Posted in Relatari

4, 3, 2 …

Începe numărătoarea inversă … 10 zile până în 2009. Dar nu despre asta am să vorbesc acum.

Recunosc, nu am mai scris de câteva zile. Uneori nu ştiu ce să scriu, nu am inspiraţie, nu am chef, nu am putere, nu am răbdare …. Alteori, aş scrie despre orice. Şi în lipsă de inspiraţie, colind oraşul. Adică mă duc să fac constatări. Pe jos, căci cu maşina nicio şansă … Atunci e cel mai greu să faci constatări, singurele constatări pe care le poţi face sunt cele cu referire la şoferi, la maşinile lor pentru care unii au plătit, probabil, triplu taxa auto. În rest, mai tragi o înjurătură şi te întrebi cum şi-o fi luat unul-altul permisul. Cam la asta se rezumă palpitantele constatări, în varianta şofer.

Am luat-o pe jos. Am umblat prin locuri şi locuri,  şi când în sfârşit am crezut că am văzut destule, într-un final, m-am aşezat. Undeva. Vineri, în timp ce-mi sorbeam ceaiul de seară în Velvet, de pe str Vasile Alecsandri, am văzut mai multe decât aş fi sperat.

Ne amuzăm când ne uităm pe site-uri de genul www.cocalari.com sau www.pitzipoanca.org, când de fapt, ei sunt mai aproape de noi decât ne-am imagina. Gelaţi, împănaţi, pensaţi, cu mobile şi chei de maşini luxoase, cu tricouri Lacoste şi blugi Di end Gi, toţi se înghesuiau să-şi etaleze fiţele în local. Măi, copii, pe cine credeţi că impresionaţi ? Mai degrabă stârniţi râsul sau mai mult plânsul …

Cândva Oradea era un oraş de oameni modeşti, de oameni la locul lor, dar pesemne, cu fiecare an, lucrurile se schimbă. Şi nu în bine, din păcate. După ce am plecat din Velvet, sătulă de tot ce mi-a fost dat să văd am luat-o spre Louis Caffe. Nu îi fac reclamă, dar este într-adevăr un loc unde te poţi simţi bine. Şi ca muzică, şi ca atmosferă … Te duce cu gândul spre cafenele americane, unde în timp ce te simţi bine cu prietenii, pe fundal, în surdină, asculţi un jazz de calitate …

Aseară, însă, nu am mai vrut să ies. Îmi fusese îndeajuns seara precedentă. Măcar pentru săptămâna asta …

Voiam un film bun. Un film nou. De downlodat nu mai downlodez de mult, aşa că aşteptam cu nerăbdare un film la TV. Şi când credeam că nu mai am nicio şansă de a-mi îndeplini dorinţa, la HBO, Cristian Mungiu vorbea despre filmul care l-a făcut celebru: “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Îmi spun “Ura, în sfârşit văd şi eu filmul acesta …”.

Dacă în urmă cu câteva luni, am urmărit documentarul cu “Decreţeii” – povestea copiilor născuţi la comandă sub ordinul dictatorului Nicolae Ceauşescu, dar şi a celor care nu au apucat să vadă lumina zilei – filmul lui Mungiu continuă această tristă poveste a femeilor, care recurgeau la avorturi, pentru că posibilităţile de atunci nu le permiteau să-şi crească în mod normal copiii.

Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba în film, iată o prezentare pe scurt:  “4, 3, 2” este povestea a două studente care trăiesc într-un cămin. Acţiunea se desfăşoară în anul 1987, deci încă în perioadă ceauşistă. Una din cele două fete, însărcinată în luna a 4-a cere ajutorul unui oarecare doctor Bebe, pentru a renunţa la copil. Ce se întâmplă rămâne de văzut … Multe dintre situaţiile din film, se regăsesc încă şi azi, la o adică, trecerea timpului nu a avut o influenţă neapărat benefică asupra românilor. Un film cu un final ciudat, care lasă loc de tot felul de interpretări, ba mai mult, de semne de întrebare …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s