RO 2009

A trecut aproape un an de la alegerile parlamentare. Ne mai desparte puţin mai mult de o lună de cele prezidenţiale. De câţiva ani suntem în alegeri continue. Tot timpul sperăm că ne va fi mai bine. Mai bine pentru cine? Pentru ei? Pentru noi? Cu siguranţă că oamenii simpli nu beneficiază de prea multe avantaje de pe urma post-alegerilor. Tot timpul, atunci când m-am dus la vot şi am hotărât să fac o schimbare pentru mine, pentru oameni, pentru ţară, chiar am crezut asta. Îmi amintesc că am aşteptat cu sufletul la gură, momentul în care voi putea merge să votez. Să am vârsta necesară pentru a lua ştampilă în mână – utilizând doar buletinul meu – şi să o plasez în cadranul potrivit. Au trecut 5 ani de atunci. 5 ani în care speranţele mele nu au încetat să traiască. 5 ani în care am crezut în vorbe şi am sperat în continuare.

Mai ştiu că în urmă cu mulţi ani, mama ne spunea că, odată ce vom termina studiile, să ne facem bagajele şi să plecăm din ţară, fiindcă aici nu ne va fi deloc uşor. Se spune că părinţii ne vor binele şi că, cuvintele lor nu sunt aruncate de ici-colo, ci sunt pline de adevăr. Ei ştiu. Ei au trecut prin viaţă şi ştiu mai bine decât noi ce e bine, ce e rău. Însă, nu am vrut să îi ascult. Mi-am dorit să rămân în ţara mea, să clădesc ceva de care să pot fi mândră, să arăt că se poate şi aici. Dar, treptat, dezamăgirile au început să apară tot mai mult şi mai mult. Adesea am închis ochii şi mi-am spus că voi trece şi peste asta, căci în fond, nu poate fi tot timpul roz. Aşa că am mai aşteptat. Am sperat. Şi am sperat de atâtea ori încât acum, mi-e aproape imposibil să întrevăd să se mai întâmple ceva bun pentru ţara mea într-un viitor apropiat.

Partidele se ceartă între ele, în interiorul partidelor, conflictele nu mai contenesc. Ţara arde şi ei se ceartă. Oameni trişti, oameni ripostând şi ei se întreabă pe cine să pună în funcţia de prim-ministru. Mi se pare că, efectiv îşi bat joc de noi. Noi, cei care i-am votat, cei care am crezut în ei. Ei, care trebuiau să ne arate drumul spre democraţie, ne întorc spre comunism. Un preşedinte care închide ochii la durerea românilor şi face precum i se năzăreşte. Un om nu cu foarte multă cultură conduce o ţară. Dacă un astfel de personaj este la cârma unei ţări, la ce să ne aşteptăm de la cei care îi sunt subordonaţi?

Îmi pare rău de tot ce se întâmplă, cu atât mai mult cu cât totul se răsfrânge asupra noastră şi ne întrebăm apoi de ce merg lucrurile atât de prost în ţară? Nu am să spun vreodată că regret că m-am născut, crescut şi că trăiesc în România, însă am să afirm cu tărie că regret că la un moment dat va trebui să schimb ceva, să las în urmă tot …

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de vise, ţara mea de dor?