“Grija” pentru ceilalți… sau cum mai bine nu

De ceva vreme incoace, pe tot mai multa lume o interesează viitorul copilului meu. Ceea ce nu e tocmai de lăsat deoparte. Până la un punct însă. Căci totul are o limită până la urmă.

Aud mereu intrebari “Și cât stai in concediu? Dar cu cine o lași? Dar vai, deja te întorci la 1 an? Vai nu aș vrea sa fiu in locul tau”. Dar vai si iar vai. Multumim de grijile voastre. Ele vin tocmai in momentele in care nu avem nevoie de ele.

Ei bine da, timpul trece si tace. Au trecut deja aproape 9 luni de când avem o minune. Habar nu am când au trecut. De mult timp tot caut timp să mai povestesc și aici câte ceva si iată că am reușit gratie smartphone unului, singurul care mă mai tine conectată la tehnologie (cel putin pentru moment). Si cum deja s-au adunat prea multe de zis, pregătesc aici răspunsurile pentru curioși.

Adevărul este că suntem o nație de curioși si de “să moară capra vecinului “. suntem mereu preocupati de ceilalti, dar de cele mai multe ori când nu ni se cere sau cand fix nu au nevoie.

De-a lungul vieții, ne întâlnim cu tot felul de oameni interesați de diverse etape din viața noastră. Și incep întrebările “Și ce te faci când vei fi mare?”, “La ce scoala ești? “, “Unde dai la liceu?. Apoi vin cele mai faine “La ce facultate ești? . după ce termini sau in timpul ei “Si prieten, iubit, logodnic? “, “Vai dar nu au?” sau dacă ai “Și când vă casatoriti? că trece vremea. .. “. Apoi, ai diplomă si te intreaba “Dar unde lucrezi? si câștigi bine?.” “si unde stai?”, ” singur, cu familia, cu iubitul etc”. In sfârșit, termin facultatea, mă angajez, mai fac un master, mă plimb prin lume si iar mă întâlnesc cu interesatii. “Dar nu te călătorești? Ai X ani”. Apoi mă logodesc, după un timp. Si sigur că “Dar vai când faceți nunta? ne chemi? “. Ii anunti apoi de data nunții și te trezesti că nu mai pot veni. Viata merge mai departe. “Și când vine copilul?”. Apare și fetița. Ești intr-o perioadă de acomodare cu ea, abia ieșită din spital, ea plânge, tu plângi că nu știi ce să ii faci si iar apar curiosii “și când vine al doilea? “. Tu nici nu știi cum sa te reculegi și alții iti vor “binele”. pe la 3 luni deja lucrurile incep sa se așeze, fetiță are deja un program de somn, masă si activităti si e vremea să iti depui actele pentru indemnizația de maternitate si să iti alegi perioada cât vei sta acasa cu copilul. 1 an sau 2 ani. o groaza de drumuri pe la tot felul de instituții de stat, plimbi copilul cu tine, că dacă nu ai cu cine il lăsa, nu o să il lași singur acasă. Si te tot plimbi vreo saptamana sa iti faci actele. Am ales 1 an din multe motive, si nu trebuie sa dau explicații nimănui. In acest timp, ne-au ajutat părinții mei asa cum au putut ei (având in vedere că ei lucrează amândoi), și socrii care nu stau in Oradea și bunica mea de 84 de ani. Cu alte cuvinte, eu și Luci stăm 90% din timp cu ea. Desigur, alternativ noi doi. Deci nu suntem din acea categorie cu ajutor permanent din toate partile. Ne bucurăm când il primim, dar ne-am obisnuit noi 3, citind, căutând, intreband. Și până acuma ne-am descurcat. Și nu, nu sunt in concediu de creștere al copilului, sunt in primul an de creștere al copilului. Pentru că dacă cineva isi închipuie ca acesta este concediu, atunci nu știe ce inseamna sa ai copil 😊. Tot timpul ai treabă de făcut. Nu conteaza că e luni sau duminică. Si timpul de lucru e minim 12 ore pe zi.

Da, mă apropiu de finalul acestei perioade frumoase și pline de provocări. Nu mă tem să mă intorc la lucru, pentru că după o perioadă atât de plină, cred că pot face fată și provocărilor de la servici. Mai ales că mă așteaptă colegi super, atmosfera plăcută de lucru și un job frumos. Nu imi fac griji nici in privința micutei, căci rămâne pe mâini bune. E un copil vesel si sociabil. Imi fac griji insa de cei ce isi fac “griji”. Că parcă sunt tot mai multi 😊.

Nu e cazul sa vă faceți griji, cât timp nu le-ati avut atunci când chiar aș fi avut nevoie. Fiecare cu ale lui. Fiecare etapă cu bunele și relele ei. Mai bine ati fi alta când e nevoie sau vi se cere, nu când nu e cazul.

E scrisoarea mea pentru cei curioși. Sau poate pentru mamele care rămân acasă 2 ani cu copilul lor si imi spun “vai nu as vrea sa fiu in locul tau… “.Bravo că puteti. Bravo ca ati ales astfel. Fiecare face exact cum consideră mai bine.

Nu judecati, nu sariti cu grija…