Uneori e prea târziu …

Posted on Updated on

Ultima perioadă a fost una plină. Plină de activităţi şi de evenimente. Dar peste toate acestea, a fost una de încărcătură emoţională pentru mine. Şi la drept vorbind, este doar începutul.

Am scris în postarea anterioară despre o durere lăsată. Despre 2 ani în care, deşi s-au întâmplat foarte multe, durerea a rămas. Au trecut 2 ani de atunci.

A fost o perioadă tristă, să o numesc aşa. Plină, plină şi totuşi tristă. Din păcate, noi, oamenii, ne dăm seama ce mult conta pentru noi o persoană abia după ce ea ne părăseşte. Pleacă dintre noi, într-o formă sau alta. Uităm să ne bucurăm de clipele împreună cu ea, atunci când ne este alături, şi ni le amintim doar când e târziu. Mult prea târziu … Sau, poate, niciodată.

Presaţi mereu de stresul cotidian sau în încercarea noastră de a răzbi şi de a ne câştiga existenţă, înconjuraţi mereu de situaţii noi şi mereu puşi la încercare, preocupaţi de toate aceste detalii atât de mari în aparenţă, şi totuşi atât de mici în esenţă, nu mai ştim să iubim, nu mai ştim să ne bucurăm de clipele alături de cei dragi, ba mai mult, ajungem să îi neglijăm şi mai trist, să îi îndepărtăm, treptat, de noi. Poate inconştient. Sau poate, din dorinţa de a-i proteja, de a nu le permite să se îngrijoreze de propriile noastre probleme. Până când suntem zguduiţi de câte o veste şi readuşi la realitate. Şi ne dăm seama cât de important era să îi avem alături …

LacrimiMi se întâmplă şi mie. Şi nu o dată. Să fiu atât de preocupată de tot felul de griji şi situaţii, încât să îmi uit oamenii dragi. Dar mă întorc la realitate, atunci când semnalele de alarmă nu mai pot fi ignorate. Când strigă din răsputeri, când mă trag de mânecă, când îmi apar la fiecare pas. Totul ţine fracţiuni de secundă sau câteva zile, după care, vrând-nevrând, trebuie să mă întorc la alte lucruri. Mai importante. În acea clipă. Şi mă tot învârt într-un cerc vicios, din care vreau-nu vreau ies şi mă întorc din nou.

M-am trezit ades cu ochii în lacrimi, sperând că de această dată lucrurile se vor schimba. De multe ori, am adormit cu ochii umezi. Nici nu mai ştiu cum regăseam apoi puterea de a continua. Sau de a o lua de la căpat. Dar cred că e în firea noastră să reuşim. Oare … ?

Habar nu am cum aş putea să fac să întorc lucrurile aparent esenţiale în favoarea celor aparent minore şi să mă bucur de toate acestea până nu este mult prea târziu. Oare timpul mă poate ajuta? Oare voi reuşi ?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s