Povestea noastră a început acum vreo 5 ani. Mai întâi doar 2 prieteni, uneori care se tachinau, alteori se ignorau. Însă timpul a trecut şi pretenia noastră a început să prindă contur. Şi sentimente.
A trecut un an de când stăm împreună. Şi nu degeaba se spune că până nu te muţi cu cineva nu ştii cum va fi. Şi aşa şi e. Cu bune, cu rele, am hotărât că e important să facem un alt pas în viaţa noastră.
Aşa se face că ieri, 25 aprilie, am decis să spunem un mare DA în faţa viceprimarului Ovidiu Mureşan, cel care ne-a oficiat căsătoria, în Sala Mare a Primăriei Oradea. A fost doar un prim pas spre ce va urma … Am decis că nunta religioasă şi petrecerea să fie la finalul lui septembrie.
Aşadar, ieri ar fi trebuit să fie o zi minunată pentru mine şi pentru Lucian. Însă se întâmplă câteodată în viaţă să nu ştim ce va urma … Printr-o ciudăţenie, la petrecerea de după, tata a avut un accident şi de aseară am tot umblat pe la urgenţe şi doctori. Chestia este că va trebui şi operat. Şi atunci câteodată, te întrebi, care este scopul pentru care ieri s-a întâmplat ce s-a întâmlat?
În mod cert, voi afla mai târziu. Totuşi pot bănui, aşa cum am scris şi într-o postare mai veche a mea, este că uneori facem prea multe lucruri într-un timp prea scurt, iar Dumnezeu ne dă adesea semne că ar fi bine să ne mai şi odihnim … Şi nu vrem să ascultăm. Până când ne dă câte un semn mai mare şi atunci suntem nevoiţi să ne oprim …
Eu cred că nimic nu e întâmplător în viaţa noastră. Şi pentru orice există un preţ. Pentru a fi fericit, trebuie să depui efort. Pentru a menţine starea de fericire la fel …
Prima zi dintr-un nou capitol al vieţii mele mă regăseşte meditând. Sperând şi dorind să reapară soarele pe strada noastră.
EFEMERIDE 