M-am hotărât să îmi aştern, din nou, gândurile pe o foaie de blog. Şi asta întrucât consider că a venit momentul să fac acest lucru.
Zilele trec şi încet-încet îmi spun “Don’t dream, it’s over”, iar cei din jurul meu încearcă să îmi sublinieze tot mai mult faptul deja evident. Se întâmpla să fiu şi eu fericită. În urmă cu doi ani de zile, l-am cunoscut şi am crezut că întreg Universul a conspirat pentru a mă vedea fericită, pentru a mă face fericită şi a-l face şi pe el fericit. Totul a început ca o frumoasă prietenie, despre care niciunul nu credea că va ajunge atât de departe. Departe de faptul că eram în aparenţă doar 2 colegi sau prieteni, stătea în fapt acea magie care ne înconjura când eram unul în preajma celuilalt. Pe măsura ce timpul trecea, ne îndrăgeam tot mai mult şi mai mult şi credeam că nimeni niciodată nu ne va putea întrista vreodată. Şi din nou tot Universul conspira pentru ca noi să fim fericiţi.
Au fost 2 ani cu atâtea amintiri frumoase, chiar dacă în treacăt au apărut acele momente de “sare şi piper” (în fond normale), au fost excursii şi clipe de clipe. Dar în final, am rămas doar cu amintirile, singurele care ne mai leagă de acele momente frumoase, cele care, chiar şi peste ani, vor dăinui în noi, pentru că niciodată nu îl vei uita pe cel pe care l-ai iubit atât de mult.
Şi pentru că orice poveste frumoasă are un sfârşit – tind să cred că de cele mai multe ori trist -, mă face să cred că poveştile cu final de vis sunt doar în cărţi şi telenovele. În fapt, the dream is over now …
EFEMERIDE 