Ioana Ștefănică: Indiferent de direcția în care vâltoarea vieții te duce, Călăuza Unică este iubirea

Pe Ioana o știu de la radio, dar și de pe portalul și grupul de evenimente, știri și informații pozitive Evenimente Oradea. Despre perioada aceasta a citit foarte mult și am invitat-o să ne povestească despre ce a citit, cum s-a schimbat lumea pentru ea. Din această perioadă de 9 săptâmăni de carantinare, te rog sa ne impartasesti câteva idei:

Ce ai învățat din această experiență? Ce ai redescoperit?

Pentru mine a fost o perioadă normală. Știam de ceva vreme că lumea avea nevoie de o frână de mână pentru a se opri din heirupul în care se afla și din care, în mod voluntar, nu avea de gând să se oprească. Și iată că venise. Era momentul de respiro pe care îl simțisem de multă vreme și l-am acceptat întru totul.

Cât de multe atașamente avem noi, oamenii, și cât de puțin suntem conștienți de faptul că viața e un dar, nu un merit sau ceva ce ți se cuvine. E o nestemată care-ți oferă șansa de a trăi autentic și de a te înălța spiritual prin însăși oportunitatea de a învăța arta renunțării la atașamente și credințe.

Ai citit foarte multe lucruri interesante despre această perioadă. Ai putea să ni le împărtășești ?

Dincolo de a citi, pentru mine marea binecuvântare a fost abilitatea de a le înțelege. Am citit și urmărit informații (video) din varii domenii, de la spiritualitate, tehnologic, medical, religios, conspiraționist, dar recunoștința mea imensă e că, după parcurgerea lor, mi s-a confirmat cea mai prețioasă, pentru mine, concluzie: că iubirea e tot ceea ce este și contează. Și indiferent de direcția în care vâltoarea vieții te duce, Călăuza Unică este iubirea. Iar dacă vom face totul din iubire nimic din ceea ce numim noi Univers, Lume, Planetă nu va rămâne indiferent. Dimpotrivă, iubirea din noi va vibra cu iubirea perfectă a Creatorului și se va expanda, în tot ceea ce există și este, și va influența direct, și în maniera potrivită, Întregul.

Cum era viața înainte? Ce s-a schimbat între timp în viața ta?

În ceea ce mă privește, în afară de lecțiile și oportunitățile frumoase pe care le-am primit, nu simt că s-a schimbat în vreun anume sens viața mea. Nu am simțit că îmi lipsește ceva și nici nu am simțit că ceea ce este în afară reprezintă o piedică pentru mine. Dimpotrivă, am petrecut o perioadă în care am simțit și mai multă permisiune de a face ceea ce contează pentru mine. E foarte importantă prisma din care vezi totul. E ca și cu Karma personală: nu contează ce îți face celălalt, contează cum reacționezi tu la asta. Job-ul e job, au fost momente în viață când am putut merge să văd un film, când nu, perioade în care mergeam des la teatru, ca o bună perioadă să nu-l mai frecventez, implicit cu ieșitul în oraș, ori întâlnirile cu ceilalți. Viața e formată din urcușuri și coborâșuri, dacă e liniară vei concluziona că e anostă și mai ai puțin până la o depresie. Adaptarea e cuvântul cheie, alături de abilitatea de a te detașa. De muncă, de oameni, de oportunități, inclusiv de bani și tabieturi.

Ce îți lipsește din viața normală? Care va fi primul lucru pe care îl vei face după ce revenim la o normalitate aproape de normalitate?

Eu cred că viața, așa cum este, în momentul în care o trăiești, este normalitatea de care ai nevoie. Precum scriam mai sus, raportarea și adaptarea la situație sunt importante. Pentru mine normal e ca oamenii să fie armonioși, amabili și deschiși unii față de alții, să se respecte și susțină indiferent de se cunosc ori nu. Dar mă și te întreb eu: unde e normalitatea de care eu vorbesc și cred? Există prea puțin, de ce am o mică – mare siguranță e că există obiceiul de închidere a oamenilor unii față de alții. Lipsa de comunicare, de compasiune, respect și iubire. Ce mi-ar plăcea să fac, după 15 mai 2020, e să pot trage, ca printr-o mișcare a unui fermoar, o cortină a unei lumi cu oameni care să-și revizuiască propria viață, să renunțe la fuga de ici-colo, să ridice fruntea, să privească în jur, să vadă că viața merită trăită dar într-o energie diferită. Mi-ar plăcea o viață normală în care părinții să-și ofere timp și copiilor, mai puțin 12 – 16 ore profesiei, soți care să se iubească și asculte unul pe altul, adulți care să râdă, bunici care să meargă în plimbări prin parcuri, pe malul Crișului și nu tot la medici și prin farmacii, angajați și angajatori între care să existe respect și o relație de cooperare, să mai renunțe la ură și la a vedea doar bonusurile trimestriale, cotele de producție și vânzări, copii care să învețe adevărata socializare și cât de fain e să te joci cu cei din „gașca de la bloc”, să iasă în fața locuinței și să își sărbătorească ziua de naștere în aer liber, hohotind și animând întregul cartier, și mai puțin în medii pompoase și formale, două ceasuri cât prevede contractul făcut de părinți, să joace tupu și să fie învățați de adulți să exploreze și să iubească mediul, natura. Să iubească viața și pe ei înșiși. Că, în final, cu ce rămâi în viață este cu ceea ce iubești. Restul devine istorie.

Câteva gânduri pentru cititori /prieteni/orădeni.

Să fie ei, să fie curajoși și să înțeleagă că, dacă vrei să faci o diferență acolo unde ești, tot ce ai de făcut este să iubești. Să iubești să fii, să te joci, să comunici, să lucrezi, să faci pe arlechinul dacă așa îți place ție, să zâmbești, să stai singur în solitudine, să oferi spațiu, să judeci mai puțin, să te rogi, să meditezi, să dai, cu fiecare zi a vieții tale, măștile jos și să înveți să trăiești autentic. Să poți fi tu, același tu, și dacă cineva dă buzna peste tine la 3 noaptea și te sperie. Tu să fii același tu. Autentic, bogat în iubire și înțelegere. Iar dacă nu știi cum să faci toate acestea, să ai câtuși de puțină frică în a întreba și a întinde simbolic ori chiar faptic mâna pentru a cere ghidare spre a ajunge în cel mai important loc. În inima ta. Acolo ești cu adevărat tu. Călătorie plăcută, se merită!