulu, ai lansat în primăvară o carte intitulată „Welcome to my paradise” (WTMP), care a prins foarte bine la public. Care este povestea poveştii?

„Welcome to my paradise” este o carte care s-a născut aproape singură. A început ca un jurnal al unei călătorii de trei săptămâni în Asia pe care am făcut-o în luna aprilie. Eram sigur că în cele trei săptămâni petrecute acolo mi se vor întâmpla lucruri deosebite, aşa că m-am hotărât să le notez, ca să nu le pierd. Vroiam să înmânez jurnalul celor care aveau să mă întrebe, la întoarcere „Cum a fost în concediu?” Treptat, experienţele au început să se adune şi să fie din ce în ce mai diverse. Mai mult, unele dintre ele mi-au generat amintiri din trecut, pe care le-am inserat în jurnalul meu sub forma unor flash-back-uri. Şi aşa m-am trezit că scriu o carte. Am scris-o acolo, la 11.000 de km depărtare, în timp real. Am scris în fiecare zi a concediului meu. Cuvântul „Sfârşit” l-am scris în avion, pe drumul dintre Doha (Qatar) şi Frankfurt.

Ce înseamnă, de fapt, Paradisul?

Cei mai mulţi oameni asociază ideea de paradis cu un loc anume – o plajă însorită cu nisip fin, apă albastră, umbreluţe de soare, vegetaţie luxuriantă, corpuri frumoase, bere rece etc. Eu am descoperit altceva. Şi anume că Paradisul poate fi oriunde şi în oricine. Paradisul este o stare care se alimentează cu lucruri mărunte şi aparent neînsemnate. Unii îşi doresc toată viaţa maşini de lux şi nu-şi dau seama cât de important este faptul că se pot ridica din pat în fiecare dimineaţă. Alţii vor să aibă vile de aur, şi nu se bucură de sănătatea propriilor copii. Alţii vor să câştige la Loto, fără să realizeze ce adevărată minune e o ceaşcă de cafea savurată într-o dimineaţă însorită. Ăsta e Paradisul. El e făcut din micile minuni din fiecare zi, din oamenii pe care îi iubim, din locurile de care ne ataşăm, din micile noastre pasiuni.

Descrie-ne cea mai hazlie întâmplare din cadrul experienţei tale în insula Bali.

Aş povesti-o, dar nu pot aici. Am scris-o în carte la paginile 148-149.

Dacă ar fi să-ţi descrii cartea „Welcome to My Paradise” în trei cuvinte, care ar fi acelea ?

 Savuroasă, incitantă, sensibilă.

 Publicul se aşteaptă la o continuare a poveştii. Pe când?

 „Welcome to My Paradise” este o carte care descrie o călătorie dublă – una în Bali şi una în propriile amintiri. Cartea s-a terminat odată cu încheierea călătoriei în Bali. O continuare mi s-ar părea inoportună sau artificială. Am comis deja cel mai mare atentat la intimitatea mea. Totuşi, dacă voi simţi inspiraţia de a scrie o altă carte, o voi face, chiar dacă nu va fi o continuare a acesteia. Mai am şi alte proiecte.

 Pe lângă faptul că scrii, te ocupi şi de fotografie. Cum coabitează în tine aceste două pasiuni?

 Cred că foarte bine. Cel mai bun exemplu este faptul că la lansarea cărţii am avut şi o mini-expoziţie cu fotografii din voiajul în Indonezia. Au completat foarte bine atmosfera şi au adus un plus de realism exotic. Atât scrisul cât şi fotografia sunt forme de expresie a unor trăiri, pasiuni, experienţe, filosofii, frustrări, poveşti, sentimente şi câte şi mai câte. Îmi place să mă folosesc de ambele pasiuni pentru a decupa din realitate lucrurile frumoase şi pentru a le împărtăşi celorlalţi.

De curând, participi cu fotografii la expoziţia „Stropi de frumuseţe în ploaie”, organizată în cadrul mall-ului orădean. Cum ţi-ai ales fotografiile?

Tema pe care ne-au cerut-o organizatorii, „Stropi de frumuseţe în ploaie”, n-a fost uşoară deloc. Am avut nişte idei drăguţe, dar nu le-am putut pune în practică din cauză că nu am avut ploaie. Timp de o săptămână am fost ca un ţăran agricultor – mă rugam să plouă. Dar cum Zeul Agriculturii s-a prins că nu sunt un agricultor autentic, nu mi-a dat ploaie. Aşa că am trecut la planul B. Am rugat-o pe prietena mea Adela Lazăr, actriţă la Teatrul de Stat Oradea, să-mi pozeze pentru câteva cadre. Problema frumuseţii fiind rezolvată, stropii de ploaie i-am făcut pe un geam cu apă de la robinet. Am avut mare noroc cu faptul că Adela are o frumuseţe naturală şi ştie să joace foarte bine cu faţa. Am improvizat amândoi şi cred că fotografiile au ieşit destul de bine. Sper să le placă şi vizitatorilor Lotus Center.

Ce te-a determinat să participi la această expoziţie?

Chiar şi pentru un fotograf amator, ca mine, contactul cu publicul este important. Este ca o auto-verificare. Îţi dai seama ce ai făcut bine, ce ai greşit, la ce trebuie să fii atent în viitor, care e nivelul tău real… De cele mai multe ori, reacţia publicului este cea care dă valoare unui act artistic. Pe lângă asta, o expoziţie este un mare act de curaj, mai ales pentru un amator. Cu atât mai mult cu cât la expoziţia „Stropi de frumuseţe în ploaie”, fotografiile mele stau alături de lucrările unor fotografi pe care îi consider adevăraţi profesionişti. E onorant. Îi mulţumesc pentru invitaţie lui Beatrice Szuhai de la Lotus Center.

Cum a început această pasiune pentru fotografie?

Trăim vremuri în care toată lumea face fotografii. Eu m-am jucat cu ideea de a face fotografie câţiva ani buni, timp în care foloseam aparate împrumutate. Acum 2 ani, când mi-am dat seama că nu e o pasiune trecătoare, mi-am cumpărat un aparat bun pentru un începător (Nikon D50) şi am devenit aspirant la titlul de fotograf amator. Încă folosesc acelaşi aparat, semn că, deocamdată, nu am depăşit acest statut. Am inventat şi o teorie: fiecare om trebuie să aibă scula pe care o merită. Rezultatele încercărilor mele se găsesc pe www.cremeneanu.ro.

Regreţi ceva anume, din trecut ?

Regret că nu m-am apucat de chitară acum 10 ani, regret că n-am reuşit să-i conving pe unii oameni de bunele mele intenţii, regret că m-am dus să lucrez în 2001 la Radio Transilvania, regret că am fost intim cu unele persoane care nu meritau.

Ce  mesaj le transmiţi orădenilor?  

Paradisul e în fiecare dintre noi. Nu-l distrugeţi!

(RE) Descoperă Oradea: Biserica romano-catolică „Sfântul Spirit” – Olosig

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi, săptămâna 26 septembrie - 10 octombrie 2009]

Biserica romano-catolică Olosig, care poartă hramul „Sfântul Spirit”, este situată pe strada Dunării, lângă  Spitalul Militar. La intrarea  laterală a bisericii (intrarea aflată în drumul spre magazinul Crişul), există o plăcuţă pe care este consemnată, pe scurt, istoria ei, în limbile română, maghiară şi engleză. Din cele prezentate, am aflat că este considerată monument istoric şi că a fost construită între 1732-1748  şi reconstruită între anii 1873-1876, respectiv 1903-1905.

Discutând cu preotul bisericii, Monsignore Albert Kiss, dar şi consultând diverse surse, precum „Memoria Caselor” de Liviu Borcea, dar şi www.bihor.ro/biserica-romano-catolica-sf-spirit-olosig.html, am aflat că din vechea biserică a rămas doar cripta şi şase altare laterale, iar clădirea mănăstirii vechi face parte din Spitalul Militar. Biserica a fost ridicată iniţial în stil baroc de ordinul franciscan, a fost refaţadizată şi prevăzută cu un turn, iar apoi reconstruită în stil neorenascentist, după proiectul lui Kalman Rimanoczy jr.

Este o clădire ecleziastică, ce a fost ridicată în anul 1905, în stil eclectic, iar pe acest amplasament a existat biserica călugărilor franciscani, fiind formată numai din pronaos, naos şi sanctuar, fără turn–clopotniţă. Conform obiceiurilor franciscanilor, deasupra sanctuarului s-a ridicat un turnuleţ mic. În anul 1786, Ordinul franciscanilor a fost desfiinţat de către împăratul Iosif al II-lea, iar călugării au fost nevoiţi să părăsească Oradea. Începând din 28 septembrie 1787, biserica a fost transferată în proprietatea parohiei romano-catolice din Olosig. Ulterior, în anul 1876, bisericii i se adaugă un turn pe faţada principală, care măsura 53 m înălţime, împărţit pe cinci registre orizontale, decorate cu elemente arhitectonice inspirate din arta renascentist, şi construit de către inginerul Knapp Ferenc, în doar patru luni. De asemenea, s-a efectuat şi restaurarea bisericii atât în interior, cât şi în exterior.

15 ani mai târziu, între nava şi turnul bisericii a apărut o fisură serioasă. O comisie de experţi formată din cei mai buni specialişti ai oraşului, după o verificare temeinică, au dispus consolidarea nave, finalizându-se în august 1891.

După alţi 10 ani, în august 1901, fisurile au apărut din nou, însă pe bolta bisericii. Atunci, experţii au recomandat închiderea imediată a bisericii. În opinia specialiştilor, biserica putea fi salvată şi s-a propus demolarea ei. Nava bisericii a fost demolată în cursul anului 1901, dar turnul a rămas pe loc. Proiectantul şi antreprenorul reconstrucţiei bisericii a fost arhitectul Rimanóczy Kálmán junior, cel care lângă turnul-clopotniţă vechi a mai prevăzut încă două turnuri secundare mai mici, de 29 m înălţime fiecare, asemănătoare cu turnul înalt , dar la o scară mai mică. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 5 mai 1903.

Construirea bisericii a fost terminată în primăvara anului 1905, iar sfinţirea ei a avut loc la data de 16 iulie 1905, în prezenţa episcopului Paulus Szmrecsányi. Istoricul de artă, Biró József, susţine că  a fost construită în stil pseudobaroc. Volumul şi planimetria bisericii sunt asemuite cu lăcaşurile de cult baroce, dar ponderea elementelor arhitectonice: coronamentul, ferestrele cu ancadramente, purtând deasupra lor coronamente în segment de cerc sau triunghiulare, aticele divizarea pe verticală accentuată, simetria construcţiei sunt caracteristice arhitecturii renascentiste. La o analiză atentă, se poate constata că poartă mai mult amprentele Manierismului, ultima fază a Renaşterii, care reprezintă deja trecerea spre stilul Baroc. Biserica este compusă dintr-un pronaos, o navă lungă, un transept şi un sanctuar. Altarele laterale din capel,  trei situate în partea stângă şi, respectit trei în partea dreaptă a navei, au rămas de pe vremea franciscanilor. Din  vechea  biserică  barocă  franciscană, s-a mai păstrat şi cripta.

Biserica merită văzută măcar o dată, chiar dacă suntem de o altă religie. Motive ar fi suficiente, iar unul ar fi că este atât de frumoasă şi de primitoare, încât ne poate asigura, oricând, liniştea de care avem cu toţii nevoie în diverse momente ale vieţii noastre.

Din lumea voluntariatului: Asociaţia Studenţilor Medicinişti din Oradea (ASMO)

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi, 26 septembrie - 10 octombrie 2009] 

Fiindcă ne mai despart doar câteva zile de noul an universitar, din acest număr ne propunem să descriem organizaţiile studenţeşti din Oradea, şi treptat, alte organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri) locale.  În numărul curent al revistei Zile şi Nopţi, vorbim despre Asociaţia Studenţilor Medicinişti din Oradea (ASMO), alături de Alina Hanga, preşedinte al acestei organizaţii.

Asociaţia Studenţilor Medicinişti din Oradea (ASMO) reuneşte studenţii Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Oradea, cu scopul de a apăra interesele acestora, dar şi contribuind, în acelaşi timp, la ridicarea prestigului studentului medicinist orădean. Prin intermediul proiectelor pe care le desfăşoară, ASMO ajută la dezvoltarea profesională şi personală a tinerilor medicinişti: „Unul dintre obiectivele principale ale oricărui medicinist este educaţia medicalã, motiv pentru care asociaţia promovează, în rândul studenţilor, diverse congrese cu tematică medicală, atât naţionale, cât şi internaţionale. Totodată, studenţilor li se oferă ocazia de a participa la o serie de schimburi studenţeşti interne şi externe”, completează Alina.

Prin apartenenţa Asociaţiei Studenţilor Medicinişti din Oradea în cadrul Federaţiei Asociaţiilor Studenţilor în Medicină din România (FASMR), şi, implicit, în International Federation of Medical Student`s Associations (IFMSA), asociaţia desfăşoară anual stagii de practică de vară în clinici sau spitale din cele peste 100 de ţări membre ale IFMSA. În aceeaşi măsură, pe perioada anului universitar, studenţii pot să participe la schimburi interne. Astfel, timp de o săptămână, li se dă posibilitatea de a vizita şi alte centre universitare din ţară şi de-a lega prietenii cu colegii din alte oraşe.

O categorie aparte de proiecte desfăşurate de către ASMO sunt cele dedicate copiilor. Primul ar fi „Orphanage”, care constă într-un proiect în cadrul căruia voluntarii efectuează vizite săptămânale copiilor instituţionalizaţi, reuşind astfel să lucreze cu copiii cu dizabilităţi psihice sau fizice.  Urmează apoi „Teddy Bear Hospital”, ce presupune ca voluntarii să încearce să le învingă teama de doctor celor mici, prin jocul de-a doctorul. Nu poate fi omis nici „Micii Sanitari”, care este, de asemenea, un proiect în cadrul căruia elevii claselor primare pot învăţa mai multe despre sănătate, mediu şi tot ceea ce înseamnă un stil de viaţă sănătos, iar la sfârşitul proiectului are loc un concurs. „Ca şi studenţi medicinişti este de datoria noastră de a fi exemple pentru întreaga populaţie despre ceea ce înseamnă un stil de viaţă sănătos, motiv pentru care asociaţia abordează o serie de proiecte de sănătate publică cum ar fi: campanile de donare de sânge <<Doneazã sânge! Fii erou!>> sau cele de educaţie sexuală destinate tinerilor: HIV-SIDA şi HPV. Nu lipsesc nici campaniile de promovare a unui stil de viaţă sănătos cum ar fi: Anti Tabacco, de prevenţie a diabetului sau de promovare a sănătăţii publice cum ar fi <<Sănătate în paşi de dans>>” adaugă Alina.

De consemnat este faptul că asociaţia participă, an de an, la organizarea a două tabere de vară cu profil medical: „Prima se numeşte MASH (Medical Adventure School in Holiday) şi reprezintă o tabără, ce se desfăşoară în luna august pe platoul Glăvoi din Munţii Apuseni, în timp ce, cea de-a doua se intitulează BSMA (Black Sea Medical Adventure), organizată tot în luna august, dar pe litoralul Mării Negre. Un loc aparte în cadrul asociaţiei îl reprezintă petrecerile mediciniste, în rândul cărora primează Balul Bobocilor, care în cadrul facultăţii noastre, prin tradiţie, este intitulat <<Balul Balicilor Medicinişti>>”, a încheiat Alina Hanga, preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Medicinişti din Oradea.

Studenţii pot lua legătură cu ASMO, daca intră pe unul din site-urile asociaţiei: www.asmo.ro, http://asmoradea. webs.com/ sau pe blogul asociaţiei unde apar toate noutăţile legate de asociaţie: http://asmonews.blogspot.com/. Înscrierile se fac la sediul asociaţiei din incinta Facultăţii de Medicină şi Farmacie,  deoarece există nişte adeziuni care trebuiesc completate.