Posted in tata

Gânduri pentru bătrânul Spital Județean Oradea

Această postare este de fapt un semn de ripostă pentru un sistem învechit, pentru un sistem de STAT care funcționează cu scârțâituri, cu multe multe lacune, cu multe probleme și cu foarte multe bug-uri care nu par a se remedia prea curând.

Aceste rânduri au fost trimise atât conducerii spitalului, care nu a avut nicio bunăvoință în a-mi răspunde, cât și celui mai reprezentativ ziar local, care așteaptă și ei cu multă curiozitate un reply, care va veni, citez “în termen legal de 30 de zile de la sesizare”.

Tata a plecat în lumea celor drepți la data de 21.08.2022 la Spitalul Județean Oradea, secția ATI. Tata nu a fost un om oarecare, a fost un inginer electronist apreciat de comunitatea locală, care cu 2 zile înainte de a ne părăsi, încă lucra. NU a prins nicio zi de pensie, a cotizat la sistemul de stat atația ani și merita încă să traiască și să fie mai bine tratat.

În primele zile după ce el nu a mai fost, am fost atât de ocupați cu treburile pentru înmormântare și toate cele încât nu am apucat să analizez situația așa cum era, ci abia după câteva zile m-am dezmeticit și mi-am dat seama că erau prea multe lucruri care nu erau în regulă. Și am început să mă gândesc la tot, au apărut o mulțime de întrebări și prea puține răspunsuri concrete.

Lucrurile s-au întâmplat în felul urmator

  • Tata a fost internat de urgență, adus cu ambulanța în zorii zilei de 21 august 2022, în jurul orei 7.00. 
  • La ora 9.30 când am sunat prima dată la urgențe nu am primit nicio informare privind starea lui de sănătate. 
  • Două ore mai tarziu m-am deplasat la secția de primiri Urgențe din cadrul Spitalului pentru a afla informații despre tatăl meu. Mai exact, la ora 11.00 am întrebat despre tatăl meu în zona de recepție. Mi s-a zis că voi primi informații în scurt timp.
  • După jumătate de oră de așteptare, am revenit la recepție pentru a afla un răspuns. Doamna de acolo mi-a spus ca nu știe nimic, însă o altă doamnă îmi transmite că tatăl meu este pe ZONA DE RESUSCITARE, că nu e bine deloc. Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, dar mie mi se pare HALUCINANT să nu știu această informație decât la 3 ore după internare, după telefoane și întrebat pe la urgențe. Mi se pare INADMISIBIL așa ceva. Să fie grav și noi sa nu stim nimic despre asta! O mare rușine, păcat că ne laudăm cu un spital așa-zis performant.
  • După încă câteva minute, apare un medic rezident care mă informează despre starea de sănătate a tatei și faptul că a fost transferat pe secția de ATI. Tot atunci mi se spune că nu îl pot vizita decat în zilele de MARȚI și JOI. La fel, o ABERAȚIE fără cuvinte! Adică, el să fie foarte grav și noi ca familie să nu îl putem vedea și nici nu îi putem lăsa niciun lucru personal!
  • Mai târziu, în jurul orei 14.00, sun pe secția de ATI și mi se spune că doar după ora 18.00 pot primi informații. Aberația nr. 3! Astfel că mi-am sunat prietenii doctori pentru ca ei să afle informații despre tatăl meu, ceea ce la fel mi se pare încă o aberație! Vorbim deja de aberații peste aberații, și nicio rezolvare concretă! Mai apoi să aflu primele informații, ca la ora 16.00 să ne sune domnul doctor Cristian Buștea pentru a ne informa că tata este foarte grav bolnav și că necesită operație de urgență. Cum se poate așa ceva ? Cum vi se pare asta?
  • Ne-am deplasat la spital, și interesant a fost că am putut merge pe zona de ATI pentru a aștepta vestile despre tatal meu.
  • Am avut parte de o singură surpriza plăcută când doctorul Buștea a avut amabilitatea de a vorbi cu noi și de a discuta despre toate intervențiile avute în timpul operației și un status concret al situației tatălui meu. Cu această ocazie reiterez mesajul meu cu multe mulțumiri domnului doctor Buștea pentru profesionalism și strădania de a-l salva pe TATA, și pentru explicațiile ce ni le-a dat.
  • L-am vizitat apoi pe TATA în jurul orei 18.30, atât mama, cât eu și fratele meu. Am plecat din spital în jurul orei 19.00 ca la ora 21.00 să aflam că TATA nu mai e. 
  • Eu nu înțeleg nici acum ce s-a intamplat cu TATA între orele 19 și 21.00 când a decedat.

În ceea ce privește feedbackul pe care il am spitalului celebru al orașului, acesta este mai jos:

  • atitudinea doamnelor de la recepție, telefonic, lasă mult de dorit. Doamne plictisite, fără pic de empatie, care nu spun la telefon “Alo, bună ziua, Spitalul Județean de Urgență Oradea”, ci doar scârbite un “Alo”. Cu o așa atitudine nu ajungem nicăieri. Pot fi dotarile cele mai bune, dacă oamenii nu au pic de empatie
  • atitudinea unor cadre medicale de asemenea lasă mult de dorit. Dacă vii la lucru și ești plictisit și scârbit, mai ales că lucrezi cu pacienți, unii foarte grav bolnavi, atunci mai bine stai acasă sau nu mai faci MEDICINĂ. Empatia nu se învață, se simte.
  • informarea familiei trebuie facută la timp și nu în ultima clipă, de aceea au datele de contact ale familiei
  • aflarea de informații despre starea pacientului nu ar trebui să fie limitată de anumite ore, ci să fie disponibilă la orice oră, dacă oricum accesul în clădire este limitat.

Acum am rămas fără GOD-ul meu de pe Pământ și aștept răspunsuri care poate mă vor liniști și voi înțelege cum au fost de fapt lucrurile.

TATĂ, sper că TU te odihnești liniștit acolo SUS, cât noi ne zvatem cu acest sistem medical bolnav care ne-a măcinat pe toți într-o formă sau alta…

2 thoughts on “Gânduri pentru bătrânul Spital Județean Oradea

  1. Un personal de spital de cea mai joasă speță! Inuman!
    Urmărind nenumăratele comentarii,
    constat că lumea reclamă lipsa empatiei. Da, empatia e un sentiment
    nobil. Eu cred însă, că empatia pentru un personal medical nu ar fi
    bună. Empatia este o emoție care nu îți permite să gândești cu maximă
    luciditate. Angajații unui spital trebuie să ia măsuri foarte rapide și totodată,
    corecte! Necesare sunt nu empatia, ci corectitudinea, devotamentul în ce
    privește meseria și în primul și în primul rând, respectul față de om.
    Față de bolnav și față de aparținători. Și asta, în egală măsură!
    Lipsește și teama că, dacă nu îți faci datoria la locul de muncă,
    foarte curând ți-l vei pierde.
    În același timp, lipsește recunoștința materială a celor ce lucrează în
    medicină. Acești oameni ar trebui să nu aibă grija zilei de mâine, iar
    ei ar trebui să fie considerați elita societății. Sa fie plătiți la
    nivelul activității pe care trebuie să o desfășoare. Ei nu vor putea
    atinge rangul de elită niciodată, pentru că ei nu sunt corect ALEȘI și nici corect
    PLĂTIȚI pentru ceea ce trebuie să facă. ☹️
    Funcționează din nefericire principiul “lasă-mă să te las!”, care se perpetuează și din păcate nu duce nicăieri…
    Dureros din cale-afară… 😞

    În altă ordine de idei: cum să fie lăsat singur, fără familie un om despre a cărui timp rămas se știe că se măsoară în ore? Strigător la cer!

    “Doamnele” de la recepție, direcțiunea spitalului trebuie sancționate! Și anume, DUR!
    Să ne unim, ca să schimbăm ceva!

    (semnează mătușa îndurerată)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s