Cugetari

Şi mai trece o vară. Şi vin altele.

Posted on Updated on

Nici nu ştiu când a trecut vara asta. De fapt nici nu reţin să fi avut vreodată aşa o vară. Nu a fost deloc caniculară. A fost mult mult mai cald în aprilie-mai, decât în lunile de vară. Au fost zile întregi cu ploi, zile în care nu îţi prea puteai planifica mai nimic în aer liber.

E aproape toamnă. Mai sunt câteva zile şi intrăm în septembrie. Vine toamna peste noi. Toamna Orădeană cu zilele şi serile ei pline de magie.

Dar până atunci … îmi amintesc de o vară plină de tot felul de emoţii puternice. Fie că au fost din acelea fericite, fie mai puţin fericite.

Pe plan personal, Rai a terminat creşa şi se îndreaptă spre grădiniţă. Iar eu am mai depăşit un stadiu în evoluţia mea. În plan profesional, a fost o vară intensă, care a culminat cu Qubiz Summer Camp, momentul în care am aniversat 10 ani de existenţă ai companiei. Totul am redat aici. A trecut fix o lună de atunci, şi îmi amintesc cu foarte mult drag şi cu foarte multă emoţie. A fost de-a dreptul impresionant. Şi le mulţumesc şi aici celor care au făcut ca această ediţie specială să fie una extraordinară. Se ştiu ei ! 🙂

steauaSunt într-un moment mai liniştit al anotimpului cald, adică în vacanţă. Am reuşit să văd până acum multe locuri frumoase din judeţ şi împrejurimi. Am urcat dealuri şi munţi A fost tare frumos. Aş vrea să menţionez cu această ocazie gazdele noastre din acele zile: Pensiunea Ana-Irina din Beliş-Fântânele, Vila Vanessa din Arieşeni şi Pensiunea Steaua Arieşului din Albac. Toţi ne-au primit minunat şi ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Le mulţumim şi pe această cale.

Am trăit însă şi supărarea de a vedea Fosta Bibliotecă Judeţeană în flăcări şi să o revăd biibopeste câteva zile … parcă tristă. Sau să văd evenimentele din 10 august şi să mă întristez şi să îmi amintesc de tot felul de momente

A fost o vară ca o viaţă. Cu de toate. Cu bune, cu rele. Din fiecare am mai învăţat câte ceva. Dar de fiecare dată m-am bucurat că am putut merge mai departe. Zâmbind. Cu optimism.

Şi mai trece o vară. Şi va veni alta. Dar până atunci, câte alte amintiri vom mai aduna.

 

Advertisements

Pentru că orice lovitură primită este un pas înainte

Posted on Updated on

Am urmărit, cu foarte multă tristeţe, evenimentele de aseară de la Bucureşti. (notă: Eu nu mă uit la TV, pentru că m-am obişnuit aşa de ani şi ani de zile, prefer să mă protejez de tot felul de informaţii care mă pot afecta într-un fel sau altul). Însă acum a fost totul diferit. Şi m-a făcut nu doar să mă întristez şi să rămân şocată şi îmi amintesc de Decembrie 1989, când avea doar 5 ani, însă mi-era tare frică de tot ce era la TV …

Evenimentul de ieri m-a făcut să mă întorc cu amintirile până acum fix 11 ani, spre august, 2007. Luna când m-am angajat pentru întâia dată. Nu mai este un mister unde am lucrat timp de aproape 4 ani. Au fost ani plini, ani în care am învăţat enorm de multe, şi pentru asta am tot respectul, ani în care am învăţat să lucrez într-o firmă de IT, să lucrez în comunicare, să lucrez cu clienţii. Dar au fost şi ani în care am avut ocazia să văd cum este să fii îndeaproape de un partid politic şi mai exact PSD. Am fost implicată în tot felul de campanii de marketing şi comunicare, am cunoscut mulţi oameni. A fost o perioadă foarte frumoasă, în care credeam în ideologia acestui partid: cu şi pentru oameni. Aşa cum sunt şi eu. Asta până când începi să descoperi lucruri pe care poate ţi-era mai bine să nu le ştii…

Am pregătit zeci de comunicate de presă, am ajutat la pregătirea site-ului organizaţiei locale şi multe altele. Eram bucuroasă că vedeam rezultatele imediate. Şi asta m-a făcut să continuu. Nu mă gândeam că voi fi arătată cu degetul pentru ideologia în care credeam la acel moment, ci mă gândeam că era munca mea. Că nicio muncă nu este ruşinoasă.

Au fost aproape 4 ani acolo. Mi-i amintesc cu drag, dar uneori cu tristeţe. Pentru că la fel ca în viaţă, şi la locul de muncă, ai parte atât de momente fericite, cât şi de momente grele. Ideea este cum le depăşeşti pe toate şi ce te face să mergi mai departe. Însă la un moment dat, din mult prea multe motive, pe care din motive personale nu le voi enumera, am ales să îmi schimb traseul vieţii. Aveam 26 de ani şi îmi doream un alt viitor. A fost acel moment când mi s-a spus că nu ştiu să scriu nici măcar un comunicat de presă, pe lângă alte buguri enumerate cum ar fi că nu mă voi descurca absolut niciunde. Dacă am fost vreo clipă tristă că mă despart de acei 4 ani, atunci am devenit şi mai tristă. Mi se putea spune orice, dar să nu fiu lovită fix acolo unde mă doare cel mai tare.

Au trecut 7 ani şi jumătate de atunci, timp în care viaţa mea s-a schimbat complet. Evident că am trecut peste răni, dar nu le-am putut, din păcate, uita. Pentru că unele lucruri nu pot fi şterse din gânduri. Mai ales dacă ai o construcţie ca a mea. De a pune la suflet şi de a te măcina, şi de a te gândi cu ce ai greşit.

Iar când evenimente de genul celui de ieri, apar în mod frecvent, îmi amintesc de povestea mea. A unui om care a fost aproape de acest partid şi care s-a implicat cu multă pasiune şi dăruire. Iar cine mă ştie, ştie că ceea ce spun este drept. Şi mai apoi, dacă am ales alt drum, diferit de al lor, mi s-au spus lucruri nedrepte. Eu nu spun că nu am greşit în acei ani, pentru că eram la început, şi învăţam. Dar ştiu că a fost de departe gândul meu de a nu face lucrurile bine.

Sunt sigură însă că dacă nu aveam un astfel de moment în viaţă, poate azi nu eram unde sunt. Şi asta mă face să fiu şi mai convinsă că noi, oamenii, avem nevoie de electroşocuri în viaţă pentru a face un pas în faţă.

Mă bucur enorm că mi s-a întâmplat asta, pentru că azi să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a oferit în aceşti ultimi 8 ani. Fie că e vorba de job sau viaţă personală.

Trăiesc cu speranţa că vom reuşi să schimbăm ceva în ţara asta. Eu încă sper. Şi milioane de români încă speră şi luptă pentru asta.

Pentru că orice lovitură primită este un pas înainte. Iar dacă este speranţă, se poate.

Închei cu o notă la fel de pozitivă, precum în postarea de ieri, că loviturile pe care le primim şi le vom mai primi, nu ne vor descuraja, ci ne vor da putere să mergem mai departe şi să ne atingem visele.

Per Aspera ad Astra!

 

 

Şi chiar dacă vine furtuna, Soarele mereu apare. Mereu.

Posted on Updated on

Cu toţii avem, în viaţă momente grele. Când simţi că orice ai face, nu mai poţi răzbi. Dar, întotdeauna, absolut întotdeauna, apare soarele pe strada fiecăruia dupa astfel de perioade. Deşi, uneori, chiar pare imposibil…

Eu recunosc, a m avut ultimul an, greu, cu foarte multe probleme. Dar nu mă plâng. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea şi zâmbetul să merg mai departe. Şi că am avut atâţia oameni faini, care mi-au fost alături sau care au apărut foarte fain în viaţa mea, fix când era momentul.

cupaÎncă retrăiesc Summer Camp-ul (despre care am scris şi eu, şi colegul meu, Darius pe blogul Qubiz), cel care mi-a dat energia de a merge mai departe, de a zâmbi şi de a nu uita să zâmbesc, indiferent de moment sau situaţie.

Au trecut 2 săptămâni de atunci, dar aşa cum mă ştiu, viaţa mi-a fost activă în continuare. Am trecut prin tot felul de peripeţii, dar şi alte multe momente frumoase.

Poate că duminica trecută a fost una ghiniostă rău, dar apoi, a doua zi, am râs când mi-am amintit. Mai întâi s-a terminat butelia fix la 8 dimineaţă, dar am găsit pe cineva care a venit şi a adus una nouă. Mai apoi, la o plimbare întâmplătoare (pe care nu neapărat o doream) în Felix, am primit amendă de circulaţie (eu care never nu iau aşa ceva în Oradea sau altundeva). Iar la revenirea la maşină, ceva mai târziu, maşina nu a mai pornit deloc. Cu ajutor, am reuşit să o aducem acasă. Am avut mult sprijin şi le mulţumesc şi pe această cale (colegi dragi, familie), care au sărit repede în ajutorul meu.

Acum, când mă gândesc, mă bufneşte râsul. Îmi amintesc şi de poliţistul care, abia după ce a completat şi semnat procesul verbal, m-a întrebat dacă am vreo obiecţie, a trecut şi suma de plată. Cumva, dacă negociem … Nu am avut nimic de obiectat, mi-am asumat. Adică, vorba aia ” Prostia şi domnia se plătesc”.  Şi mi-a spus, cumva ca un cadou, “vă dăm cea mai mică amendă, adică 149 lei plătibilă în 48 ore”. Am luat partea bună a lucrurilor, mă aşteptam la ceva mai mult, mult mai mult. La fel de amuzant a fost şi momentul când am plătit (desigur online, prin ghiseul.ro) amenda şi apoi m-am dus să le depun la poliţie. Fără număr de înregistrare, fără nicio dovadă că am depus. Doar… “Sunteţi Alina Popa? Atât doar”.

Am învăţat să încep să zâmbesc mai mult. Şi aici intervin şi mentorii mei din Qubiz, care m-au evaluat frumos în urmă cu 2 zile, şi care mi-au recomandat să văd mereu partea pozitivă din orice întâmplare, şi să zâmbesc mai mult. Iar eu învăţ să fac asta. Şi imi aminteşte mereu de vorbele lui Garcia Marquez :-).

La toate acestea, se adăugă bucuria mea de a fi alături de Qubiz, de mai bine de 7 ani încoace. Le mulţumesc şi pe această cale tuturor celor care mi-au dat feedback în aceste ultimele zile, mulţumesc pentru încredere şi sper să reuşesc să păstrez ritmul şi nivelul de aşteptări.

Şi chiar dacă vine furtuna, Soarele mereu apare. Mereu.

🙂

 

 

 

 

 

Amintiri de la Summer Camp 2018

Posted on Updated on

Poate că la această oră ar trebui deja să fiu în lumea viselor (pentru că somnul nu a priat în aceste zile). Însă nu sunt, sunt într-o realitate prea frumoasă, poate mai frumoasă decât mi-aş fi închipuit, la finalul unui proiect pe care îl pregătim de peste 6 luni încoace.

În acest an, am aniversat cei 10 ani de Qubiz, la fel ca de mulţi ani încoace prin ceea ce numim Summer Camp, însă unul cu totul şi cu totul special.

Chiar dacă locaţia nu a fost una nouă pentru noi, căci Arsenal Park ne-a găzduit pentru cea de-a treia oară, totul a fost diferit. Am fost mulţi, foarte mulţi, am avut tot felul de activităţi în incinta parcului, dar ce am avut cel mai special a fost prezenţa celor de la Ascendis, firma de teambuilding, care ne-a pregătit 2 activităţi de grup extrem de interactive, iar rezultatele au fost imediate, surprinzătoare, emoţionante.

Am dansat, am bătut în tobe până am simţit că nu ne mai simţim degetele, am pictat Oradea şi Clujul deopotrivă în acelaşi tablou, am fost împreună şi am apreciat fiecare clipă.

 

Ftablou

Foto: Andrei G.

Sunt extrem de fericită că am reuşit să ducem la buna îndeplinire acest proiect, că lumea a fost încântată de tot, şi că datorită celor de la Ascendis, totul a ieşit perfect. Mulţumim tuturor colaboratorilor noştri şi mai ales colegilor mei 🙂

Andrei, ne-am cunoscut acum vreo 10 ani…

Posted on Updated on

Ne-am cunoscut acum vreo 10 ani. Pe când eram studentă, iar el era deja cu multă experientă în mass-media locală. Venea la toate evenimentele la care îl invitam.

Apoi am început sa vorbim mai mult, să devenim și amici. Anii au trecut, ne vedeam mai rar în offline, dar în mediul online îl urmăream constant. Și cred că și el îmi urmărea postările. Mai rare, mult mai rare ca ale lui. Însă le urmărea, și câteodată le share-uia și cu alții. La fel a făcut și cu postarea mea legată de problema la Termoficare, încurajându-i și pe alți orădeni să nu se lase, să caute o rezolvare la problemele lor.

Era un jurnalist prea corect pentru zilele de azi. Și tocmai pentru că poate era prea corect, unii nu îl prea agreau. Dar erau foarte mulți aceia, care tocmai din acest motiv, îl iubeau mult, îl admirau, îl îndrăgeau. Fie că au fost cei din familie, fie prietenii. Nu tocmai puțini.

Ultima dată l-am văzut prin luna mai, o ținea aproape pe prietena lui, și m-a salutat rapid, dar cu zâmbetul pe buze, într-o zi cu soare, pe lânga secția de Pașapoarte. Îmi părea tare fericit. Și liniștit. Chiar dacă mereu grăbit … M-am bucurat să îl revăd.

2 luni mai târziu … o postare a unei prietene comune mă lasă fără vorbe. Caut și caut alte știri. Nu puteam crede … apăreau tot mai multe postări, tot mai multe mesaje pe pagina personală … Andrei Șandor nu mai este printre noi …

Au urmat zile în care pur și simplu am amuțit, totul mergea mult mai lent pentru mine. În mintea mea, reveneau tot felul de gânduri despre efemeritatea vieții, despre cum azi te trezești, dar mai târziu poate nu mai ești, despre faptul că era de o vârstă cu soțul meu, era nu cu mult mai mare ca mine, despre faptul că era tată, și în urma lui rămâne un copil tocmai intrat la liceu …

Ieri am amuțit. Andrei, ai fi fost fericit să știi că atât de multă lume te iubește. Au fost alături de tine mulți oameni, oameni de calitate, dar oameni triști, oameni cărora nu le venea să creadă că de fapt au venit să te conducă …

Iar când “Hold the line” (a lui Toto) s-a auzit pe fundal, am știut că orișicând o voi asculta, ne vom gândi la tine. Știu că nicio lacrimă nu este îndeajuns să te aducă înapoi, însă ne vom amintit întotdeauna cu mare drag de tine.

Ne vor lipsi foarte multe, sunt sigură că presa orădeană este de câteva zile mult mai săracă, căci orișicât alții vor mai veni, vei lipsi acolo.

Ai fost acel jurnalist, modest și corect, cu care puteai colabora frumos și bine.

Îți mulțumesc pentru tot. Știu că și Lulu și Bihon și Bihoreanul ți-au scris, dar primește te rog și gândurile mele.

Omul de lângă noi

Posted on

Scriam zilele trecute despre cei 7 ani din Qubiz. Ani în care am învățat o mulțime de lucruri și prin prisma jobului, am interactionat si interactionez zilnic cu zeci de oameni. Deja cunoști tipologiile.

Și m-au ajutat și în viața de zi cu zi. Eram probabil datoare și cu o continuare a povestii mele cu ISTA, Termoficare, Asociație. După multe discuții și negocieri (asta aproapo de cum ajungi sa cunoști oamenii), factura pe februarie a fost vizibil micșorata. Am plătit in luna ianuarie suma aceea exagerata, iar în februarie o sumă mult mai mica, ca urmare a negocierilor. Păcat că noi oamenii avem tendința să credem că dacă avem o oarecare autoritate putem prosti pe oricine după bunul plac. Carevasazica, încerci până nu ești prins. Vorba ceea “Hoțul neprins, negustor cinstit”.

Ori eu nu suport asta. Nu suport minciuna. Tatal meu ne-a crescut mereu după principiul “Minciuna are picioare scurte”. Și oricum mai devreme sau mai târziu, adevărul tot iese la iveală…

Probabil că toate aceste aspecte de mai sus mi-au fost utile în a reuși aceste discuții. Însă cine și-a asumat acele plati, fără a avea drept de apel, au rămas doar cu regrete…

Eu cred că dreptatea și corectitudinea au mereu de câștigat. Cu argumente solide, cu calcule matematice corect făcute și prezentate, cu încredere, nu ai cum sa nu reușești. Trebuie doar să îți dorești…

Ori dacă cineva crede că asta este doar o chestiune de noroc, îl invit să încerce. Sa mergi pe ploaie, pe vânt, cu toate ciornele la tine, cu emailuri peste emailuri si alte telefoane date peste altele… nu este o rețetă de succes, este doar un mod de a nu lasă pe alții să creada ca pot conduce cu lucruri murdare, cu “facturi umflate”, cum însăși le numeau.

Mie nu îmi plac lipitorile. Genul de oameni care Îți intra în grații doar când au nevoie. Cred că oricum nu iți dai seama, pentru că ei sunt drăguți cu tine. Nu te întreabă niciodată cum ești, dar apar cu câte o chestie și dispar imediat dacă nu ai reușit să îi ajuți, ori i-ai ajutat și nu mai au nevoie de tine, ci mai mult Îți impută ca nu ai făcut bine ce ai făcut. Really? Pai de ce nu ai făcut atunci tu?

Mă amuza și mă supăra în același timp. Dar tocmai pentru că am ajuns să îi cunosc, îmi trece repede, mă conformez cu gândul că așa sunt ei și merg mai departe. Sunt conștienta de limitele lor și mă gândesc că nu mi-as dori să fiu la fel ca ei.

Sunt sigură că fiecare din noi are cel puțin unul pe lângă el. Cu care merge sau nu mai departe. Dar tocmai un astfel de om, te poate ajuta într-un fel. Să fii cea mai bună versiune a ta.

Și dacă nu ai fi, nu aș fi avut ce povesti.

Limba noastră este o comoară …

Posted on Updated on

Acest post vine într-un moment de supărare. Într-un fel îmi și pare rău că este prima postare din acest an și este de acest fel, dar îmi pare rău, alta nu am.

Voi începe cu un La Mulți Ani în 2018, și cu gânduri bune care merg acum spre domnul Mircea Bradu, care azi își aniversează cei 81 de ani ai săi. Dumnealui este unul dintre mentorii mei, și probabil unul din mentorii mai multor jurnaliști și oameni de literatură din Bihor, dar și din întreaga țară.

Zi de zi și peste tot, limba noastră este modificată, batjocorită, aruncată-n gunoi. Departe de tot ce se întâmplă la nivel național, toate modificările legislative apărute o dată cu noul an, tot ce face legislativul “pentru” noi, toate motivele pentru care ne plângem că nu evoluăm, cred că schimbarea vine în primul rând de la noi. Dacă noi nu dorim să evoluăm, nu putem aștepta de la alții să facă asta pentru noi și pentru ceilalți.

Eu îmi amintesc anii de școală. Făceam școală, nu glumă. Îmi amintesc anii de liceu, chiar dacă au trecut mai bine de 15 ani de când am absolvit, cu ore la care pur și simplu tremuram de frică. Aveam profesori foarte bine pregătiți, dar și foarte severi. Învățam carte.

Gramatica era gramatică. Iar profesorii pe care i-am avut, sunt și azi oameni respectabili. Doamna profesoară Rodica Masaric – în școala generală, domnul diriginte Dorel Tifor – în liceu, precum și doamna profesoară Maria Alexandrescu, în orele în particular în clasa a XII-a, în pregătirea pentru Jurnalism sunt cei care au pus bazele gramaticii limbii române pentru mine. Și le mulțumesc și pe această cale. Alături de ei, intervine și domnul Mircea Bradu, mentorul meu dintotdeauna, datorită căruia am citit foarte mult.

Știu câte eforturi au făcut părinții mei pentru ca eu să am parte de tot ce e mai bun, de o educație bună. Și atunci când văd cum în mediul online, dar și în offline, limba noastră prețioasă devine una plina de prescurtări și de cuvinte care nu se găsesc în nici cel mai nou dicționar al  limbii române, mă mâhnesc tare… Dragul nostru, Mihai Eminescu, a cărui aniversare o celebrăm mâine, ar mai muri o dată dacă ar vedea unde a ajuns limba română.

Pe deasupra, atunci când încerci să corectezi pe cineva, dar nicidecum cu răutate, ci doar să îl ajuți să devină o versiune mai bună a sa, imediat ești atacat. Pentru că nu vrei să vezi de fapt (că bine că măcar scrie nu?) că el a vrut să facă o faptă bună, și tu îi retezi elanul.

Sunt mâhnită k am ajuns să ne amuzăm când skriem k pe Facebook. Fie că suntem oameni obișnuiți, colegi, prieteni, mămici care doresc să fie modele pentru copiii lor, să încercăm să avem grijă de această limbă a noastră.

“Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată … “