Încălcarea drepturilor omului în contextul crizei economice mondiale

[articol publicat în nr. 16 al revistei AEPADO din Bucureşti]

În contextul crizei economice cu care se confruntă atât România, cât şi lumea întreagă, angajatorii devin preocupaţi, mai mult decât niciodată, de soarta afacerii lor, şi ca atare uită de oricare din drepturile pe care le au angajaţii lor, incluzând aici şi drepturile lor salariale. La rândul lor, angajaţii fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi păstra locul de muncă chiar şi cu preţul sănătăţii sau, mai grav, al vieţii lor. Apar din ce în ce mai mult cazuri de decese provocate tocmai de stresul excesiv, de orele suplimentare, de grija zilei de mâine sau a pierderii locului de muncă.  În plus, cei care sunt în căutarea unui post, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a-şi câstiga existenţa, chiar dacă asta ar însemna o mulţime de compromisuri.

Se spune că, în general, criza scoate tot ce este mai bun din oameni. Angajatorii profită pe seama acestei situaţii, in sensul in care angajeaza mana de munca de foarte buna calitate, pe bani putini si mai mult, ii folosesc in diverse scopuri mult peste cele prevazute in fisa postului. Si toate acestea, pentru reducerea costurilor si eficienta maxima. Dar cum oamenii cauta orice oportunitate de a-si castiga existenta, „vanzandu-se” mult sub valoarea lor, vor accepta orice alternativa ce le este oferita. Desigur, aici intervin compromisurile si adesea, frustrarile.

Volumul de munca a crescut, salariile au ramas aceleasi

Oamenii, din dorinta disperata de a-si plati toate darile aferente sau a-si intretine familia, sunt nevoiti sa munceasca mult peste puterea lor, si ca atare cazurile nefericite nu mai inceteaza sa apara.

Se trec cu vederea peste o multime de aspecte, peste o sumedenie de drepturi pe care teoretic le detinem, doar pentru ca trebuie sa ne conformam cerintelor angajatorilor nostri, fara sa mai gandim prea mult la consecintele nefaste ale deciziilor noastre. Fie te multumesti cu ceea ce ti se da si implicit cu orele suplimentare neplatite, fie vei fi nevoit sa iti cauti un alt loc de munca (poate si mai prost platit sau in conditii mult mai grele), fie, mai rau, treci in somaj. Alte posibilitati nu prea exista in contextul actual. In consecinta, volumul de munca a crescut, dar salariile au ramas aceleasi, ba mai mult, in unele cazuri chiar s-au diminuat.

Si date fiind toate aceste situatii, aici teoretic intra drepturile omului care din pacate se fac tot mai putin simtite. Ele exista in teorie, dar in practica lipsesc cu desavarsire. Dreptul la o viata sanatoasa, la un program care nu depaseste 8 ore de munca sau in cazul in care numarul de ore lucrate intr-o zi depaseste aceasta valoare, acestea sa fie platite corespunzator, dreptul la libera exprimare, dreptul la odihna si multe altele. Problema este ca acestea sunt uitate, pe drum.

„Carpe diem” şi în multe zile şi nopţi din 2010

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi, 22 ianuarie – 4 februarie 2010]

În ciuda unui an care se anunţă destul de greu,  nu uităm să ne bucurăm de fiecare clipă dată

Încet-încet, ne-am luat rămas bun de la sărbătorile de iarnă, de la mirosul de cârnaţi, de la sărmăluţe, vizite pe la rude, prieteni, colinduri sau şampanie în toiul nopţii. Am intrat cu mai multă încredere în anul 2010, care aşa cum tindem să credem va fi mai bun, deşi previziunile nu sunt conform aşteptărilor.

Până una-alta, „carpe diem” la maxim, fiindcă timp este berechet, oferte din plin … numai bănuţi să fie! Dacă cumva, din greşeală sau dintr-o reală economie, aţi reuşit ca după aceste multe sărbători să păstraţi  la ciorap „câţiva mărunţei pentru zile negre”, atunci cu siguranţă v-aţi asigurat şi următoarea perioadă, post-sărbători. În ciuda faptului că tindem să credem că totuşi am scăpat de ele, cel puţin până de Sfintele Paşte,  în fapt, sunt din nou la câţiva paşi de noi. Şi că dacă tot suntem în sărbători, trebuie găsite câteva modalităţi de petrecere a timpului liber. De pildă, orădenii vor avea parte în perioada imediat următoare de spectacole de tot soiul la teatru, filme de box-office sau petreceri prin cluburi. Dar să vedem despre ce este vorba.

Dubla sărbătoare a iubirii

În mai puţin de o lună, prima sărbătoare americană preluată de români, şi anume Valentine’s, celebrată pe 14 februarie, va scoate din nou, afară, zeci şi mii de cupluri, iar comercianţii vor fi cei mai fericiţi în această perioadă. Şi pentru că o dată nu e niciodată îndeajuns, ne pregătim şi de Dragobete, adică varianta românească a lui Valentine’s, pe 24 februarie. Deci, şi februarie are ale lui zile de sărbătoare. Ce-idrept că măcar atunci nu exagerăm într-atât cu mâncarea sau băutura …  ci ne bucurăm de alte lucruri frumoase, alături de cei dragi, la teatru, la film, la dans … oriunde!

Teatru, mult teatru!

Cred că nu vrem să ratăm prezenţa lui Mihai Bendeac (cel cu emisiunea „Ce puii mei?”) în Oradea, căci el vine cu o comedie la Casa de Cultură a Sindicatelor, pe 24 ianuarie, în piesa „Doctor de femei”. De asemenea, teatrul ne oferă, în continuare, piese din toate genurile. Nu vor lipsi nici „Toate drumurile duc la Roma”, „Pescăruşul”, „Între noi, actorii”, iar preţurile pentru un bilet variază în funcţie de locaţie de desfăşurare a spectacolului (Casa de Cultură a Sindicatelor sau Sala Studio). Oricum, preţurile sunt cuprinse între 7 şi 20 RON/bilet, în timp ce un abonament costă între 30 şi 50 RON, funcţie de tipul de abonament achiziţionat şi numărul de piese incluse. De altfel, oferta completă se regăseşte pe site-ul Teatrului de Stat din Oradea la adresa: www.teatruloradea.ro.

… sau poate un film de box-office?

Chiar şi oferta cinematografuluiorădean este una ce nu poate fi trecută cu vederea, fiindcă sunt multe filme foarte bune care rulează acolo! Nebunia „Avatarului” încă nu a dispărut şi continuă negreşit. În schimb, nici filmele româneşti nu se lasă mai prejos în acest an, un exemplu foarte recent este cel al peliculei „Cealaltă Irina”. Lista poate continua, iar preţurile unui bilet rămân la fel cu anul precedent, adică între 10 şi 18 lei, în funcţie de mai mulţi parametrii precum: tipul fimului – peliculă, digital, 3D -, premieră sau avanpremieră, dar şi de ziua de rulare. Mai multe detalii pe:  www.hmultiplex.ro

 

De ce nu şi o carte bună?

Pentru cei mai comozi, care vor o destindere acasă, o carte bună ar putea fi o soluţie de relaxare. Cu atât mai mult cu cât, indiferent de criză, scriitorii scot în continuare cărţi. Şi sunt care mai de care mai bune. Ei bine, puţinele librării rămase în Oradea (cum ar fi: Humanitas sau Diverta), dar şi câteva anticariate, pot să vă ajute să vă reamintiţi de o lectură plăcută, departe de toate articolele de ziare sau reviste.

În plus, în continuare, întâlnirile celor pasionaţi de literatură au loc lunar în cadrul evenimentului „Schimb de cărţi”. Este o oportunitate bună de a fi în temă cu cărţile mai noi şi mai vechi, dar şi de cunoaştere de oameni noi. Puteţi urmări întâlnirile lunare, din ţară sau străinătate, dar şi cele din Oradea la adresa web:  www.schimbdecarti.ro.

Şi în final, let’s dance!

În cele din urmă, după atâta stagnare, puţină mişcare nu strică deloc. Nu e vorba doar de mersul pe jos, de trasul la fiare sau mişcări de aerobic şi pedalat la spinning, ci despre dans, mult dans! Poate un curs de dans, poate chiar şi dans în club! Cert este că mişcarea nu trebuie scoasă din calcul după această perioadă, ba mai mult trebuie impusă! Dacă mai adaugi şi faptul că petrecerile şi concertele continuă şi în cluburi, distracţia este garantată. În Oradea, managerii de cluburi continuă să pregătească multe petreceri, mai ales că zilele iubirii sunt tot mai aproape, iar evenimentele dedicate lor au devenit deja o tradiţie la noi.

Aşa că indiferent că suntem în luna cadourilor sau în luna iubirii, că suntem în an de criză sau nu, că suntem din Oradea sau din orice alt loc din lume, nu trebuie să uităm nici măcar o clipă să  ne bucurăm de clipa dată şi să o trăim alături de cei dragi, să ne petrecem cât mai mult din timpul nostru liber alături de ei, pentru că oferte sunt din plin! Ce noroc!

În final, fie ca 2010 să aducă multe Zile şi Nopţi pline de frumuseţe!

Sărbători de iarnă … în an de criză

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi, 18 decembrie 2009 – ianuarie 2010]

În ciuda unui an plin de probleme, oamenii se pregătesc să întâmpine sărbătorile de iarnă

Suntem la finele anului 2009. Cu toţii ştim că a fost un an greu şi ne dorim mai mult ca niciodată ca în 2010 să uităm de tot şi toate şi să primim cu sufletul deschis noul început. Vrem linişte după luni agitate, campanii electorale, criză economică mondială.

Un brad împodobit, nişte şoric, o felie de cozonac, o atenţie pentru cei dragi sunt, în general, acele atribute nelipsite din casa românească, indiferent de circumstanţe. Iar vestea bună este că de sărbători, orădenilor le-au fost pregătite concerte cu specific, alături de Narcisa Suciu, Fuego sau Grigore Leşe, reduceri şi promoţii în magazine şi un program variat pentru petrecerea revelionului.

În aşteptarea moşilor

Sărbătorile ne înconjoară de bucurie, fie chiar şi preţ de câteva clipe. O dată cu debutul lunii decembrie, ne pregătim cizmuliţele în aşteptarea lui Moş Nicoale, apoi aprindem beculeţele din brad pentru a-l întâmpina alături de familie, prieteni şi cei dragi, pe Moş Crăciun.

Moş Crăciun nu vrea să uite pe nimeni, aşa că îşi ia în spate tolba cu daruri şi porneşte încet spre copii, dar şi spre părinţi. Indiferent că alege să facă cumpărăturile la Lotus, Era sau Real, managerii marilor magazine au pregătit oferte bune pentru bătrănul Moş. Poate mai mult decât în alţi ani, numărul reducerilor şi al promoţiilor a fost crescut simţitor, astfel că până la urmă beneficii sunt în ambele părţi: Moş Crăciun îşi face cumpărăturile de sărbători, iar comercianţii îşi recuperează pierderile scurse în acest an. Spre exemplu, Leonardo a anunţat o reducere semnificativă, adică 40% reducere la articolele de sezon şi nu numai: o pereche de cizme, o gentuţă sau nişte mănuşi … un cadou elegant bine primit de oricine, indiferent de vârstă.

Noaptea dintre ani: şampanie, artificii … şi un stomac plin

Abia ce am desfăcut cadourile de sub brad, că ne-am trezit în ajunul revelionului. La miezul nopţii, ne punem o dorinţă şi avem încredere că acea dorinţă se va împlini în anul ce va urma. Să fie toate acestea doar nişte vise … greu de îndeplinit? Sper că nu.

Pentru noaptea dintre 2009 şi 2010, restaurantele şi cluburile orădene şi-au pregătit temeinic temele, etalându-şi din timp oferta lor de petrecere a acestei seri. De la bufet suedez, ca în Bali sau Blue Monday, la file de pangasius, cotlet haiducesc asortat cu cartofi cu rosmarin, servite la Paradisio, păstrav cu mămăliguţă, friptură de curcan sau porc, muşchiuleţ de porc împănat a la Vandana, cotlet de porc de mozaic sau rulardă curcan cantonese de la Crinul Alb, bruschete cu somn somon sau tocăniţă de căprioară cu ciuperci de la Blue Monday 2 şi alte multe sortimente care „îţi lasă gura apă” întregesc ofertele puse la dispoziţie orădenilor. Desigur că din meniurile lor nu lipsesc licorile fine, dar mai ales şampania. Preţul pentru un meniu complet porneşte de la 60 RON şi ajunge până chiar la 300-400 RON, în funcţie de locaţie şi de gustările servite.

Cei care nu îşi vor permite luxul de a plăti sume exorbitante pentru o seară, aleg petrecerile în familie, între prieteni sau tot mai des întâlnite, petrecerile de stradă.

Un concept foarte des întânit în tările occidentale, şi încet încet începe să prindă viaţă şi la noi, în ultimii ani, este acela de a-ţi lua familia, prietenii, (vorba aia şi căţelul şi purcelul), câteva sticle de şampanie, multe artificii şi petarde şi a vă da întâlnire în locuri special amenajate în oraş pentru a sărbători intrarea în noul an. Un caz concret este cel al Germaniei. De câţiva ani încoace le urmăresc modul, cel puţin ciudat, de a petrece revelionul. I-am văzut cum aruncă din toate părţile cu petarde, creându-ţi impresia că eşti în timpul Apocalipsei. Pur şi simplu este o imagine incredibilă: doar fum alb (provenit de la fumigene), ţipete (de aşa-zis extaz) şi alarmel poliţiei sau ale pompierilor răsunând de zor, pentru a-i avertiza că sunt păziţi sunt doar câteva dintre elementele tabloului. E felul lor de a se distra.   

Oradea a preluat această formă de petrecere a revelionului, însă aici totul se întâmplă la un alt nivel (mai mic, desigur). Primăria a avut grijă ca, în ultimii ani, să le ofere orădenilor un spectacol de artificii, şi adesea, concerte în Piaţa Independenţei.

În final, nu mai contează în ce loc din lume ne aflăm. Când ceasul arată ora 0, cu toţii spunem „La Mulţi Ani” noului an şi ne dorim, ca de fiecare dată, să ne fie mai bine ca în anul ce tocmai trece.

Boboteaza şi Sfântul Ion

Nici că bine nu ne-am dezmeticit şi am intrat în noul an. Sărbătorile nu mai contenesc … La câteva zile mai târziu, românul îşi sărbătoreşte Ionii şi Ioanele. Conform tradiţiilor pe care încă mulţi le respectă cu stricteţe, în noaptea de Bobotează (6 ianuarie), tinerele fete îşi visează ursitul. Ele îşi leagă pe inelar un fir roşu de mătase şi o bucăţică de busuioc; care se pune şi sub pernă. Fetele care cad pe gheată în ziua de Bobotează pot fi sigure că se vor mărita în acel an.

Iată cum sărbătorile şi tradiţile ne fac să uităm, măcar pentru câteva momente, de greul ce ne apasă şi ne amintesc de lucrurile care contează cu adevărat: familia, prietenii, liniştea şi buna dispoziţie.

Ani de liceu

În amintirea zilelor de liceu, chiar la finalul acestuia, în anul 2002, am adunat o parte din cele mai drăguţe perle ale profesorilor şi a rezultat acest articol, care de altfel este şi primul din cartea mea EFEMERIDE. LA MULŢI ANI COLEGIULUI NAŢIONAL “EMANUIL GOJDU”, care săptămâna această împlineşte 90 de ani de existenţă.

ANI DE LICEU 

Cu fiecare an nou venit, îmi amintesc clipe şi momente importante din viaţă. Nu voi uita niciodată anii de liceu, despre care nu degeaba se spune că sunt cei mai frumoşi ani din viaţă noastră. Într-o seară mi-am reîmprospătat memoria cu “perlele” profesorilor mei din  Gojdu, pe care le notam într-un carneţel, timp de 4 ani, reuşiund astfel în final să compun o mică povestioară. Ce vremuri, ce ani de liceu am trăit, precum în filmul “Ani de liceu”, pe care de fiecare dată când  îl urmăresc, trăiesc aceleaşi emoţii ca şi cum ar fi prima oară …

 “Begin şi am inceput”. Spre exemplu unii rămân pur şi simplu “interzişi” când văd notele de la bacalaureat, alţii ne consideră o “societate plină de infractori” şi merităm să fim “aruncaţi pe geam”. “Bunăoară” “nu pierdem vremea în mod organizat” şi nu “vomăm la ore”, deşi câteodată ne este recomandat să ieşim afară, ci învăţăm “proprietăţi destul de stufoase”, extagem rădăcini din “radicali adânci” sau facem calcule cu “sinusuri kilometrice”. ”Stoichiometric pe ecuaţie” găsim coeficienţii substanţelor, iar “dacă terminam, bine, dacă nu, nu” şi activam la ore “de dragul de activa”. De aceea, uneori “avem nevoie de o mică pregătire” pe care o putem face “în cuplajul de două ore”, unde “nu tot ce zboară se mănâncă”. Alteori, însă nu e de ajuns pregătirea pe care o facem şi astfel în lucrările noastre de control se găsesc ” nişte bazaconii mai mari decât turnurile doborate de Talibani”.

Aşa că mai bine ne închidem “gaura aia prin care scoatem sunete”, şi la “ora de nu ştiu ce”, vom avea ocazia să aflam lucruri inedite despre Turcia care “a pierdut războiul cu turcii”, că “slănina să fie de un deget, altfel nu e slană adevărată” sau cu “o mai mare largheţe”, nu ne va mai uimi definiţia şanţului “sunt bune de apărare, dar mai doarme omul până când se trezeşte”. E de înţeles faptul că nu avem voie “să ne batem joc de istorie”, nici că suntem: “zarzavagii în Bucureşti”, nici vulgari şi nici nu avem motiv “să râdem ziua în amiaza mare”. 

De fapt, e “o ciudăţenie a istoriei”, că “nu trăim aşa cu capul bătuţi în pereţi” şi nici nu mâncăm “cu buzele umflate”. Dacă stăm bine să ne gândim, “nu este uşor de scris” şi este “atât de greu de reţinut” tot ce ţine de istorie. Ar fi “prea ca-n poveştile lui Harap-Alb”  ca profu’ “să aibă linişte ce să-I tihnească”. Ar mai fi câteva soluţii salvatoare pentru el înainte ca să ne apuce iar “nebuniile” şi să nu ameţească de la ”atâtea învârteli”, şi anume: ori să ne “regleze”, “să ne dea cu capul de pereţi”, dar nici să nu-i punem “condiţii aicea că nu eşti cu bunicu-tău acasă”. “De ce să fiu eu zdreanţa voastră?”, când pot fi “băieţii mari nişte domnişoare bătrâne”.

Doar punând “harta mai omogen”, “să nu-mi scuipaţi la ora, îmi fluieraţi” şi “nu mai împrăştiaţi atâta”, nu vom fi “fără pic de obraz pe piele”.  Deci, “fără dinastea, fără ţigănii”, “ne contolam vocabularul”, ştiind ”că nu aveţi voie să vă jigniţi” şi “nici să vorbim între noi”, că nu avem “halucinaţii”. Unii mai timizi de felul lor “vorbesc că numai ei se aud”, în schimb alţii, mai dezgheţaţi şi mai guralivi de o “impertinenţă grosolană”, care deşi ştiu că “nu sunt la piaţă, la sacii cu cartofi” sau “la Otopeni, citind ziarul”, continuă să disturbe liniştea din clasă. Unii colegi cam chiulesc de la unele ore, mai bine spus “lipsesc cu neruşinare”, chiar dacă nu se ţine neaparat să li “se vadă pupilele”, ei riscă “să valseze de unii singuri până în august”. Pentru unii, verbul “trebuie”, “distruge timpanul”, iar pentru alţii “a râde în nas” este “ticăloşenie, mişelie, vandalism” sau “lucruri grosolane şi mitocănii”. “Degeaba vă spunem noi acum că tot nu veţi înţelege”, că unii “mâzgălesc atâta”, pentru că “cine credeţi că îi înţelege?”. Cu “noţatii istorice” ,”notaţi-vă să zicem” ca “vom intra in stereotipuri după teorie” făcând “atingere la clasa a 10-a”. “Chiar dacă vă vine greu” să vă explicaţi cum un lucru “se reprezintă printr-un reprezentant” este “da’ chiar aşa” . Unii au “piele pe obraz cum s-ar zice” şi ne “atrag atenţia să fim cu grijă” şi “să nu se mai întâmple” căci atlfel “vom păţi ca recent pătimita clasa…” şi vom putea rămâne “neclasificate”. Alţii parcă sunt la “Ploaia de stele” şi fac mereu pe “niznaii” sau pe “firfizonii” fiind consideraţi “mărul discordiei”.

Cu “ganduri ascunse şi perfide” putem afirma “şi cât ne-am muncit…”

What does belonging to the EU mean for you/your country?

[articol participant la un concurs de esee adresat tinerilor din întreaga Europă] 

Îmi aduc şi acum aminte de vremurile copilăriei când îmi întrebam părinţii cum îşi închipuiau ei că va fi România şi lumea peste mulţi ani. De fiecare dată auzeam acelaşi răspuns: “În anii 2000 vom circula cu maşini zburătoare”. Zâmbeam când tata îmi spunea asta, întinzând nişte margarină pe o felia de pâine neagră. Chiar credeam că aşa va fi. Şi începeam să număr anii… Unu, doi, trei… Oare cât mai este? Dar realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta. Am crescut. Intraţi în marea Uniune, şi, la fel ca toată lumea credeam că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, am sperat ca măcar acum lucrurile să ia o altă întorsătură. Acea întorsătură la care visam de când eram un ţânc … 

După revoluţia din 1989, speram într-o minune. Dar atunci speranţele nu ne-au fost înşelate, căci, cu adevărat, lucrurile s-au schimbat. Peste alţi 18 ani, adică din momentul aderării la UE, aveam impresia că tot ce s-a întâmplat până la finele lui 2006 ar putea fi şters cu un burete şi tot ce va urma este debutul unui nou început. Din păcate însă, acest lucru nu se poate spune astfel despre perioada 1 ianuarie 2007 şi mai 2009.

Ce presupune această uniune? Este rezultatul unui proces de cooperare şi de integrare ce a luat naştere în anul 1951, între şase state europene fondatoare: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. După cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007: România şi Bulgaria), astăzi fac parte din Uniunea Europeană 27 de state. Statele candidate cu care negocierile au început sunt: Turcia, Croaţia şi fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1975, o înţelegere a inclus România într-un Sistem Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980. Adunarea laolalată a tuturor acestor ţări are ca scop menţinerea unei legături puternice între acestea, în care deciziile să fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetăţeni.

Deşi la prima vedere această aderare pare un vis împlinit, lucrurile, în fapt, stau complet diferit. Sunt prea multe categorii de români pentru care această aderare nu aduce nimic bun, dar pe de altă parte există conaţionali pentru care UE înseamnă schimbarea pe care au aşteptat-o de atâta timp! 

Ce a fost foarte important pentru noi românii este să circulăm liber prin Uniunea Europeană. Nu pot uita cum, pe 1 ianuarie 2007, locuitorii din Oradea şi cei din împrejuirimi au dat buzna în vama Borş pentru a trece graniţa doar cu buletinul. Paşaportul devenise, pentru prima dată, un simplu act, pentru care cândva stăteau cu nopţile la cozile pe la ghişee, în încercarea disperată de a le obţine, fie într-un timp scurt, fie că pur şi simplu aveau nevoie de ele, chiar şi în condiţiile în care trebuiau să scoată din buzunar sume frumuşele … Chiar atunci, în acea noapte friguroasă de iarnă, la doar câteva secunde după ce s-a intrat în noul an – marele an al aderării – cel puţin o parte din locuitorii acestei ţări au avut şansa de a se bucura de unul dintre privilegiile pe care ni le-a oferit aderarea.

Pe cine afectează în mod negativ această aderare? Mă voi referi, în primul rând, la agricultori, poate chiar şi la bunicii noştri de la ţară şi implicit la tradiţiile româneşti. Îmi trec prin minte normele prevăzute de UE pentru creşterea animalelor, pentru tăierea porcului înainte de Crăciun, pentru mulgerea vacilor sau pentru fabricarea ţuicii sau a vinului. Cum să îi explici acelui om, care o viaţa întreagă a trăit în sat şi după ce ani de zile a fost obişnuit cu un anumit stil de lucru, că tot ce a făcut până acum trebuie să uite şi să se adapteze noilor cerinţe, dacă nu vrea să-şi piardă „averea”? Oricât de mult ai încerca să îl faci să se adapteze, omul din mediul rural (am evitat să îl nume ţăran) nu va mai reuşi. Fiindcă de-a lungul timpului a ştiut să lucreze într-un anume fel, iar acum, la bătrâneţe, vine UE să îi explice cum trebuie să muncească de fapt. Şi dacă toate astea se întâmplă, dacă încerci să le impui altceva, ajungem să uităm de sărbătorile de Crăciun sau de Paşte, de drob sau de şorici, de transhumanţă sau de datini … Mentalitatea veche tipic românească nu se poate schimba atât de uşor, oricât de mult ne dorim să evoluăm. Nu poţi să faci din cal o navetă spaţială, cum nu poţi nici să îi explici lui badea Ghiţă că nu mai poate circula cu “cocia” pe „bulivar”.

Adevărul e că mă sperie toată povestea asta. Mă sperie totul, dar mai ales ideea de sărăcie, şi nu pot concepe cum unii au totul şi alţii … îi mulţumesc umil lui Dumnezeu că le ajunge şi lor aer, să respire. Contrastul perfect între bogăţia unora şi mizeria în care trăiesc alţii. Între sumedenia de maşini bengoase, de firmă, „cu mulţi cai putere”, cu număr de Italia sau înmatriculate la noi, şi sărmanul care merge pe jos, pentru că nici la salaruţul ăsta n-a avut bani să-şi cumpere o bicicletă … Între „viluţele” apărute peste noapte – de te miri unde – şi cocioabele în care îşi duc traiul aproape jumătate dintre români. Prea multe discrepanţe, prea multe ierarhii sociale şi totul se întâmplă în România! Cu adevărat ştim că, spre exemplu, ţările dezvoltate din vest nu se confruntă cu astfel de situaţii. Prea puţin pot să vorbească despre diferenţele de categoriile sociale, există de asemenea prea puţine catalogări în genul: „foarte sărac” şi „miliardar în euro”. Prin această aderare a noastră, se doreşte îndepărtarea acestor diferenţe, de altfel una dintre condiţiile impuse de UE a fost aceea de eliminare a corupţiei şi birocraţiei româneşti. Oare, pornind de la aceste premise, lucrurile se vor îmbunătăţi?

Voi analiza acum o altă situaţie sau, mai exact spus, mă voi referi la o altă categorie de cetăţeni români pentru care aderarea contează. I-am identificat din mulţime pe tineri, studenţi sau masteranzi. În ţara tuturor posibilităţilor (aşa cum ştim cu toţii că se numeşte România), dacă îţi doreşti să evadezi, ai o mulţime de alternative. Fie că optează pentru un program de muncă în străinătate, fie că doreşte să studieze într-un altfel de mediu academic, tinerii români au porţile le sunt larg deschise. De mai mulţi ani încoace, studenţii şi masteranzii din România, cu o situaţie şcolară bună sau chiar foarte bună pot opta pentru un stagiu de studiu în străinătate. Această perioadă poate să varieze între 3 şi 9 luni pentru forma de învăţământ cu licenţă (spre exemplu, burse precum LEONARDO, ERASMUS etc) sau, chiar mai mult, în cazul masteratului sau a doctoratului ajungând chiar şi la 3 ani. Cuantumul unei burse depinde de ţară de destinaţie şi acoperă parţial sau total cheltuielile de şedere şi transport. Nu este de omis şi faptul că tot pentru ei, studenţii români şi, de altfel, pentru toţii studenţii din UE, taxele de şcolarizare la universităţile ce aparţin statelor membre UE sunt aceleaşi cu cele pentru un student al respectivei universităţi. Şi mai mult, dacă până nu demult cei care studiau în alte universităţi pe o perioadă determinată, şi ulterior se întorceau acasă pentru a-şi continua studiile, erau nevoiţi să dea examene de diferenţe (de aici rezultând faptul că nu li se recunoştea activitatea în urma programului), acum, nu vor mai trece prin astfel de experinţe neplăcute. Şi, ca o veste bună, o diplomă în România le va fi recunoscută în orice stat membru al UE. Un punct în plus pentru procesul de post-aderare, un punct în minus pentru România. Câţi dintre tinerii români cu adevărat buni rămân în ţară când ştiu că oriunde altundeva au posibilităţi mult mai mari de afirmare, şi, implicit de câştig? Acum, când porţile sunt larg deschise, depinde de fiecare dacă vrea să le calce pragul sau nu …

Am vorbit până acum de cel puţin trei categorii de români, pornind de la agricultori, continuând cu clasa de vârf, şi încheind cu tinerii. Sunt nişte exemple concrete, dar aderarea nu se rezumă doar la ei. Există multe alte segmente de cetăţeni, pentru care UE înseamnă sau nu înseamnă ceva. Dar voi rămâne doar la ei. Nu pot însă să uit, cum, în contextul crizei economice care a afectat întreagă lume şi deopotrivă şi România, Uniunea Europeană a avut un puternic cuvânt de spus în privinţa ajutorului financiar acordat ţării noastre pentru a trece cu uşurinţă de acest perioadă.

Mă las pe mine chiar la urmă, eu sunt doar o persoană din mulţime, şi stau şi mă gândesc în ce fel mi-a ajutat mie faptul că ţara mea este membră a UE. La doar un singur exemplu voi face referire. Vorbeam ceva mai sus despre oportunităţile studenţilor români de a studia în străinătate. Am avut marea şansă de a experimenta viaţa de student într-un alt oraş, altă ţară şi anume în Grecia, membră a UE de peste 20 de ani. Am studiat acolo, m-am bucurat de aceleaşi facilităţi pe care le are un student grec, am fost tratată ca şi cum aş fi una de-a lor. Practic, eram nu doar un student grec, ci un student european cu drepturi depline. Calificativele obţinute la final mi-au fost recunoscute fără probleme la întoarcerea acasă. Acesta este, fără îndoială, cel mai bun răspuns la întrebarea temei mele. Pot spune fără a sta prea mult gânduri că a fost un lucru foarte important şi benefic în dezvoltarea noastră personală. În rest, nu cred să mai fi mai avut vreun avantaj din faptul că România este membră a UE …

Oricum, fiindcă suntem oarecum şi la începutul de drum, ca orice schimbare această presupune adaptare, greşeli şi conformare. Dar, în aceeaşi măsură, ca orice proces de dezvoltare ne va aduce, desigur, şi multe beneficii. Unele pot fi simţite în momentul respectiv, altele pot avea durate ceva mai mari. În fond, rămâne doar la latitudinea noastră, ca naţie, să putem să ne bucurăm sau nu de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Iar dacă nu se întâmplă nimic, putem fi chiar noi părtaşii la modificări de esenţă.

În concluzie, pentru a ne alinia standardelor europene, important este să ştim să ne (hai să o spunem direct) supunem, să fim deschişi la orice provocare şi, nu în ultimul rând, să avem acea dorinţă de dezvoltare şi de adaptare la tot ce este nou. Pentru că ne mai dorim ca standardele europene să devină realitate. Iar în acest context, în pofida responsabilităţilor pe care trebuie să ni le asumăm, vom putea susţine, la final, cu multă bucurie că avem o ţară mai bogată, mai dezvoltată, capabilă să ofere o mulţime de locuri de muncă.

Totul sună bine, dar oare cum va fi de fapt … Unii spun că viitorul sună bine. Totuşi, azi nu e aşa bine. Dar ce ne va aduce ziua de mâine? Nu ne mai rămâne decât să sperăm că va fi mult mai bine!

Tu ce faci la vară?

[articol publicat în revista BUSINESS NEWS, iulie 2009] 

E iulie. Teoretic, sesiunea de examene a luat sfârşit. Studenţii sunt acum într-o binemeritată vacanţă de vară, care va dura cel puţin până în luna septembrie, când cei mai puţin norocoşi se vor întoarce la examenele de toamnă sau chiar până pe 1 octombrie, pentru cei care s-au pregătit temeinic pentru examene în vară … Până atunci, timp este destul, iar şirul de întrebări precum „Ce faci în această vară?” nu mai conteneşte. Ai vrea să pleci undeva, dar nu prea ai multe posibilităţi financiare. Din fericire, chiar şi fără prea mulţi bani în buzunar poţi face destule, fiindcă oportunităţi sunt nelimitate.

În primul rând, cei care s-au interesat din timp au optat pentru un program de muncă şi călătorie (Work & Travel), pentru tabere studenţeşti, şcoli de vară şi programe de intership în străinătate. În principiu, banii nu mai sunt o mare problemă. Excepţie face totuşi programul de genul work and travel ale cărui costuri de înscriere (aici intrând jobul propriu-zis, costuri de ambasadă, biletul de avion şi alte formalităţi) ajung până la 2000 de dolari, dar cheltuielile se amortizează pe parcursul celor 3 luni petrecute în Statele Unite ale Americii. (IMPORTANT: există bănci care oferă credite pentru astfel de programe, care acoperă aproape integral costul programului). De pildă, sunt întâlnite cazuri concrete de studenţi care au reuşit să câştige până la 10.000 de dolari, pe parcursul celor 3 luni, şi chiar mai mult, având două sau trei locuri de muncă. Acest fapt implică, desigur, foarte mult noroc şi voinţă. Oferta este extinsă nu doar pentru SUA, ci şi pentru Europa: Grecia sau Anglia fiind doar două dintre destinaţiile posibile. Totodată, cu un simplu search pe Google, pot fi găsite companii de recrutare de tineri pentru astfel de programe, iar înscrierile se pot face şi online.

O altă alternativă este cea a taberelor studenţeşti. Studenţii, pe baza unei cereri emise către secretariatul facultăţii din care fac parte, pot primi un bilet de tabără, gratuit, într-una dintre locaţiile disponibile. Acestea pot fi fie la munte, fie la mare, doar în ţara noastră. Condiţia este ca studentul să fi obţinut note mari în semestrul anterior, căci locurile sunt limitate şi o selecţie atentă este imperios necesară. Astfel, cu ajutorul biletului, cazarea şi masa sunt gratuite de-a lungul unei săptămâni, singurul lucru pe care trebuie să îl achite este drumul, ceea ce presupune o cheltuială mică.

Şcolile de vară sunt, de asemenea, o variantă demnă de luat în seamă. În aceste cazuri, înscrierile se fac, de regulă, cu aproximativ o lună de zile înainte. Departajarea candidaţilor se face în funcţie de experienţa din CV şi de obicei, pe baza unui eseu pe o temă dată. Ca o paranteză, în vara trecută am avut şansa de a participa la Şcoala Naţională de Jurnalism pentru Tineret, care s-a desfăşurat la finele lunii august, la Costineşti. Pentru a fi selectat trebuie să elaborezi un eseu, în cazul în care concurai la secţiunea presă scrisă sau să realizezi o emisiune radio sau TV dacă optai pentru secţiunile radio, respectiv televiziune. Se cerea şi un CV, iar experienţa extracurriculară era foarte importantă. Pentru secţiunea presă scrisă am avut ca temă de realizat portretul unei persoane publice din România pornind de la apariţiile ei în mass-media. Şansa mea a fost aceea de a fi selectată la această şcoală şi, alături de alţi 40 de tineri din ţară să fim părtaşi, de-a lungul unei săptămâni, la seminarii de jurnalism şi workshop-uri privind acest domeniu, locuri în care am cunoscut jurnalişti precum: Dan Diaconescu, Cornel Nistorescu, Mihai Tatulici, Cristian Tudor Popescu, Lucian Mândruţă şi alţii. Costurile de cazare şi masă au fost asigurate de organizatori, iar transportul a intrat în răspunderea participantului. Şi pentru că şcoala s-a bucurat de un succes deplin, organizatorii au hotărât să pregătească şi cea de-a doua ediţie (se zboneşte că va avea loc chiar  în Oradea).

Nu în ultimul rând, programele de intership sunt o altă oportunitate pentru cei tineri. Este vorba de acele programe de schimb de experienţă pe perioada verii şi nu numai, în care tinerii pot interacţiona cu diverse culturi şi popoare din întreaga lume, deschizându-le noi orizonturi şi oferindu-el noi viziuni asupra lumii. Şi aici, costurile personale sunt doar cele ce ţin de transport.

Acestea sunt doar o parte din posibilităţile de petrecere a vacanţei de vară, cu costuri reduse şi facilităţi din plin. Este foarte important însă ca acestea să fie urmărite din timp, cu cel puţin 3 luni înainte de începutul verii şi astfel să ai parte de o vacanţă pe cinste.

Timpul … de oricând

[publicat în cartea mea EFEMERIDE]

Ştim că cei mai frumoşi ani din viaţa oricăruia dintre noi sunt anii de liceu, de fapt cei mai adevăraţi sunt cei ai adolescenţei. O perioadă atât de frumoasă nu va fi uitată probabil de nimeni, orice şi oricâte i s-ar întâmpla. Cu toţii privim cu regret tot ceea ce lăsăm în urmă, iar timpul ireversibil nu ne va cruţa niciodată. Vom încerca mereu să fim aceiaşi, dar nimic din minunăţia acelor ani nu va mai fi, totul se va termina, va fi ca un vis, gata oricând să ia sfârşit. Şi ce păcat că se termină totul! Vremea va trece întotdeauna şi nu va privi niciodată spre trecut, iar noi vom suferi mereu, dorindu-ne întotdeauna acelaşi lucru: să mai avem parte măcar o secundă din viaţa de adolescent. Am mai vrea să fim copii, să ne bucurăm de noile jucării, sau să fim adolescenţi, să mai furăm măcar un sărut celui sau celei, pe care-i iubim… sau poate am mai vrea să fim din nou şcolari, acei elevi care în faţa unui extemporal neanunţat nu-şi pierd cumpătul şi-şi “încearcă” norocul…

De ce oare e TIMPUL atât de hain cu noi? De ce nu încearcă să se mai oprească din când în când, să mai “respire” puţin? I-ar fi chiar atât de greu oare? Poate aşa nu am mai simţi că suntem doar nişte fiinţe umane, a căror existenţă este atât de efemeră… Degeaba există în fiecare din noi speranţa că mâine va fi mai bine, când de fapt ne minţim, căci nimic nu va fi mai bine ca ziua de azi sau ca aceea de ieri, totul devine o iluzie deşartă. Poate că speranţa moare ultima, dar cert este că ea nu există atunci când ne dorim să mai fim acei copii, răsfăţaţii casei sau ”spaima” cartierelor.

Cu toţii visăm, aşa este şi firesc, că doar cu toţii suntem fiinţe umane, dar poate că visarea aceasta ne poate aduce uneori mari neplăceri, poate că această visare să fie în defavoarea noastră şi să fim cuprinşi de o nostalgie incurabilă… Cu toate astea vom fi mereu sclavii timpului, care va curge precum apa unui râu, iar viaţa ne va fi uneori cea mai mare povară pe care o vom putea căra. Vom înţelege mai târziu şi chiar vom învăţa din toate aceste greşeli şi poate că nu totul va fi aşa de greu precum pare. Iar dacă duşmanul nostru cel mai mare va fi tot timpul, vom încerca să trecem cu fruntea sus peste tot, vom căuta să găsim cele mai ascunse taine ale lumii, încercând să-l oprim… si cine ştie poate vreodată chiar vom reuşi… Vorba cântecului ”If I could turn back the time…”  

Dar parcă tot timpul este cel care vindecă totul, să-l lăsăm aşadar să-şi vadă de treabă, iar noi să nu-I facem niciodată pe plac. Poate aşa cine ştie, va fi mai bine sau poate mai rău ca niciodată. Să mai sperăm …

Femeia imposibilă

de Mihaela Rădulescu  

Sunt cel mai necâştigător model de femeie. N-am fost niciodată o frumuseţe. Nu cred că ar putea spune decât vreun bărbat care m-a iubit cu adevărat că sunt o femeie frumoasă. Pentru restul lumii sunt ori urâtă (dacă mă urăşti foarte tare numai-tu-ştii-de-ce), ori o gagică mişto… ori o muiere interesantă, ori pur şi simplu.

Deşi la proba cu măsurătoarea trec bine – am înălţimea potrivită, kilogramele potrivite, glezna fină şi talia mică, la proba accesibilităţii nu prea am avut şanse. Nu ştiu să-mi dau ochii peste cap, nu ştiu să mă prefac şi nici să fiu neajutorată. Dimpotrivă. Sunt modelul oribil de femeie, care se descurcă singură şi dacă a rămas în pană cu maşina, şi dacă s-a rătăcit noaptea cu motorul prin pădure, şi dacă trebuie să scrie romane cu copilul pe genunchi, şi cu mâncarea pe foc, în timp ce se încinge fierul de călcat şi se anunţă 10 musafiri hămesiţi la cină.

N-am învăţat nici până la vârsta asta să mă plâng că mi-e greu sau să cer ceva pentru mine. De aceea, primesc rar ce am nevoie, şi când nu primesc deloc, mă resemnez şi cel mult plâng puţin în baie, în timp ce-mi îngrijesc manichiura şi pedichiura, după ce s-au culcat toţi cei de care s-a întâmplat să am grijă. De dragul lor ţin morţiş să fiu impecabilă în orice context, ceea ce e atât de uşor trecut cu vederea, căci pare… firesc. Deşi nu e.

Cand bântui prin galerii de artă sau anticariate, când mă pierd în muzee sau în librării, când stau în randul 5 la Filarmonică sau în vârful balansoarului din parcul unde-mi scot copilul, trec, cel puţin în România, drept vedeta care vrea să pară altceva decât e. În străinătate, în aceleaşi contexte, acolo unde absolut nimeni nu mă ştie, simt cum ridic sprâncene peste priviri ce nu coboară spre a evalua prosteşte, ci spre a admira. Acolo mi-e bine şi am toţi fiorii pe care femeile ca mine nu au cum să-i încerce aici, decât foaaarte rar.

Sufăr de o gravă dedicaţie pentru cei la care ţin, fiind în stare să prestez absolut orice fel de muncă în folosul comunităţii mici sau mari în care trăiesc. Am şi un alt mare păcat – pentru că vreau să fiu iubită şi tânjesc după un dram de iubire-esenţă, mă fac frumoasă, mă fardez decent şi mă amenajez, de mereu altora li se pare că n-am altă treabă, că nu-s oboistă şi n-am nici o grijă pe lumea asta. Probabil că dacă aş fi învăţat la timp să fiu puţin îngălată, puţin încercănată, puţin tristă de faţă cu lumea şi puţin neajutorată, aş fi fost femeia iubită care ar fi spus azi altă poveste despre ea.

Sunt categoric modelul de nevastă – dovadă şi faptul că mai toţi bărbaţii din viaţa mea m-au luat sau m-au vrut de nevastă. Cu mine, organizatoric vorbind, viaţa e perfectă – bărbatului de lângă mine nu-i lipseşte nimic – de la mâncare caldă la haine zvântate şi călcate, de la micul dejun la sex de câte ori şi în ce fel are el poftă, de la adaptarea la orice tip de anturaj până la liniştea şi dulcea neplictiseală în doi…

Ştiu să fac din orice locuinţă un cămin, ştiu să-l învăţ rapid, ca pe un manual, pe celălalt, ca să nu scurtcircuitez armonia, nici măcar din greşeală. Atâta doar că eu nu vorbesc niciodată despre ce mi-ar plăcea mie, eu nu ştiu să încep ziua şi agenda cu mine, ci cu el, cu familia şi abia apoi cu restul lumii pentru care e posibil să fiu folositoare în diverse chipuri.

Uneori, când am iubit cu adevărat, până la plăsele, până când am trăit cu totul pentru cel de lângă mine, am greşit colosal crezând că tot ce dau mi se va întoarce în vreo formă, îmi va hrăni şi umple sufletul, într-o bună zi. Uneori, chiar s-a întâmplat şi atunci am trăit acele sublime, minuscule şi vitale momente de fericire. Le-am preţuit, le-am înrămat, îmi sunt dragi ca nişte flori presate într-o carte, nu le-aş arunca la nici o curăţenie aprigă din viaţa mea. Sunt ale mele, le-am meritat şi mi-au făcut ochii să strălucească. Atunci probabil c-am fost şi foarte frumoasă…

Faptul că nu sunt geloasă şi nu-mi agasez bărbatul cu tâmpenii muiereşti a fost mereu o calitate… până când a fost încălcată graniţa şi bărbaţilor li s-a părut că pot accesa orice altă femeie de la care se pot întoarce mereu la cea iniţială, adică eu…

În alte lumi sunt prea arătoasă ca să trec neobservată. Şi odată observată, constat că sânii şi fundul meu nu-mi sunt de mare folos pentru suflet şi conversaţie deşteaptă, ci pentru un mediu mult mai puţin pretenţios, situat anume mult mai jos… şi la distanţă de creier şi de suflet.

Staţi liniştiţi. Ceea ce pare o reclamă e o imensă nefericire. Nici o femeie ca mine nu e fericită. Fiţoasele, sclifositele, doamnele, divele, pitzipoancele, cucoanele, alintatele DA. Pentru ele fericirea există mereu, pentru modelul meu, nu. Şi ştiţi bine că sunteţi o grămadă ca mine şi zâmbiţi în formă de cireaşă amară acum…

Bănuiesc că e cel mai enervant text pe care l-am scris vreodată, deoarece are, pentru răutacioşi, arome de paranoia şi nuanţe de cenuşiu inexplicabil. Dar e un exerciţiu bun, de încercat şi acasă, de către oricine caută nişte răspunsuri despre el şi s-a săturat puţin de criză, politică, forumuri, bani, frigider, curăţenie, sărăcie şi ploaie…

Întrebarea de pus pe gând azi: cine din cei apropiaţi îţi apreciază cu adevărat calităţile şi-ţi priveşte cu drag defectele?…

PS: Tu te regăseşti în cuvintele ei?  

Top Talents România

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 15-21 mai 2009]

de Alina Brihan

Zilele acestea am trăit sentimentul dulce-amărui al unui semi-esec. Nu unul profesional, ci unul provocat de… vârstă. Dar, ce s-a intâmplat, de fapt? În luna aprilie am văzut o reclamă în 24 FUN: Top Talents România organizează a doua ediţie a unei competiţii care avea ca scop identificarea şi premierea tinerilor cu rezultate excepţionale şi motivaţie pentru dezvoltare personală şi profesională. Intrând pe site, am aflat detaliile. Se selectau tineri ambiţioşi, pasionaţi de ceea ce fac, activi şi cu dorinţa de a se dezvolta şi pe viitor. Partenerii proiectului sunt companii multinationale importante; regulile de selecţie sunt transparente şi constau în 4 etape. Am simţit cum mă cuprinde emoţia, neastâmpărul competiţiei, date de o dorinţă mai veche a mea, aceea de a-mi supune experienţa profesională unei astfel deanalize, unui astfel de juriu profesionist. Şi am decis: aplic! Am completat rapid CV-ul (experienţă, studii, abilităţi, tipul de job dorit) şi am răspuns unui număr de 4 întrebări: de ce crezi că eşti un Top Talent?; la ce proiecte care au contribuit la dezvoltarea ta personală şi profesională ai participat pe parcursul studiilor universitare?; care a fost cea mai mare provocare şi cel mai mare succes personal până în acest moment?; care e jobul/genul de activitate în care te vezi implicat şi care crezi că-ţi va aduce satisfacţii maxime la nivel personal şi profesional? În timp ce completam răspunsurile am realizat că, cele mai importante implicări le-am avut nu în timpul facultăţii, ci după aceea şi că, de fapt, concurez cu o altă generaţie, care a beneficiat de oportunităţi mult mai multe şi mult mai timpurii, decât am avut noi… Am aşteptat, cu sufletul la gură, rezultatul. Care a venit: din 2287 candidaţi, evaluaţi după 11 criterii, au rămas în competiţtie 1227, în loc de 1000. Iar eu eram intre primii 10%. În clipa aceea am simţit că tot ce am făcut, chiar şi toate sacrificiile, au meritat din plin! Trecusem de etapa a doua, dar urma să completez, online, încă două teste: unul de măsurarea competenţelor şi unul de măsurare a competenţelor de lucru cu informaţii. Rezultatul la etapa a treia, însă, urma să ne fie comunicat prin telefon, doar în cazul în care eram selectaţi. De nerăbdare am sunat. Erau foarte amabili şi deschişi, dar… nu mă găseau; mi-au cerut nume, adresă de mail, vârsta – pâna în 25? Nu, 31. Aaaa… şi clic; m-au gasit. Şi, după o scurtă verificare a rezultatelor, a venit şi răspunsul: aţi făcut foarte bine la toate probele, pentru potenţialul de care aţi dat dovadă, după a doua etapă, aţi primit şi şansa de a fi evaluată prin intermediul celor două teste online dar, pentru ultima etapă, vizăm doar tineri absolvenţi. M-am întristat, dar am înţeles: grupul-ţintă era altul, unul mai tânar ca vârsta şi, poate, aşa şi trebuia să fie. Eram mulţumită că obţinusem, totuşi, o parte importantă din ceea ce îmi dorisem şi le sunt recunoscătoare pentru asta! Şi cred cu tarie că tânara generaţie trebuie să exploateze imensele oportunităţi pe care le are! Acesta este şi motivul pentru care sper că succesul mai tinerei mele colege de la 24 FUN, Alina Gâdoiu, care a ajuns în ultima etapă a programului Top Talents (împreună cu încă trei alţi orădeni!), să fie un exemplu pentru generaţia ei!

Pe vremea mea …

 [articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 6-13 februarie 2009]

Nu de puţine ori ne-am dat ochii peste cap, sătui când îi auzeam pe bunici spunându-ne: „Pe vremea mea …” şi continuau prin a ne enumera din bucuriile sau greutăţile tinereţii lor. Pe vremea lor ştiau profita de frumuseţile naturii, de orice carte care le cădea în mână, de plimbările lungi pe jos, de serate de dans şi de declaraţii de iubire. Pe vremea lor nu erau nici telefoane mobile, nici internet, nici cluburi sau maşini de top. Ei nu au avut parte de nimic din ce avem noi şi totuşi erau fericiţi, cu toate că au trecut prin momente şi mai bune, şi mai rele.

Între timp, vremurile s-au schimbat, iar lucrurile, teoretic, au evoluat. Azi, noi nu mai putem trăi fără căsuţa de mail, pe care o verificăm zilnic sau din oră de oră, fără telefonul mobil, pe care îl purtăm pretutindeni şi pe care îl afişăm oriunde, fără cluburi şi„lounge-uri”, fără maşina (pe care unii au plătit-o cu banii jos, iar alţii o achită în mai multe tranşe) şi alte cele…

Serile de week-end ni le petrecem prin baruri şi localuri, în nori de fum de ţigară sau „fumuri” ale oamenilor, printre orchestre cu lăutari sau platane de DJ. Ne desfătăm papilele gustative cu sortimente de cocktailuri exotice şi dansam pe muzică din clasamentele internaţionale. Azi, dacă nu bem până nu cădem sub masă, dacă nu fumăm până nu le-am stors şi ultima lacrimă fumătorilor pasivi, nu ne distrăm pe cinste! E vineri seară în Oradea. Unde ieşim? Cluburile şi localurile, chiar şi în vremuri de criză merg bine, ba mai mult, abundă de populaţie de toate vârstele: Blue Monday, Heat, Bali, Lords, Downton sau mai „aparte”, Traffic sunt câteva dintre destinaţiile de distracţie alese de tinerii orădeni, la sfârşit de săptămână.

Avem de toate! Dar oare suntem mai fericiţi decât bunicii noştri?

Ce le vom spune Însă nepoţilor noştri peste ani?„Pe vremea mea … pe vremea mea ne plimbam prin oraş fără vreun scop, în maşini pe care să le conducem seara prin centru cu o mână pe volan şi cu cotul sprijinit pe geamul electric, iar cealalta aplecată pe schimbător… sau ieşeam în cluburi de „fiţe”

sau, adesea, frecam menta la greu …”!