Dor de ducă

Posted on

[pentru că împărtăşim, se pare, aceeaşi dorinţă şi pentru că mi-a plăcut mult abordarea lui, am postat editorialul lui FB din Business News, drept GUEST POST]

de Flavius Bunoiu

Într-o bună zi, aveam ce face dar nu aveam chef. Nu aveam chef de lucrurile care se impuneau a fi făcute aşa că îmi pierdeam vremea cu lucrurile care nu aveau niciun sens, la momentul acela. Adică citeam bloguri. Aşa am ajuns să citesc despre viaţa tihnită a unui tip din Bucureşti care, exasperat de convieţuirea cu câteva milioane de romani (printre care, evident, mă aflu şi eu), a plecat să îşi bronzeze carapacea umană taman unde şi-a înţărcat Lucifer pruncii: în Thailanda. Tipul şi –a luat “un an sabatic”. Adică, pe limba noastră, a spus adio crizei, României, şefului, şi-a închiriat casa, şi-a vândut maşina şi s-a decis să nu facă absolut nimic timp de un an. Şi cum, în România, nu poţi nici măcar să stai degeaba fără ca un prost să se împiedice de tine, omul s-a decis să stea degeaba hat departe, pe o insulă exotică.

După ce am citit chestia asta m-am lăsat pe spate în scaun, am închis ochii, mi-am încrucişat degetele pe piept (nu chiar în genul – ipostaza rece şi definitivă) şi am zis, în sinea mea, “bravo, mă”!! Am adăugat la chestia asta puţină invidie şi puţină revoltă proletară (după gustul neamului nostru păcătos) şi am început să fabulez, cu ochii deschişi, la felul în care m-aş duce si eu la capătul lumii, poate chiar şi mai departe decât bucureşteanul fugitiv. Nu de tot (spre dezamăgirea unora) ci doar aşa, în plimbare prelungită, preţ de vreo 360 de zile cât se poate de lungi (cu tot cu nopţile aferente). Cât să iau o gură de alt aer înmiresmat cu o altă realitate şi cu o doză cât mai mare de normalitate. Cât să capăt o alta perspectivă asupra vieţii şi asupra rostului ei. Cât să las problemele în urmă şi să le văd de la depărtare, de la o foarte mare depărtare. În felul acesta, cine ştie, poate le văd altfel şi poate le găsesc şi vreo rezolvare. Nu de alta, dar simt că mă zbat în mocirla cotidiană mai rău decât o muscă în plasa lipicioasă a unui paianjen. Sunt sătul de hiene care bălesc la uşa biroului meu, de cucuvele care îmi bântuie nopţile, de guzgani care îmi rod cheful de viaţă, de rechini care ma vânează şi de vulpi care mă sapă. Nu aţi înteles descrierea aceasta? Poate o înţelegeţi pe următoarea, căci sigur i-aţi întâlnit şi voi pe cei descrişi: mojicii cu Q7 sau X6 ce “se urcă” pe tine în trafic, semidocţii care îţi dau lecţii de moralitate şi deontologie, oligofrenii ajunşi în funcţii publice, mitocanii de care te izbeşti la film, imbecilii care ţi se amestecă în treburi şi îţi încurcă viaţa şi, plutind detaşat deasupra tuturor, regele neîncoronat, demiurgul, maestrul zen, sensei-ul mizeriei umane, el…interlopul/hoţul/wannabe roman, aceasta veritabilă “talpă a iadului” înlănţuită în aur de 24 de karate (mai nou şi platină) ce răspandeşte nu miros de pucioasă ci de parfum scump şi ce îşi oglindeşte faţa în pantofi de lac, la fel de scumpi. Îl recunoşti uşor după tricoul mai mic cu două numere care e atât de întins pe el încât ţipă din toate cusăturile, după mersul parcă afectat de o paralizie uşoară a centrilor motori, după burta dezgustătoare care îl împinge, încet dar sigur, spre o hernie de disc şi după ţipetele stridente şi gestica extrem de elaborată.

Şi, ca şi când asta nu ar fi de ajuns, trăim într-o ţară plină de bingomani, de privitori la OTV, de fetiţe siliconate, botoxate şi colagenate, de ghicitoare în laptop şi de prostituate fruntaşe în întrecerile pe ramură şi pe raion. Trăim în ţara în care decide prostia şi în care admirăm megalomania becaliană, suntem reprezentaţi de ebe şi vadimi şi avem asfalt cu termen de garanţie mai mic decât salamul de Sibiu. Ţara meniului-pensiune şi a Loganului tuning, ţara cu câte 2 plasme şi lcd-uri pe cap de locuitor dar fără autostrăzi. Şi aş putea să o ţin aşa până aş umple un top de hârtie dar ce folos? Ştim cu toţii ce hram purtăm şi ce păcate ducem în spate, nu?

Bravo, frate, pentru că ai scapat, cel puţin pentru o vreme, de toate acestea! Bravo pentru că ai avut puterea să spui “stop” şi “de la capăt”. Aşa i-aş spune bucureşteanului care stă acum pe o plajă cu nisip fin şi cu palmieri extrem de verzi. Bine, i-aş spune asta dacă aş merge în acelaşi loc dar, cum o să ajung eu acolo atunci când îşi va termina Becali doctoratul în filozofie, nu prea cred că o să îi spun prea curând ce cred eu despre aventura asta. Dar am un dor de ducă….hmmmm!!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s