Dor de ducă

Ca de început de an, am primit o mulţime de sms-uri, mailuri, telefoane cu diverse urări de An Nou. De exemplu, amicul Emil, ca de obicei, extrem de original, mi-a urat ca în 2010 să fac un pas mare şi anume să îmi achiziţionez domeniu şi să renunţ la wordpress, pe care îl consideră total neprofesionist. Alţii mi-au urat sănătăte, fericire (etc) aşa cum se urează de obicei.

Eu îmi doresc altceva în acest an. Să văd o parte din lumea asta mare şi largă. Să călătoresc. Să vizitez. Să exchangez.

Se spune că numai după ce ai fost cel puţin o dată plecat în străinătate, ştii ce înseamnă altceva. Până atunci, doar din auzite, nu ai cum să ştii, nici măcar imagina. Îmi amintesc că am ajuns în Germania, pentru întâia dată, la vârsta de 18 ani. Am stat două săptămâni acolo, la 20 km de Stuttgart, în partea de sud a ţării. Pe atunci, posibilităţile românilor de a circula liber în lume erau condiţionate. La vamă stăteai cu orele pentru a trece, erai percheziţionat din cap până în picioare. Un drum de Germania (asta însemnând 1200 de km) presupunea peste 24 de ore de călătorie via autocar. Era groaznic. Însă aşteptarea merita … Cu primul pas făcut pe tărâm occidental, erai uimit de tot ceea ce ţi se arată în faţa ochilor. Civilizaţie, curăţenie, prosperitate sunt doar câteva dintre cuvintele ce definesc tot ceea ce vedeam.

După jumătate de lună petrecută în ţinuturi vestice, la întoarcere mă năpădeau lacrimile când constatam discrepanţa evidentă între sătucele sărmane de România şi non-conformismul şi modernismul de acolo.

Am avut şansa să merg de multe ori pe acolo şi să îmi deschid orizonturile. Când am ajuns în Balcani şi mi-am petrecut 3 luni din viaţa acolo (adică în Grecia, în Atena, mai precis), am văzut că se poate şi altfel … adică la fel ca în România! Sunt 3 ani de când am fost acolo şi mereu mă ia un dor de ducă.

Acum, românii care vor să plece în vest, ies din ţară cât ar clipi. Vameşii sunt doar de formă. Anul acesta sigur am să îmi îndeplinesc acest vis, acela de a vedea cât mai mult cu putinţă. Vorba autoarei Gilbert “Eat. Pray. Love”, dar în 3 ţări diferite sau în lumea largă.

Voi continua şirul poveştilor de pe meleaguri străine. În curând despre castelele din Cehia, pe care l-am văzut în septembrie 2008.