Caut altceva. Mereu caut altceva.

Sunt o persoană activă. De când mă ştiu am fost aşa. Şi mă bucur că am o viaţă activă, cu un job care mă pune în continuă mişcare, şi cu alte activităţi aşişderea.

Sunt un om căruia îi plac schimbările. Deşi la început intră temătoare, apoi, ieşind din zona de comfort, se bucură că şi-a mai depăşit o limită. Şi visează tot mai mult. Se spune că dacă nu ai nimic, te bucuri de orice. Dacă ai puţin, îţi doreşti tot mai mult. Iar dacă ai totul, vrei altceva. Ei bine, acum mă aflu în cea de-a treia situaţie. În care am reuşit să îmi ating limitele propuse şi să îmi doresc o nouă schimbare. De această dată, fac un alt pas. Pe plan personal. Am emoţii şi tot felul de gânduri, mă gândesc la tot felul de situaţii şi consecinţe. Desigur, vorbim despre schimbare. Însă abia aştept ca la finalul viitoarei săptămâni să pot privi lucrurile altfel. Din nou optimist.

Prin mintea mea trec, de ore întregi, tot felul de întrebări mai mult sau mai puţin complicate, cu răspunsuri sau nu. Ce este sigur este că sunt mereu într-o continuare schimbare şi dorinţă de altceva. Şi asta mă duce cu gândul spre Direcţia 5 “Caut altceva … nu, nu mă judeca, mereu caut altceva”.

Nu îmi văd viaţa altcumva decât mereu în schimbare. Nu îmi place rutina şi monotonia. De cum le simt, fug de ele. De altfel şi motto-ul “If you think adventure is dangerous, try routine; it is lethal” rezonează perfect cu mine.

Aştept deci ziua schimbării. O nouă schimbare. Cum multe au fost pâna acum în viaţa mea. Şi totuşi … oare cum va fi?

Câteodată mai râd, câteodată mai plâng …

“Câteodată mai râd / Câteodată mai plâng / Câteodată constat că banii nu îmi ajung / Dar viaţa merge înainte, viaţa se simte / Noi o trăim dincolo de cuvinte”. Aşa ne spun Smiley şi Alex Velea în cel mai recent hit al lor, de altfel şi cel în care pot spune că mă regăsesc mult.

Anul 2013 a început pentru mine într-un pas alert. Poate mai alert ca niciodată, din punct de vedere profesional. Şi nu numai. Pare-se că este anul în care pentru a avea rezultatele pe care le aveam în trecut, trebuie să lupt şi mai mult.

Am început puternic la Qubiz, cu şi mai mulţi colegi, şi mai multe responsabilităţi. În urmă cu două zile, am avut prima parte a evaluării a 2 ani de când mă dedic foarte mult acestui job, care mi-a adus schimbări nu doar în plan profesional, ci şi în plan personal. Mi se pare incredibil cum au zburat aceşti 2 ani. Încă îmi mai amintesc de fata care păşea pentru întâia dată acolo şi prima ei întrebare era: “Ştiţi cumva care este locul meu?”. Timpul a trecut de atunci, azi fiind mult mai responsabilă şi mai sigură pe mine.

Totodată, 2013 a adus pentru mine o responsabilitate şi mai mare , prin prisma funcţiei de Preşedinte în cadrul Oradea Toastmasters, clubul de public speaking şi oratorie, mandat în care am reuşit foarte multe din ceea ce mi-am propus. Am muncit foarte mult alături de oamenii de aici, pentru ca azi să putem fi mai mult decât fericiţi că suntem 21 de membri fondatori, şi că astfel clubul devine recunoscut de către organizaţia mamă, Toastmasters International. Personal, o consider o mare realizare, şi mulţumesc şi pe această cale tuturor celor 20 de dragi colegi care au făcut acest lucru posibil. După ce în iulie voi da mai departe această funcţie, am încredere că lucrurile vor deveni tot mai frumoase, că vor fi tot mai multe evenimente pentru orădeni şi tot mai multe şanse de a-şi dezvolta abilităţile de comunicare şi de leadership. Încă se mai anunţă lucruri minunate pentru următoarele 2 luni şi dacă doriţi să ştiţi ce anume mai pregătim, vă invit să citiţi postarea mea de pe blogul acestui club, aici.

Da, am râs, am zâmbit mult în această perioadă, mă bucur de aceste succese, însă pentru orice succes există şi un preţ. Mai mic sau mai mare, noi trebuie să îl plătim, astfel că fără îndoială au fost şi momente grele, în care am simţit cum lacrimi curg pe obraz, dar am trecut peste ele, pentru că timpul nu stă în loc, iar viaţa merge înainte.

Mă bucur că în timpul care rămâne liber, mai pot iubi, că putem împreună să ne bucurăm de Arena Bihoreană, pentru care am pus pasiune şi multă dorinţă de a fi cei dintâi în acest domeniu.

Şi nu în ultimul rând, nu am uitat de micile pasiuni, bijuteriile, de a crea, de a face bijuterii unicat şi accesibile.

Şi toate acestea au reprezentat primele 4 luni ale lui 2013. Pline. Pline. Şi este de abia începutul. Pentru că viitorul se anunţă cu noi schimbări, care îmi doresc să devină simplu … realitate. Abia aştept acele clipe şi momentul în care voi scrie despre ele.

Şi viaţa merge înainte, noi o trăim dincolo de cuvinte …

Primavara la Oradea

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi Oradea, 15 februarie - 28 februarie 2013]

Anotimpul verde revine în oraşul nostru

Nu multe ierni ca aceasta am avut. A fost mai degrabă o toamnă cu câţiva fulgi de zăpadă, urmată apoi de o primăvară nerăbdătoare să se instaleze din nou printre noi. Primii ghiocei, primele semne de primăvără îşi fac tot mai simţită prezenţa printre noi. Parcă totul revine la viaţă.

După ce luna februarie este una plină în ale dragostei şi în dovezi pline de iubire, martie, ca în fiecare an, aduce cu el cel mai frumos simbol de început de anotimp: mărţişorul. Îl găsim la fiecare colţ de stradă, la fiecare pas, nelipsit de firele sale: alb şi roşu, mereu conformat vremurilor în care trăim, accesorizat cu fel de fel de mici simboluri: ghiocei, potcoave, hornari, inimioare şi alte câte şi mai câte, şi pregătit pentru a fi oferit. Aşa cum se ştie, mărţişorul este unul din primele semne ale sosirii primăverii şi dăruit de 1 martie, doamnelor şi domnişoarelor, de ani buni încoace.

Tradiţia Mărţişorului şi obiceiuri de 1 Martie

Format dintr-un fir roşu şi unul alb, roşul reprezintă focul, sângele şi soarele atribuite vieţii, adică femeii, iar albul, conferit de limpezimea apelor, de albul norilor, este specific înţelepciunii bărbatului, Mărţişoru este simbolul sosirii primăverii, iar, în fiecare an, de 1 martie, acesta este oferit, în dar, femeilor. Mai mult decât atât, mărţişorul este numit şi „funia anului”, despre care se spune că adună laolaltă săptămânile şi lunile în cele două anotimpuri străvechi ale calendarului popular, şi anume vara şi iarna, simbolizate de şnurul bicolor. Desigur că respectivele şnururi îşi au şi ele sensul lor, întrucât prin împletirea celor două fire se simbolizeze unitatea contrariilor (lumină-întuneric, căldură-frig, iarna-vara), care aduc sănătatate şi protecţie împotriva bolilor. Totodată, cele două culori împletite simbolizează dragostea şi ura, viaţa şi moartea, binele şi răul.

Uneori e prea târziu …

Ultima perioadă a fost una plină. Plină de activităţi şi de evenimente. Dar peste toate acestea, a fost una de încărcătură emoţională pentru mine. Şi la drept vorbind, este doar începutul.

Am scris în postarea anterioară despre o durere lăsată. Despre 2 ani în care, deşi s-au întâmplat foarte multe, durerea a rămas. Au trecut 2 ani de atunci.

A fost o perioadă tristă, să o numesc aşa. Plină, plină şi totuşi tristă. Din păcate, noi, oamenii, ne dăm seama ce mult conta pentru noi o persoană abia după ce ea ne părăseşte. Pleacă dintre noi, într-o formă sau alta. Uităm să ne bucurăm de clipele împreună cu ea, atunci când ne este alături, şi ni le amintim doar când e târziu. Mult prea târziu … Sau, poate, niciodată.

Presaţi mereu de stresul cotidian sau în încercarea noastră de a răzbi şi de a ne câştiga existenţă, înconjuraţi mereu de situaţii noi şi mereu puşi la încercare, preocupaţi de toate aceste detalii atât de mari în aparenţă, şi totuşi atât de mici în esenţă, nu mai ştim să iubim, nu mai ştim să ne bucurăm de clipele alături de cei dragi, ba mai mult, ajungem să îi neglijăm şi mai trist, să îi îndepărtăm, treptat, de noi. Poate inconştient. Sau poate, din dorinţa de a-i proteja, de a nu le permite să se îngrijoreze de propriile noastre probleme. Până când suntem zguduiţi de câte o veste şi readuşi la realitate. Şi ne dăm seama cât de important era să îi avem alături …

Mi se întâmplă şi mie. Şi nu o dată. Să fiu atât de preocupată de tot felul de griji şi situaţii, încât să îmi uit oamenii dragi. Dar mă întorc la realitate, atunci când semnalele de alarmă nu mai pot fi ignorate. Când strigă din răsputeri, când mă trag de mânecă, când îmi apar la fiecare pas. Totul ţine fracţiuni de secundă sau câteva zile, după care, vrând-nevrând, trebuie să mă întorc la alte lucruri. Mai importante. În acea clipă. Şi mă tot învârt într-un cerc vicios, din care vreau-nu vreau ies şi mă întorc din nou.

M-am trezit ades cu ochii în lacrimi, sperând că de această dată lucrurile se vor schimba. De multe ori, am adormit cu ochii umezi. Nici nu mai ştiu cum regăseam apoi puterea de a continua. Sau de a o lua de la căpat. Dar cred că e în firea noastră să reuşim. Oare … ?

Habar nu am cum aş putea să fac să întorc lucrurile aparent esenţiale în favoarea celor aparent minore şi să mă bucur de toate acestea până nu este mult prea târziu. Oare timpul mă poate ajuta? Oare voi reuşi ?

În iulie 2011, drumurile noastre s-au despărţit

“În iulie 2011, drumurile noastre s-au despărţit”. Am auzit de la atât de mulţi oameni această propoziţie, că s-au despărţit, că nu erau compatibili, că nu se mai iubeau, că nu se mai înţelegeau, încât aveam să cred că lumea aceasta este plină de rupturi.

Dar apoi a venit rândul meu să spun exact această propoziţie. Mi-aduc aminte chiar şi acum acea zi. Credeam că întregul cer se năruie peste mine, că nu voi putea merge niciodată mai departe, că acela este sfârşitul, că nimic nu mai are sens. Au urmat apoi nopţi pline de lacrimi şi întrebări fără răspuns.

Poate cele mai multe postări pe blog – îndrăznesc să le numesc — reuşite, pentru că omul când suferă creează. Şi scriam în neştire, şi încercam să citesc în tot felul de cărţi doar-doar voi găsi răspunsurile căutate. Oricât de mult lumea din jurul meu încerca să mă facă să înţeleg că doar timpul îmi va da răspunsul căutat, eu nu voiam să ascult pe nimeni. Au trecut, aproape, 2 ani de atunci. Mi-ar trebuit mult timp să înţeleg, dar doar timpul m-a ajutat să pot să primesc răspunsurile căutate.

Din nefericire, tot mai multe cupluri se destramă, mai mult sau mai puţin în public, rămânând în urma lor ani de zile, amintiri, clipe împreună. E greu. E greu să laşi totul în urmă şi să o poţi lua de la început. Dar vestea bună este că nu este imposibil. Iar după ce inima-ţi încetează să îţi mai plângă, o iei din nou de la capăt. Mai bine, mai frumos, mai pur, mai curat. Vei suferi mai puţin sau chiar deloc pentru că ai deja în urmă un trecut. Care te-a făcut mai puternic şi ţi-a dat puterea de a iubi din nou. De data asta, poate, pentru totdeauna. Nu poate fi nimic mai frumos decât o nouă şansă, să ai norocul de a te lega de ea şi de a o porni la un nou drum. Să speri că va fi drumul care vă va duce până la adânci bătrâneţi. Că vă veţi iubi mereu, în urma voastră nu vor rămâne doar amintiri frumoase, ci şi urmaşi frumoşi.

Da, în mare, e povestea mea. A unui suflet care a devenit puternic. În timp. Cu voinţă, cu oameni dragi lângă, cu lacrimi, dar şi cu multe speranţe. Ca mai apoi să pot să fac tot ceea ce am scris în postul anterior. Pentru că orice sfârşit are un nou început. Pentru că atunci când o uşă se închide, se deschide o fereastră. Pentru că orice nu ne doboară, ne face mai puternici. Şi pentru că orice întrebare îşi are un răspuns. Mai devreme sau mai târziu.

“În iulie 2011, drumurile noastre s-au despărţit”. Un an şi jumătate mai târziu, doi oameni (unul e acelaşi din precedenta propoziţie) au pornit pe primul lor drum împreună. Cu speranţă că – de atunci încolo – vor fi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

sursa foto: triluliu.ro

Nici nu ştiu cum a mai trecut un an

Nici nu ştiu cum a mai trecut un an. 2013 a venit atât de repede şi m-a luat atât de tare cu el, încât am realizat abia azi că e gata şi ianuarie. Au mai rămas 4 zile şi intrăm în februarie. Zboară timpul şi noi cu el. De vrem, de nu.

Ziceam că am intrat în 2013 atât de repede încât m-a luat cu ameţeli. La propriu. Dar şi la figurat. Am intrat atât de tare “în brânză” la job, şi la Toastmasters, încât deja simt nevoia unei noi mici vacanţe. Anul Nou m-a prins pe mine şi al meu drag iubit, într-una din cele mai frumoase capitale din lume, şi anume Madrid. Mi-am dorit atât de mult să văd Spania şi a sa frumoasă capitală, încât visul mi-a fost îndeplinit. Am vizitat câte în lună şi în stele şi am intrat în acest nou an, sărbătorind latino 100%.

De blog aproape că am uitat, nu şi de scris, însă. Am continuat colaborarea cu Zile şi Nopţi, şi sunt tot mai activă pe blogul Oradea Toastmasters, de când am preluat conducerea clubului. Avem multe în plan pentru următoarele luni, dar avem nevoie şi de multă energie pentru asta. Trăiască vitaminele!

Şi pentru că spuneam mai sus că deja simt nevoia de relaxare, am început să număr zilele (4 la număr) până mă reîntorc pe meleaguri maramureşene, la Cavnic, unde voi participa la cea de-a doua ediţie a Winter Camp alături de trupa veselă de la Qubiz. Este o perioadă plină  pentru noi, şi asta pentru că anul 2013 aduce deja 3 joburi noi şi deci ne extindem în mod cert. Şi asta nu poate decât să mă bucure. Oameni noi, colegi noi şi mai multe responsabilităţi.

Mă bucur în fiecare zi pentru tot ce se întâmplă în firma în care lucrez, îndrăznesc să spun una atipică pe plan local, apoi pentru că mi s-a dat şansa de a fi liderul clubului local de public speaking şi leadership şi pentru toate lucrurile bune ce mi se întâmplă.

M-aş bucura să pot avea mult mai mult timp să împărtăşesc pe această pagină toate gândurile şi trăirile mele de zi cu zi, dar nădăjduiesc că reuşesc prin alte canale de comunicare şi de Social Media ca Facebook sau Twitter.

Să aveţi un an frumos, plin de sănătate şi multe realizări!

 

 

Ar mai fi cazul să mai scriu şi ceva pe blogul meu. Şi scriu nu de dragul contentului. A Google-ului. A vizitatorilor. Scriu pentru că îmi place şi pentru că simt asta.

Este toamnă. Una plină. Fie la Qubiz, fie la LivingIn, la Toastmasters, Zile şi Nopţi Oradea şi alte activităţi curente ale mele. Este una în care creez în mod continuu, în care ideile curg lanţ. Este şi o toamnă a iubirii. A împlinirii. O toamnă frumoasă. Aşa cum mi-a plăcut dintotdeauna. Cu toate momentele-i grele, este una din cele mai frumoase toamne de până acum. Aş cuteza să o numesc cea mai frumoasă. Dar îmi este frică. Îmi este frică să spun asta. Şi mă retrag.

Şi mai este puţin din această toamnă, şi vor veni Sărbătorile, şi încă un an. Sper să fie măcar la fel de bun şi de frumos ca acesta. 2012 a fost plin. De bucurii. De surprize. De clipe frumoase.

La Qubiz, mâine voi avea evaluarea de 6 luni. Partea a doua şi cel mai probabil ultima. Până anul viitor. Şi mă gândesc cum a trecut deja un an şi jumătate de când sunt aici. Un an şi jumătate plin de schimbări. Mari. Şi multe.

În fond, trece vremea, vorba cântecului …

Veselia şi-a făcut prieteni şi la Oradea

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi Oradea, săptămâna 22 iunie - 5 iulie 2012]
Prietenii Veseliei şi în oraşul de pe Crişul Repede

Dacă vara înseamnă soare, apă, căldură, atunci înseamnă şi veselie. Oradea nu este doar o Capitala Verde a României, ci este şi locul unde cuvântul veselie îşi face încet, dar sigur, un loc călduţ printre locuitorii urbei. Şi asta pentru că de curând, un centru cu numele de Prietenii Veseliei s-a deschis în oraşul nostru.

Prietenii Veseliei la Oradea

Prietenii Veseliei şi-au început activitatea, în Oradea, în urmă cu un an de zile, pe atunci drept animatori la evenimente, prin interpretarea de personaje de basm şi personaje Disney, precum şi ursitoare la botez.

Dar mai mult decât atât, de foarte puţin timp, şi mai exact pe 19 iunie, anul acesta, a avut loc lansarea sediului Prietenii Veseliei, un centru educaţional şi de formare, ateliere de creativitate pentru copii şi traininguri pentru adulţi. Prin acest eveniment, s-a dorit inaugurarea sediului Prietenii Veseliei, ce a fost înfiinţat prin programul pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării microîntreprinderilor de către tinerii întreprinzători, şi are drept obiectiv de activitate furnizarea de servicii recreative şi distractive, activităţi de interpretare artistică, activităţi de servicii suport învăţământ, învăţământ în domeniul cultural şi recreaţional.

Cum mi-am petrecut ultimul deceniu?

Dragi colegi, domnule diriginte,

Azi, 16 iunie, ne revedem cu bucurie, după cei 10 ani de la absolvriea liceului.

Au trecut 10 ani, cu bune, cu rele, cu sau fără voia noastră, a trecut un deceniu. Acum, când privesc spre liceana de nici 18 ani, care visa la momentul acesta al revederii, văd o mulțime de momente.

Îmi amintesc cu drag de primii pași, plini de emoție, pe care îi făceam spre holurile Facultății de Inginerie Electrică și Tehnologia Informației, specializarea Calculatoare, dar și de lacrimile de bucurie care curgeau pe obraji, la văzul rezultatului ADMIS.

Au urmat apoi alți 5 ani. Care au fost mai mult decât o simplă facultate. 5 ani în care visele mele de acum un deceniu începeau să prindă contur: o implicare activă în viața studențească orădeană și nu numai, prin înființarea Asociației Studenților din Universitatea din Oradea (ASUO), alături de alți studenți entuziaști, care voiam să schimbăm ceva în mediul universitar local, evenimente cu și pentru studenți, multă muncă, apariții radio și TV, colaborare cu ziare și reviste locale (precum și 24-Fun Oradea). Altfel spus, 5 ani în care am învățat ce înseamnă implicare, voluntariat, leadership și comunicare, dar am și studiat, fiind și studentă bursieră.

Încet-încet, din eleva timida deveneam o viitoare femeie puternică, plină de ambiție și vise.  În anul al 5-lea de studiu, am pornit spre experiența Erasmus la Universitatea Națională Tehnică din Atena, unde timp de 3 luni, am studiat și trăit în ritm  mediteranean. Au fost 3 luni de vis.

Poți fugi, dar nu te poți ascunde

Se spune că atunci când ai probleme, trebuie să le rezolvi și să nu fugi de ele. Dar atunci când problemele nu au o rezolvare pe care tu să o poți găsi, fugi. Oriunde poți. Oricât de departe. Și crezi că astfel vei reuși să le rezolvi.

Pe termen scurt, da. Pe termen lung, ele revin atunci când tu nu le mai dorești sau când credeai că le-ai depășit.

În iubire, la fel. Suferința ta, pe care te străduiești din răsputeri să o ascunzi, apare atunci când ai crezut că fugind de ea, revine. Doare. Doare atât de tare încât ai vrea să fii un nor de nisip și să te lași purtat de vânt. Dar nu poți. Ești doar o ființă umană care se luptă să treacă peste.

Am fugit departe. La vreo 600 de km, la Viena, Bratislava și Budapesta. Am descoperit lucruri minunate, am crezut că așa voi putea fugi de mine. Dar nu asta e rezolvarea problemelor. Nu pe termen lung.

Oricât aș încerca să fug, ea tot mă prinde. Da, acea durere copleșitoare care apare mai des decât aș clipi. Și factorii perturbatori care contribuie la ea.

Uneori am impresia că nu o să mai trec niciodată și nu mai contează orice ar fi. Alteori, cred într-o luminiță de la capătul tunelului. Știu că nu merită să te consumi, că pierzi ani din tinerețe, dar degeaba. Doare.