Doamna Codruța Vancea a fost profesoara mea în facultate. După ce am terminat facultatea, am păstrat legătura și mă bucur că la un moment dat ne-am reintesectat pentru pasiuni comune: cărțile. În 2018, a lansat primul volum de poezii “Rafale de primăvară” și de atunci a mai pregătit și altele poezii foarte frumoase. Am fost onorată căci s-a alăturat proiectului meu și mi-a pus niște lucruri deosebite.

Ce ați învățat din această experiență? Ce ați redescoperit ?

Nu știu dacă îmi doream o astfel de experiență, mai degrabă nu, nu-mi doream. Dar dacă e să spun despre a învăța ceva nou, gândul mă duce la activitatea pe care o faci cu cei dragi pentru casă și în casă. La grija pentru natură în mod special, la bucuria de a asculta, doar de a asculta simplu, cântecul păsărilor într-o dimineață.

Poate într-o oarecare măsură, am redescoperit atenția orientată către cei care sunt în aceste zile, mai triști și mai singuri, chiar dacă știm cu certitudine că ei au fost nedrepți și indiferenți cu noi, o bună parte din viața lor. Cred că am învățat să iert mai ușor nedreptatea , să o accept ca un dat, departe însă de a trăi într-o lume a naivității și fără să văd această lume pestriță colorată numai în roz.

Apoi am redescoperit noblețea oamenilor. Este un lucru minunat pentru care viața, oricât de tristă este, rămâne frumoasă. Mi-am regăsit prieteni dragi, ale căror calități umane au rămas neatinse de trecerea anilor și care în aceste momente de criză, dau dovadă de aceeași omenie, bunătate, onestitate și curaj. Am învățat că nu m-am înșelat nicio secundă în privința lor și mă simt deosebit de norocoasă că acești oameni există în viața mea. Vreau să fie sănătoși și să-i revăd cu multă bucurie și sănătate!

Ce vă lipsește din viața normală?

Îmi lipsesc drumurile lungi în primăvară, prin atât de multe locuri frumoase ale orașului meu. Îmi lipsesc toți oamenii pe care i-aș fi îmbrățișat dacă aș fi avut prilejul, din drag, din dor și din recunoștință pentru ceea ce fac. Îmi lipsesc după-amiezele lungi la câte un ceai, cu povești îndrăgite cu prietene bune despre o carte citită sau un spectacol văzut.

Îmi lipsesc concertele în aer liber, îmi lipsesc sălile de spectacole, sălile de teatru, sălile de operă, unde vibram cu toții la emoția transmisă de actori sau interpreți atât de frumos. Îmi lipsesc mult acestea. Îmi lipsesc călătoriile de primăvară și vacanțele de vară în locuri unde îmi visam să ajung si nu știu dacă voi mai ajunge vreodată.

Și categoric îmi lipsește enorm reuninunea cu familia mea, cu fata mea și cu ginerele meu. Fiica mea, fiind medic la Cluj , a decis să nu vină deloc acum acasă din dorința ca noi să fim astfel protejați. E greu să nu-i văd atât de mult timp…nu-mi dau seama cum o să ne vedem…cum o să îi vizităm și noi…

Care va fi primul lucru pe care îl veți face după ce revenim la o normalitate aproape de normalitate?

Nu știu. Probabil voi încerca să mă adaptez. Să pot trăi în această nouă normalitate, adaptată maximum posibil.

Ce ne mai pregătiți? Înțeleg că de curând v-au mai fost publicate poezii în Revista Familia.

Da, am avut această bucurie de a avea publicate poezii în luna martie 2020 în Revista Familia și de asemenea în Revista Literadura din Buzău. Pentru mine a fost ca o ploaie de primăvară, scurtă, proaspată și parfumată. Într-o lume care se pregătea fără să știe, să fie tot mai incertă și mai disperată. Sigur că am încercat să fac din poeziile mele, momente de bucurie pentru cei care iubesc poezia. Nu știu dacă am reușit asta, dar eu sper. Pentru că de multe ori putem evada din spaimele unei vieți afectate de boală, moarte și bulversată de statistici terifiante de victime, în ceva ce ne mângâie lin sufletul și ne limpezește mintea. Eu cred că asta face poezia.

Sunt matematician de profesie și matematica pentru mine a fost un loc mirific în care descoperi soluții neașteptate la probleme grele, uneori provocatoare și greu de rezolvat. Matematica îți tine mintea în cea mai bună formă prin raționalitatea ei. Însă poezia se apropie de matematică într-un spatiu poate abstract, liric. Dar în acel spațiu e o îmbinare a poeziei cu matematică aproape perfecta. Și nu o spun eu, o spun cei care sunt mult mai în măsură să o spună, prin ceea au creat și au studiat într-o viața de om.

Eu voi scrie în continuare poezie, sper însă să fie poezie bună. Voi scrie în continuare pentru oameni, pentru clipele în care ei vor dori să se aplece asupra poeziei mele sau a prozei mele, poate regăsindu-se acolo sau doar odihnindu-și mintea în paginile scrise de mine, de oboseala cotidiană. Dacă va veni momentul voi publica într-un nou volum de versuri, ultimele mele poezii. Fiecare lucru la momentul potrivit, însă.

Câteva gânduri pentru cititori /prieteni/orădeni 😊

Ce să spun eu oamenilor astăzi… Să fie încrezători, să aibă răbdare să înțeleagă că astfel sunt vremurile și să ne respectăm unii pe alții, pentru binele nostru și pentru sănătatea noastră. Mi s-a părut că în Oradea s-a făcut mult bine pentru oameni. Aș vrea să continuăm să facem bine. Să ne pese. Cred ca sună simplu, dar să ne intereseze să fim bine, din toate punctele de vedere.

Și în final, câteva poezii:

Din curiozitate

Scriu din curiozitate

Scriu fără să știu

Când sunt ucise visele

Poate în zori

Poate spre seară

Poate când moartea se lasă la câte-o casă

Fără coasă

Mă cred Alice în Țara Minunilor

Șoc șah cu câte-un nebun

Mă las cucerită de Rege

Apoi devin un pion

Foarte negru

Căzut în dizgrație

De către toți ceilalți pioni albi

Venerați de Regină pe tabla de joc

Pentru că sunt albi și au noroc

Mă întorc apoi la pagina goală

Unde cerneala pare făcută din șiraguri de smoală

Să scriu desre tot ce încă e viu

Teamă

nu știu dacă v-am spus cât îmi e de teamă
nu pentru că nu aș mai putea respira
aerul primăverii
vreodată
nu pentru că nu aș mai simți ploaia
peste tâmplele mele
și peste umerii mei
mi-e teamă de orice fel de singurătate
singurătatea în care pleci
singurătatea în care rămâi
mi-e teamă că nu mai pot dărui dragoste
celor dragi
mi-e teamă că nu mai pot să le șterg lacrimile
sau să le ofer o cană de ceai cald
mi-e teamă că nu-i pot strânge în brațe
înainte de culcare
mi-e teamă să îmi pierd
dragostea
fără să știu când am încetat să trăiesc

Vagabondul

sunt un mic vagabond al lumii moderne
plecând de pe un țărm cu stânci
și golfuri sălbatice
pe alt țărm pregătit să fie aglomerat
de alți vagabonzi planetari
îmi car cu mine toate bogățiile cu care m-a fericit
viața
n-am prea multe: două căni de lut cu urmele degetelor mele
o basma
un talisman de argint în formă de stea
o pernă mică
o scrisorică de la părintele meu
o carte veche cu file îngălbenite
un ceas deșteptător oprit
și-un briceag cu un toiag
nu las nimic la voia întâmplării
mi-e teamă de hoții de inimi
sunt cei care mi-au spart câteva vise
cioburile le-am împlântat la rădăcina unui copac
bătrân și uscat
la malul mării

sunt un mic vagabond al lumii moderne
lumea adeseori
nici
nu mă vede