Posted in Guest post

[Guest post] Solitudine colectivă

de Ioana Furău
“Părea o vineri seara ca oricare alta. La televizor era aproape ora știrilor.

Avertizasem pericolul când încă mă aflam in România. Vestea unui focar de covid19 aflat la mai puțin de 5 km distanța de locul de reședința al familiei, in Italia, m-a lovit ca un fulger pe cer senin. Îmi sunasem fiica pentru a avea mai multe detalii. Totul părea incert. Pe de alta parte, primejdia, pentru un adolescent, este un concept, cel mai adesea, confundat cu aventura.

Sâmbătă și duminica, rafala de informații începuse sa se scurga. Autoritățile au izolat întreaga comuna. Nimeni nu iese, nimeni nu intra. Numărul contagiatilor creste. Pe rețelele de socializare, informația o primesc in toate formele; la  limita între gluma și alarma, incoerent, incert, pana si disonant.

In aceasta incertitudine, fără sa stau mult pe gânduri , mi-am făcut valiza și am pornit la drum.

Un sentiment puternic de nesiguranța, cum nu mai avusesem vreodată, mii de întrebări fără răspuns și imaginarea a celor mai aprige scenarii mi-au fost însoțitori deznădăjduiți pe tot parcursul călătoriei.

După 12 ore ajung acasă. Văzând privirea fiicei mele și strângând-o in brațe, pentru un moment, am simtit ca gândurile s-au liniștit. ‘Acum sunt lângă ea și pot sa o protejez’.

   [foto: Digisport]

Primele zile nu s-au demonstrat a fi într-atât de distopice precum îmi imaginasem. Totul părea a fi sub control. La bar, ospătarii serveau cafeluța și brioșa clienților pe fuga, unii savurau capucino in timp ce organizau seara in compania prietenilor, sora mea insista sa mergem la munte in Weekend-ul următor. In aceasta clima, normala,  mi-a fost greu sa o conving pe fiica mea sa renunțe la sala pentru o perioada, și am fost nevoită sa accept compromisul de a-i permite sa meargă la o zi de naștere și la un pijama party, in schimb.

Câteva zile m-am simtit aproape paranoica, fiind singura care impunea restricții. Pana in 23 Februarie 2020.

S-a declarat starea de urgenta la nivel național. Restricționări  de fel și chip. Magazine închise, carnavalul din Venezia anulat , anulate toate evenimentele publice, școlile închise, restaurante închise, interzisă plimbarea peste 200 metri distanța de propria casa, partidele de fotbal blocate, interzisă părăsirea domiciliului fără motiv urgent, de munca sau de natura sanitara. Oamenii, putini, fug sa își facă provizii de la supermarketuri…cu criteriu, nu se exagerează. Folosesc mănuși și masca, devenite obligatorii. O persoana saluta timid de la depărtare.

‘Nu uita sa cumperi dezinfectant’ îmi zic.

Pe străzi, tot mai putine persoane.

Dezolare.

Asa se prezintă panorama de la o zi la alta. Frica a adus tăcere, liniște și dorința de a se feri, proteja de ceva. Dar cum ? De cine sau ce ?

Nedumerirea a devenit starea emotiva suverana.

Controlez zilnic informațiile și comunic orice schimbare, număr de contagiati sau prevederi , celor dragi, lăsați in urma, in România, in timp ce o senzație de culpa și o alta incertitudine începe sa mă apese. ‘’Oare, când ?’’…mă gândesc mereu. Cu sufletul împărțit in doua înfrunt fiece zi cu umila speranța ca, in curând, mă voi putea întoarce.

Așa începe aceasta stare, suspendată între bolnavi și sănătoși, victime și supraviețuitori, libertate și blocare la domiciliu, nesiguranța și liniște, căutarea adevărului printre rândurile informațiilor asimilate din toate sursele disponibile și speranța disperata intr-o soluționare cât mai rapida.

Un potpouri de paradoxuri in care frenezia vieții ‘normale’ lasă locul unei frenezii mintale, într-un timp care pare sa se fi dilatat.

Acesta condiție se instaurează fara preaviz, imperceptibil dar cert, in cotidianul nostru și , inevitabil, după o vreme ne obliga la o existența contemplativa. Suntem o sorta de cistercieni cu reguli stricte de respectat. Devenim mai interesați, la început, de înțelegerea acestui virus, apoi conștientizam trăirea unui moment istoric ce va marca întreaga lume și, treptat , se conturează o perspectiva a solitudinii colective.

Acest inamic invizibil, fără Dumnezeu și patrie, ne-a transportat pe toți intr-o dimensiune a discrimatilor, a segregaților, a celor de neatins, a celor blocați la frontiere și considerați posibili purtători de boli.

Primul impuls reactiv este acela de a căuta vinovații. Acest virus este o aroganta ofensa la adresa egoului nostru. ‘Cu ce am greșit ? Nu suntem noi, vinovații !’

Însă, ‘vânătoarea vrăjitoarelor’ se disipa de îndată ce începem sa ne dam seama cât am luat de la sine unele gesturi și valorea lor.

Este adevărat, acest virus ne-a închis școlile și locurile de munca dar ne-a și obligat sa fim o familie din nou, sa ne dedicam in prima persoana creșterii și educației progeniturii noastre, precum obligă, pe eternii Peter Pan, la o maturizare accelerata.

Acest virus ne-a condamnat direct, fără drept de apel, la distanțare unul de altul și ne constrânge sa trăim in frigul lipsei de contact fizic. Oamenii nu se mai pot îmbrățișa, săruta, nu mai poți ieși cu prietenii și nu mai poți cunoaște alte persoane. De parca dintotdeauna, toți ar fi fost pur interesati sa cunoască profund, sa imbratiseze sau sa sărute, fara prejudecata și interes, pe cineva. Ipso facto, ne condamnaseram cu mult înaintea sosirii virusului , la o viața superficiala, reprimând solitudinea interioară prin crearea unor existențe/imagini virtuale despre noi înșine, comunicând și socializand fugitiv, într-un spațiu inexistent, virtual. Acest virus ne-a eliminat nimic mai mult decât iluzia apropierii.

In alta ordine de idei, economia mondiala colapseaza dar, se pare ca Terra beneficiază de mai putina poluare. Cerul nopții este mai senin și aerul mai respirabil. Da, folosim masca dar respiram aer mai curat. A fost eliminată autostrada avioanelor deasupra capetelor noastre. Ne este limitată mișcarea altfel decât cea prin intermediul celor doua artere pozitionate la baza corpului nostru menite sa ne asigure locomotia (picioarele) .

Covid 19 ne invita sa acceptam ca suntem doar o specie dintr-o multitudine, care se afla pe o planeta precum milioane altele, într-un sistem solar oarecare, dintr-o galaxie precum alte milioane.

Nu ne place ce ne obliga sa facem acest virus, noua, celor ‘sănătoși’.

Acordat si admis ca este un moment plin de anomalii și paradoxuri, virusul exista.

O fi una din plăgile apocaliptice ale Bibliei?

O fi reacția universului, când totul e răsucit, de a restabili echilibrul in funcție de legile sale ?

O fi vreo agenda conspiraționistă ?

Toate aceste posibile interpretari descriu eterna, dar ignoranta și tragicomica, caracteristica ‘tolomeica’ a omului, aceea de a se coloca in centru atenției, îmbrăcând  vesta autovictimismului  având tendința de arunca problema in cârca altuia.

Cred ca singurul mod de a ieși este prin reciprocitate. Sa conștientizam ca facem parte din ceva mult mai mare decât propria noastră existența și ca, probabil, nu ne-am dat contribuția efectivă in acest sens.

Sunt, imperativ, necesare răspunderea împărtășită, implicația colectivă și constientizarea ca de acțiunile personale depinde soarta altora precum însuși sorta-ți depinde de acțiunile celorlalți.

Avem extraordinar de mult de învățat ca specie (pentru unii pornind de la alfabet), pentru a avea pretenția de a înțelege vreo situație in toto.

Acest virus nu face diferențieri etnice, culturale și/sau religioase. Se prezintă ca un obiectiv judecător al superficialității și mizeriei mondiale, fara a oferi reduceri .

Pare evident ca suntem repetenți la prea multe materii, de consecință ignoranta, prin intermediul virusului, ne prezintă nota de plată (bacșis inclus).”

One thought on “[Guest post] Solitudine colectivă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s