Cugetari

“Grija” pentru ceilalți… sau cum mai bine nu

Posted on Updated on

De ceva vreme incoace, pe tot mai multa lume o interesează viitorul copilului meu. Ceea ce nu e tocmai de lăsat deoparte. Până la un punct însă. Căci totul are o limită până la urmă.

Aud mereu intrebari “Și cât stai in concediu? Dar cu cine o lași? Dar vai, deja te întorci la 1 an? Vai nu aș vrea sa fiu in locul tau”. Dar vai si iar vai. Multumim de grijile voastre. Ele vin tocmai in momentele in care nu avem nevoie de ele.

Ei bine da, timpul trece si tace. Au trecut deja aproape 9 luni de când avem o minune. Habar nu am când au trecut. De mult timp tot caut timp să mai povestesc și aici câte ceva si iată că am reușit gratie smartphone unului, singurul care mă mai tine conectată la tehnologie (cel putin pentru moment). Si cum deja s-au adunat prea multe de zis, pregătesc aici răspunsurile pentru curioși.

Adevărul este că suntem o nație de curioși si de “să moară capra vecinului “. suntem mereu preocupati de ceilalti, dar de cele mai multe ori când nu ni se cere sau cand fix nu au nevoie.

De-a lungul vieții, ne întâlnim cu tot felul de oameni interesați de diverse etape din viața noastră. Și incep întrebările “Și ce te faci când vei fi mare?”, “La ce scoala ești? “, “Unde dai la liceu?. Apoi vin cele mai faine “La ce facultate ești? . după ce termini sau in timpul ei “Si prieten, iubit, logodnic? “, “Vai dar nu au?” sau dacă ai “Și când vă casatoriti? că trece vremea. .. “. Apoi, ai diplomă si te intreaba “Dar unde lucrezi? si câștigi bine?.” “si unde stai?”, ” singur, cu familia, cu iubitul etc”. In sfârșit, termin facultatea, mă angajez, mai fac un master, mă plimb prin lume si iar mă întâlnesc cu interesatii. “Dar nu te călătorești? Ai X ani”. Apoi mă logodesc, după un timp. Si sigur că “Dar vai când faceți nunta? ne chemi? “. Ii anunti apoi de data nunții și te trezesti că nu mai pot veni. Viata merge mai departe. “Și când vine copilul?”. Apare și fetița. Ești intr-o perioadă de acomodare cu ea, abia ieșită din spital, ea plânge, tu plângi că nu știi ce să ii faci si iar apar curiosii “și când vine al doilea? “. Tu nici nu știi cum sa te reculegi și alții iti vor “binele”. pe la 3 luni deja lucrurile incep sa se așeze, fetiță are deja un program de somn, masă si activităti si e vremea să iti depui actele pentru indemnizația de maternitate si să iti alegi perioada cât vei sta acasa cu copilul. 1 an sau 2 ani. o groaza de drumuri pe la tot felul de instituții de stat, plimbi copilul cu tine, că dacă nu ai cu cine il lăsa, nu o să il lași singur acasă. Si te tot plimbi vreo saptamana sa iti faci actele. Am ales 1 an din multe motive, si nu trebuie sa dau explicații nimănui. In acest timp, ne-au ajutat părinții mei asa cum au putut ei (având in vedere că ei lucrează amândoi), și socrii care nu stau in Oradea și bunica mea de 84 de ani. Cu alte cuvinte, eu și Luci stăm 90% din timp cu ea. Desigur, alternativ noi doi. Deci nu suntem din acea categorie cu ajutor permanent din toate partile. Ne bucurăm când il primim, dar ne-am obisnuit noi 3, citind, căutând, intreband. Și până acuma ne-am descurcat. Și nu, nu sunt in concediu de creștere al copilului, sunt in primul an de creștere al copilului. Pentru că dacă cineva isi închipuie ca acesta este concediu, atunci nu știe ce inseamna sa ai copil 😊. Tot timpul ai treabă de făcut. Nu conteaza că e luni sau duminică. Si timpul de lucru e minim 12 ore pe zi.

Da, mă apropiu de finalul acestei perioade frumoase și pline de provocări. Nu mă tem să mă intorc la lucru, pentru că după o perioadă atât de plină, cred că pot face fată și provocărilor de la servici. Mai ales că mă așteaptă colegi super, atmosfera plăcută de lucru și un job frumos. Nu imi fac griji nici in privința micutei, căci rămâne pe mâini bune. E un copil vesel si sociabil. Imi fac griji insa de cei ce isi fac “griji”. Că parcă sunt tot mai multi 😊.

Nu e cazul sa vă faceți griji, cât timp nu le-ati avut atunci când chiar aș fi avut nevoie. Fiecare cu ale lui. Fiecare etapă cu bunele și relele ei. Mai bine ati fi alta când e nevoie sau vi se cere, nu când nu e cazul.

E scrisoarea mea pentru cei curioși. Sau poate pentru mamele care rămân acasă 2 ani cu copilul lor si imi spun “vai nu as vrea sa fiu in locul tau… “.Bravo că puteti. Bravo ca ati ales astfel. Fiecare face exact cum consideră mai bine.

Nu judecati, nu sariti cu grija…

Povestea unei mici prinţese

Posted on

De ceva timp îmi tot propun să îmi fac timp să aştern pe coala mea de Internet, gândurile mele despre unul din cele mai interesante, provocatoare şi relativ grele examene din viaţa unei femei.

La 31 de ani, pe care îi voi împlini miercuri, pot spune că am tot ce mi-aş putea dori de la viaţă. O familie fantastică, un soţ magnific şi o fetiţă de nota 10.

12379686-Baby-crib-card-to-welcome-to-new-baby-girl-Stock-Vector-artPovestea pe care o aştern azi îşi are începutul în urmă cu câteva luni, când aflam că o mică minune îşi va face apariţia în viaţa noastră. Fetiţă sau băiat, chiar nu conta, important era să fie un copil sănătos. Cele 9 luni au fost pentru mine în general foarte bune, am putut merge şi la lucru până la începutul lunii a 9-a (dacă colegii nu îmi spuneau să mai merg acasă, probabil mai stăteam vreo 2 săptămâni în plus), am frecventat cursurile Şcoala Mamei din cadrul Maternităţii din Oradea, unde timp de 2 luni am aflat tot felul de informaţii utile, care şi azi îmi sunt de mare ajutor – nu mai pun la socoteală suportul material şi tot ce am primit de acolo pe care le utilizez cu mult drag azi – şi am început să mă pregătesc tot mai mult, fizic şi psihic pentru naştere. Raisa-Anastasia, teoretic, ar fi trebuit să dea ochii cu lumea în 29 mai. Însă nu s-a grăbit. S-a mai lăsat aşteptată câteva zile. La un control de rutină, pe 2 iunie, la ora 10.00 dimineaţă, doamna doctor Rodica Negrini constată că Raisa este gata de a veni pe lume, având deja dilataţie de 4. Eu îmi doream foarte mult să nasc natural.

Deşi mi-era puţin frică – cu toţii auzisem de chinurile naşterii, dar la fel ştiam că fiecare le percepe diferit – am ales să o aduc pe lume pe fetiţă în acest fel. Nu am avut probleme în timpul sarcinii –  a fost una chiar perfectă aş zice – aşa că nu avea de ce să fie altfel la final. Citisem, mă documentasem, ştiam foarte mult despre acest proces natural.

Şi revenind la data de 2 iunie … Ora 10.00, dilataţie 4. Eu nici nu am ştiut! Avusesem contracţii Braxton – Hicks, cu care deja eram obişnuită de mai bine de o lună, dar ştiam cum să le fac faţă atunci când vin, avusesem şi oareşice dureri de burtă şi de spate, dar erau deja la ordinea zilei. Când a văzut doamna doctor, mi-a spus direct că mă internează, urmând ca în 3 ore să nasc! Eram şocată, cu lacrimi în ochi, nu îmi venea să cred! Deşi venisem cu tot băgăjelul de spital după mine, parcă simţisem eu ceva! Mi-a spus că îmi va pune o epidurală şi voi suporta totul foarte uşor. Însă până mi-am făcut internarea, până m-am schimbat şi am urcat la etajul 3 la Sala de Naşteri, ajunsesem deja la dilataţie 6. Tot fără dureri! Acela a fost momentul când mi-au rupt membranele – de epidurală nici nu s-a mai pus problema, nu mai avea rost – şi atunci mi-au spus că vor deveni tot mai puternice contracţiile. Eu nici la 8 nu le-am simţit!

Abia după ora 12.00, când am ajuns la 8, am început să le simt ca nişte dureri de spate (similare celor pe care la ai când ai febră foarte mare), dar pe care le gestionam printr-un masaj la spate atunci când ele veneau. Între 8-10 a fost un picuţ mai greu, ele veneau tot mai rapid, dar au fost suportabile pentru mine. La ora 13.00, ajunsesem la 10. Abia la ora 14.12 am născut-o pe fetiţa noastră, timpul de o oră şi un pic am învăţat cum să o cobor. Apoi a urmat naşterea propriu-zisă, au cântărit-o, au măsurat-o, i-au dat nota maximă. Avea 3600 gr şi 52 cm!

După naştere, au dus-o la raionul de Neonatologie, iar pe mine într-un salon de “relaxare” cum l-am numit eu, timp de 2 ore m-au monitorizat, iar eu trimiteam mesaje şi răspundeam lor. Eram tare fericită! Experienţa naşterii pentru mine a fost una foarte uşoară, privind în urmă. Am fost atât de bine pregătită pentru ea! Însă nimeni nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze ….

Au trecut aproape 3 săptămâni de la acel moment magic. Cu clipe de fericire, dar şi mai grele, când nu ştiam cum să ne descurcăm. Dar învăţăm şi ne bucurăm din plin de minunea din viaţa noastră.

Ce am vrut eu să punctez azi aici este că dacă ar fi să mai trec o dată prin naştere, aş alege tot natural. E ca un examen. La care am luat amândouă nota 10. E un proces natural prin care au trecut atâtea femei de-a lungul anilor. E drept că o operaţie de cezariană durează puţin – poate maxim 10 minute – că e uşor pentru doctori şi pentru pacientă că nu trece prin travaliu, dar refacerea de după e mai lungă. Eu am stat în spital doar 3 zile, pe când la cezariană poate fi şi 13 zile…

În final, îi mulţumesc şi aici cele mai bune doamne doctor ginecolog, Rodica Negrini, pentru răbdarea ei, încrederea ce mi-a dat-o, profesionalism şi tot ce mi-a oferit în timpul sarcinii, la naştere şi post-partum.

De asemenea, vreau sa precizez că toate condiţiile de la Maternitatea din Oradea au fost deosebite, personalul foarte atent şi mereu gata să te ajute.

Aş vrea să cred că experienţa mea, una fericită şi pozitivă, poate încuraja şi alte femei, să creadă că naşterea naturală nu este un “bau-bau”, că totul depinde de pregătirea psihică şi fizică a mamei.

Vă doresc să vă bucuraţi din plin de minunile din vieţile voastre şi să mulţumiţi zi de zi Bunului Dumnezeu pentru tot ceea că vă oferă.

Ce am înţeles eu din toată povestea Referendumului ?

Posted on Updated on

În urmă cu aproximativ 13 ani, la final de clasa a XII-a, atunci când deja – teoretic – ştii ce urmează să faci în viaţă sau, cel puţin măcar ce facultate vei urma şi unde, am fost pusă într-o ipostază de a alege: între Cluj, oraş mare cu potenţial şi un puternic centru universitar şi între Oradea, cumva la început de drum în privinţa dezvoltării şi a mediului academic. Şi am decis să merg pe varianta 1, optând pentru Universitatea Babes-Bolyiai, Jurnalism. Chiar făcusem ore suplimentare de gramatica limbii române, citisem mult, mult şi eram pregătită pentru acest mare pas. Nu am să uit nici acum, ca şi când ar fi fost ieri, cum “socoteala de acasă şi cea din târg ….” m-au făcut să îmi schimb planurile pe ultimul moment. Tatăl meu drag s-a îmbolnăvit şi mi-am dat seama că alegerea mea nu ar fi una bună. Că are nevoie de mine, alături de mama şi de familie. Aşa că opţiunea mea s-a schimbat cu fix 180 de grade.

Tot ce însemna Jurnalism clujean a devenit Calculatoare în Oradea. alte pregătiri, alte ore, alte şi alte schimbări. Am intrat la facultate, pe loc bugetat, printre primii şi am rămas acolo 5 ani + încă vreo 2 de Masterat. Deşi am fost sceptică la început, lucrurile au început să prindă culoare. Au fost ani deosebiţi, în care am învăţat, m–am dezvoltat şi implicat în diverse ONG-uri studenţeşti locale şi naţionale, şi eram pregătită la finalul anilor de şcoală să pot începe o nouă viaţă. Aceea de angajat.

refAşa am început în 2007 să lucrez în IT, mai întâi la DEC-IT, iar 4 ani mai târziu la Qubiz. Au trecut 8 ani de atunci. 8 ani de când am absolvit facultatea, 8 ani de când lucrez într-unul din cele mai căutate domenii din România, la ora actuală.

Am simţit, cu trecerea anilor, cum Oradea creşte ca potenţial, devenind tot mai mult ţinta unor companii de profil din ţară sau străinătate. Nu pot nega că totuşi îmi doream mai mult de la acest oraş. Este evident că s-a dezvoltat nemaipomenit în ultimii ani, dar … că este loc de şi mai bine.

Asta până când, deodată, prin oraş încep să văd tot felul de bannere “Referendum Oradea + Sînmartin – 10 Mai, Spune “Da” “. Am început să mă informez. Să citesc tot mai mult despre ce înseamnă alipirea această, inclusiv că avea să cuprindă şi staţiunile 1 Mai şi Băile Felix. Implicit m-am gândit departe. La dezvoltarea oraşului. În sfârşit am avea şi noi un oraş mare, comparabil cu Cluj-Napoca, Timişoara… Poate atunci prietenii, familia şi cei dragi mie se vor întoarce acasă sau nu vor mai pleca …

A venit şi 10 mai. Cu încredere, am pornit spre secţia de votare (despre care până la acel moment nu ştiam unde se află, pentru că mi-a fost schimbată o dată cu noul domiciliu), dar pe care în final am găsit-o. După o meditaţie lungă, făcută desigur în prealabil, în cabina de votare am ştiut exact spre care din cele 2 căsuţe se va îndrepta ştampila mea. Era fără îndoială spre un mare DA. Privind spre viitor, dorindu-mi mai mult pentru mine şi pentru familia mea.

Am aşteptat apoi oră cu oră rezultatele preliminare. Sînmartinul lua avans în privinţa prezentării la urne, în timp ce Oradea stagna “frumos” … Organizatorii acestui Referendum au mizat pe ideea că locuitorii din Sînmartin vor fi foarte sceptici şi nu se vor duce la vot, astfel că şi-au canalizat întreaga atenţie spre ei, convingându-i pe ultima sută de metri să meargă la urne. Lucru care de altfel s-a şi întâmplat. Peste 50% din cei de acolo au mers la vot, ba mai mult au votat pentru.

Însă nu acelaşi lucru a fost pentru orădeni. La închiderea urnelor, la ora 23.00, abia 20% din populaţia cu drept de vot din oraşul nostru şi-a manifestat opţiunea. Din care aproape 97% au votat cu DA. Ce s-a întâmplat cu restul oamenilor m-am întrebat? Referendumul căzuse pentru Oradea, fiindcă nu se atinsese pragul minim de 30% de votanţi, dar fusese validat pentru Sînmartin.

Desigur că a urmat o perioadă în care am auzit tot felul de răspunsuri, că oamenii nu au fost suficient de informaţi, că li-a fost lene să meargă, că vremea de afară i-a trimis la ştrand nu la vot, etc. Surpriza a venit a doua zi după votare, luni, când după analizelor, mai marii oraşului au decis că este nevoie că acest Referendum trebuie să se repete. Motivul: oamenii nu au ştiut că trebuie să meargă să voteze, nu au ştiut pentru ce, cu alte cuvinte, nu au fost informaţi suficient.

Dacă duminica, cu o seară înainte, mi se părea că visul meu se ruinase… a doua zi parcă mai reprindea contur. Deşi nu sunt adepta lui “a forţa lucrurile”, întrucât cred că dacă un lucru nu este făcut să fie, nu va fi, totuşi mai sper într-o minune.

Adică pe 14 iunie, când este reprogramat doar pentru Oradea (unde nu fusese valid; alegerile din Sînmartin nu vor mai fi repetate întrunind numărul necesar de voturi), lumea să iasă la vot, să fie informaţi până la acea dată şi să ştie de ce este bine să aleagă DA. Pentru Oradea Mare, aşa cum a fost numită ea acum zeci de ani. Pentru un oraş prosper, într-o continuă ascensiune şi dezvoltare.

Ce am înţeles din toată această poveste? Metaforic vorbind, este că dacă un lucru are mici şanse să se întâmple, dacă vei lupta pentru el, acesta poate deveni realitate. Cel puţin asta vrea să ne demonstreze domnul nostru primar.

Eu am încredere în acest proiect. Sper ca peste o lună, acesta să prindă contur, măcar prin prisma faptului că a fost agreat şi de orădeni.

Votez pentru Oradea Mare! Şi voi?

Per aspera ad astra

Posted on Updated on

Pare adesea hilară vorba cum că “Ai grijă de ceea ce îţi doreşti pentru că s-ar putea să ţi se întâmple”, însă în realitate nu este doar o vorbă-n vânt, ci un imens adevăr. De multe ori se întâmplă să ne dorim mai multe sau mai puţine lucruri-fapte-întâmplări, unele ni le dorim atât de mult încât rămânem atât de dezamăgiţi atunci când nu le primim, crezând le vremea aceea că erau tot ceea ce aveam nevoie şi mai de preţ. Însă cu trecerea timpului, realizăm că nu ne erau deloc importante, şi tot altceva devine şi mai important. Şi ni-l dorim. Şi uneori reuşim, alteori … nu.

Am ales să vorbesc ca preambul al postării mele despre dorinţe, despre faptul că unele se îndeplinesc, iar altele se pierd şi asta pentru că sunt sigură că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat acest lucru, mai devreme sau mai târziu. Şi eu, la rândul meu, am avut fel şi fel de dorinţe, care mai de care. Am plâns când nu au devenit realitate, am exaltat atunci când au prins contur. Am înţeles apoi mai târziu că, chiar şi acelea care nu deveniseră realitate erau pentru că în fapt nu mi-erau sortite să fie. Însă întotdeauna Cineva Acolo Sus ne vede şi are grijă de noi şi de ceea ce este cu adevărat bine pentru noi.

A sosit şi vremea în care un mai vechi vis al meu este pe punctul în a se transformă în realitate, într-o fiinţă mică, care din moment în moment, cu mare încredere în Dumnezeu, va apărea în viaţa noastră. Am lăsat în urmă 4 ani de Qubiz – adevărat că doar temporar – încercând să îi marchez cu toate bucuriile pe care mi le-au adus devenind azi femeia ce sunt. Poate mai bună, mai înţeleaptă. A fost ciudat să mă desprind de colegii mei – de fapt doar de o parte dintre ei – pentru că mi-ar fi fost tare greu să merg la fiecare în parte. Greu nu fizic, ci emoţional vorbind. Am plecat rămând însă aproape cu inima de ei (sau cu norocul tehnologiei cu Skype-ul alături de ei), si mă îndrept spre noul meu job.

Cu drag pot spune că sunt tare bucuroasă că am reuşit să parcurg toate modulele Şcolii Mamei din cadrul Photo6097
Maternităţii din Oradea, şi că azi la final de curs, am dobândit şi diploma de “Mamă responsabilă”, alături de mult cunoştinţe acumulate, câteva atenţii din partea sponsorilor, dar şi premii frumoase. Recomand cu mare încredere acest curs mai ales pentru viitoarele mămici, graţie lor am aflat lucruri pe care poate la o căutare adâncă pe internet să le fi găsit. Aici însă, doctori şi moaşe te ajută să înţelegi mai bine ce înseamnă naşterea, alăptarea, creşterea bebeluşului la domiciliu şi alte informaţii deosebit de importante. Apoi, mai ai şansa de a cunoaşte alte mămici cu care poţi împărtăşi sau îţi împărtăşesc experienţele prin care trec. A fost o serie de 2 luni de informaţii extrem de utile ce merită neapărat aflate, cu atât mai mult cu cât cursul este GRATUIT. Aşadar, un curs care s-a încheiat azi într-un cadru festiv, de gală aş spune. Am plecat emoţionată …

Photo6091În fapt o serie de emoţii şi gânduri te cuprind atunci când treci prin cele 9 luni. Te gândeşti mereu cum vei duce totul la bun sfârşit, cum te vei simţi, cum te vei purta, cum vei dormi, cum va arăta el sau ea, cum vei îngriji copilul … şi alte şi alte întrebări.

Aşa se zice că ne vom descurca. Că ne vom da seama, că totul va fi natural şi cu atât mai mult cu cât în cadrul acestor cursuri, la multe din aceste întrebări ai găsit, cel puţin, un răspuns.

Am încredere că va fi bine, că întotdeauna găsim puterea şi optimismul de a duce la capăt dorinţa noastră arzătoare. Pentru că atunci când îţi doreşti ceva din tot sufletul şi lupţi pentru acest lucru, întreg Universul conspiră ca tu să ai parte de acel lucru.

Per aspera ad astra … Spre stele, atingându-ţi idealul ! 🙂

30 … şi tot ce e mai bun abia acum vine

Posted on

Cândva, poate demult şi totuşi nu foarte departe de azi, aveam tendinţa de a trăi în trecut. De a rememora la nesfârşit clipe frumoase din trecut şi cumva de a le retrăi în prezent, fără parcă a-mi trăi prezentul.

Însă timpul şi experienţele vieţii m-au transformat într-o persoană mai realistă şi mai puţin visătoare, iar a trăi în trecut a devenit a trăi în prezent şi a face planuri pentru viitor.

S231-30th-500x500Însă, nu am încetat niciodată să mai arunc un ochi spre timpul pe care l-am lăsat în urmă. Să realizez că, poate pe nesimţite, a trecut atât de repede peste mine încât să mă întreb … mai sunt 5 zile până împlinesc 30 de ani ? Pentru că, cu sau fără voia mea, pe 24 iunie schimb prefixul. Şi nu va mai fi cu 2.

Aşa că inevitabila rememorare a primilor mei 30 de ani, îşi face tot mai mult simţită prezenţa în mintea mea. Mă bucur, aşa cum frumos spunea Alina Ghenciu în postarea ei, că anii nu au trecut degeaba, ci au fost ani plini, în care zi de zi am cunoscut oameni speciali, am învăţat câte ceva nou, am râs, am plâns, am iubit şi am suferit, toate experienţele aducându-mă azi în faţa celei care sunt acum.

Ştiu că la 18 ani, îmi imaginam că mai este atât de mult până la 30 de ani, vârsta la care deja voi fi aşezată la casa mea, cu o şcoală terminată de mult timp, cu un job bun şi evident cu un soţ iubitor. Fie că norocul mi-a fost alături, fie că într-adevăr cineva acolo Sus mă iubeşte cu adevărat, şi poate şi dorinţa mea de a le avea pe toate acestea le-au transformat în realitate. Toate celalalte sunt detalii. Iar eu mă bucur din plin tot ce am putut realiza, chiar dacă uneori mi se păreau fără speranţe, uneori prea greu de îndeplinit şi chiar de neatins vreodată. Dar am învăţat că se poate. Că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, Universul conspiră ca tu să poţi avea ceea ce îţi doreşti.

Au trecut 2 luni de la a spune DA şi de când tata a avut accidentul său. A fost o perioadă plină de încărcătură emoţională, dar am răzbit, am mers mai departe, iar acum ne pregătim încet de un alt moment din viaţa noastră, pe care îl pregătim cu mare nerăbdare 🙂

Însă ştiu că până atunci mai am câţiva paşi pe care va trebui să îi trecem cu bine şi să sper că anii ce vin sunt cei mai buni care o să vină. Cum ar zice dragii de ei de la Direcţia 5:

“Anii care trec nu mai pot să revină
Anii petrecuţi cu rău şi cu bine
Anii cei mai buni sunt cei care o să vină
, Anii…”

Am auzit pe undeva, pe la prietene, că 30 e noul 20. Nu ştiu ce îmi rezervă noii ani, dar sper să fie cel puţin la fel de frumoşi precum au fost primii 30 de ani ai vieţii mele. Sper că la postarea de peste alţi 30 de ani să fiu măcar la fel de fericită precum sunt acum când vorbesc despre primii mei 30.

Despre orgoliu … şi fericirea de a renunţa la acesta

Posted on

S-ar zice că timpul curăţa orice rană. Că tot timpul te ajută să înţelegi lucruri care cândva îţi păreau de neînţeles. Că timpul trece, uneori prea repede …

orgoliuTimpul este cu adevărat ca o adevărată sursă de răspunsuri atunci când de multe ori nu înţelegem multe lucruri. Dar, deopotrivă, o dată cu trecerea timpului, devenim mai înţelepţi, chiar şi prin faptul că am reuşit să învăţăm din greşelile noastre mai vechi.

Cu precădere ultimul an şi jumătate ce a trecut, mi-a readus în gânduri ideea cum că uneori trebuie să laşi de la tine, să fii mai îngăduitor cu cei din jurul tău pentru că altfel nu ai decât de pierdut şi prea puţin de câştigat. Fie că este vorba despre relaţia cu prietenii tăi, cu părinţii tăi, cu colegii sau şefii tai, dar mai mult decât atât în relaţia cu partenerul tău de viaţă, este foarte important ca în momentul în care intrigile sau conflictele apar, cel mai bine este să ieşiţi din ele, până când vă liniştiţi şi apoi să discutaţi în momentele în care vă simţiţi cu adevărat liniştiţi, altfel pot apărea mici “războaie”, care o dată cu trecerea timpului să declanşeze unul mare şi să se producă o ruptură, de cele mai multe ori … dureroasă.

Asta a fost una dintre lecţiile pe care le-am învăţat şi de care încerc să îmi amintesc de fiecare dată când o posibilă intrigă ar putea apărea. Este foarte important să renunţăm la orgolii şi să lăsăm de la noi. Dar la fel de important este ca persoana sau persoanele din jurul nostru să înveţe la rândul lor să facă acest lucru. Altfel, în sufletul nostru vor apărea doar frustrări.

Aşadar, am ştiut că voi fi mai fericită în momentul în care am renunţat la luptele de orgoliu, am lăsat lucrurile să se întâmple, iar în momentele în care apele s-au liniştit am putut să discut la concret cu acea persoană.

Cu adevărat că fericirea adevărată vine dinăuntrul nostru. În momentul în care suntem împăcaţi cu noi înşine putem să fim fericiţi şi să îi facem la fel şi pe cei din jurul nostru ! 🙂

Gânduri de primăvară

Posted on Updated on

Wow, habar nu am cum au trecut primele 2 luni din 2014.

A venit oficial primăvăra la Oradea, şi mă uitam adineaori la ultima postare a mea care a fost acum aproape 2 luni. Şi totuşi nu m-am îndepărtat deloc de scris, doar că gândurile mele le-am lăsat pe alte bloguri sau reviste. Anul acesta a început cu multă muncă, dar mai ales cu multe ambiţii şi targete. Spuneam adineaori că mi-am aşternut ideile pe diverse bloguri sau reviste, precum:

şi datorită acestui fapt, am dat mai rar pe aici.

Însă nu am renunţat niciodată la a scrie, a vorbi prin scris şi a împărtăşi gândurile mele. Indiferent de locul în care le împărtăşeam.

DSC06642

În urmă cu câteva săptămâni, am fost în Winter Camp în Slovacia, la Jasna, o experienţă de neegalat. Indiferent că a fost vorba despre a fi sau a nu fi schior, aveai ce face pe acolo. Pentru că poţi vizita, poţi merge la Aqua Park şi poţi să te bucuri de varietatea de bucate slovace, pretutindeni. Singurul impediment este că, în ciuda faptului că este o ţară turistică, oamenii de acolo habar nu au de vreo limbă străină. Şi dacă totuşi ştiu puţină engleză, limbajul surzilor funcţionează totuşi perfect! Toate ca toate, dar a fost un teambuilding fain cu amintiri plăcute.

În schimb însă, am revenit la agitaţia fiecărei zile şi la tot felul de pregătiri. E un an special pentru mine, în care sper să îmi realizez o parte din obiectivele propuse, care nu sunt tocmai puţine şi ca la final de an, atunci când trag o linie să îmi dau seama că nu am făcut totul degeaba.

Până atunci, să aveţi parte de o primăvară minunată, cu multă sănătate şi multe bucurii! 🙂