[Guest post] Solitudine colectivă

de Ioana Furău

“Părea o vineri seara ca oricare alta. La televizor era aproape ora știrilor.

Avertizasem pericolul când încă mă aflam in România. Vestea unui focar de covid19 aflat la mai puțin de 5 km distanța de locul de reședința al familiei, in Italia, m-a lovit ca un fulger pe cer senin. Îmi sunasem fiica pentru a avea mai multe detalii. Totul părea incert. Pe de alta parte, primejdia, pentru un adolescent, este un concept, cel mai adesea, confundat cu aventura.

Sâmbătă și duminica, rafala de informații începuse sa se scurga. Autoritățile au izolat întreaga comuna. Nimeni nu iese, nimeni nu intra. Numărul contagiatilor creste. Pe rețelele de socializare, informația o primesc in toate formele; la  limita între gluma și alarma, incoerent, incert, pana si disonant.

In aceasta incertitudine, fără sa stau mult pe gânduri , mi-am făcut valiza și am pornit la drum.

Un sentiment puternic de nesiguranța, cum nu mai avusesem vreodată, mii de întrebări fără răspuns și imaginarea a celor mai aprige scenarii mi-au fost însoțitori deznădăjduiți pe tot parcursul călătoriei.

După 12 ore ajung acasă. Văzând privirea fiicei mele și strângând-o in brațe, pentru un moment, am simtit ca gândurile s-au liniștit. ‘Acum sunt lângă ea și pot sa o protejez’.

   [foto: Digisport]

Primele zile nu s-au demonstrat a fi într-atât de distopice precum îmi imaginasem. Totul părea a fi sub control. La bar, ospătarii serveau cafeluța și brioșa clienților pe fuga, unii savurau capucino in timp ce organizau seara in compania prietenilor, sora mea insista sa mergem la munte in Weekend-ul următor. In aceasta clima, normala,  mi-a fost greu sa o conving pe fiica mea sa renunțe la sala pentru o perioada, și am fost nevoită sa accept compromisul de a-i permite sa meargă la o zi de naștere și la un pijama party, in schimb.

Câteva zile m-am simtit aproape paranoica, fiind singura care impunea restricții. Pana in 23 Februarie 2020.

S-a declarat starea de urgenta la nivel național. Restricționări  de fel și chip. Magazine închise, carnavalul din Venezia anulat , anulate toate evenimentele publice, școlile închise, restaurante închise, interzisă plimbarea peste 200 metri distanța de propria casa, partidele de fotbal blocate, interzisă părăsirea domiciliului fără motiv urgent, de munca sau de natura sanitara. Oamenii, putini, fug sa își facă provizii de la supermarketuri…cu criteriu, nu se exagerează. Folosesc mănuși și masca, devenite obligatorii. O persoana saluta timid de la depărtare.

‘Nu uita sa cumperi dezinfectant’ îmi zic.

Pe străzi, tot mai putine persoane.

Dezolare.

Asa se prezintă panorama de la o zi la alta. Frica a adus tăcere, liniște și dorința de a se feri, proteja de ceva. Dar cum ? De cine sau ce ?

Nedumerirea a devenit starea emotiva suverana.

Controlez zilnic informațiile și comunic orice schimbare, număr de contagiati sau prevederi , celor dragi, lăsați in urma, in România, in timp ce o senzație de culpa și o alta incertitudine începe sa mă apese. ‘’Oare, când ?’’…mă gândesc mereu. Cu sufletul împărțit in doua înfrunt fiece zi cu umila speranța ca, in curând, mă voi putea întoarce.

Așa începe aceasta stare, suspendată între bolnavi și sănătoși, victime și supraviețuitori, libertate și blocare la domiciliu, nesiguranța și liniște, căutarea adevărului printre rândurile informațiilor asimilate din toate sursele disponibile și speranța disperata intr-o soluționare cât mai rapida.

Un potpouri de paradoxuri in care frenezia vieții ‘normale’ lasă locul unei frenezii mintale, într-un timp care pare sa se fi dilatat.

Acesta condiție se instaurează fara preaviz, imperceptibil dar cert, in cotidianul nostru și , inevitabil, după o vreme ne obliga la o existența contemplativa. Suntem o sorta de cistercieni cu reguli stricte de respectat. Devenim mai interesați, la început, de înțelegerea acestui virus, apoi conștientizam trăirea unui moment istoric ce va marca întreaga lume și, treptat , se conturează o perspectiva a solitudinii colective.

Acest inamic invizibil, fără Dumnezeu și patrie, ne-a transportat pe toți intr-o dimensiune a discrimatilor, a segregaților, a celor de neatins, a celor blocați la frontiere și considerați posibili purtători de boli.

Primul impuls reactiv este acela de a căuta vinovații. Acest virus este o aroganta ofensa la adresa egoului nostru. ‘Cu ce am greșit ? Nu suntem noi, vinovații !’

Însă, ‘vânătoarea vrăjitoarelor’ se disipa de îndată ce începem sa ne dam seama cât am luat de la sine unele gesturi și valorea lor.

Este adevărat, acest virus ne-a închis școlile și locurile de munca dar ne-a și obligat sa fim o familie din nou, sa ne dedicam in prima persoana creșterii și educației progeniturii noastre, precum obligă, pe eternii Peter Pan, la o maturizare accelerata.

Acest virus ne-a condamnat direct, fără drept de apel, la distanțare unul de altul și ne constrânge sa trăim in frigul lipsei de contact fizic. Oamenii nu se mai pot îmbrățișa, săruta, nu mai poți ieși cu prietenii și nu mai poți cunoaște alte persoane. De parca dintotdeauna, toți ar fi fost pur interesati sa cunoască profund, sa imbratiseze sau sa sărute, fara prejudecata și interes, pe cineva. Ipso facto, ne condamnaseram cu mult înaintea sosirii virusului , la o viața superficiala, reprimând solitudinea interioară prin crearea unor existențe/imagini virtuale despre noi înșine, comunicând și socializand fugitiv, într-un spațiu inexistent, virtual. Acest virus ne-a eliminat nimic mai mult decât iluzia apropierii.

In alta ordine de idei, economia mondiala colapseaza dar, se pare ca Terra beneficiază de mai putina poluare. Cerul nopții este mai senin și aerul mai respirabil. Da, folosim masca dar respiram aer mai curat. A fost eliminată autostrada avioanelor deasupra capetelor noastre. Ne este limitată mișcarea altfel decât cea prin intermediul celor doua artere pozitionate la baza corpului nostru menite sa ne asigure locomotia (picioarele) .

Covid 19 ne invita sa acceptam ca suntem doar o specie dintr-o multitudine, care se afla pe o planeta precum milioane altele, într-un sistem solar oarecare, dintr-o galaxie precum alte milioane.

Nu ne place ce ne obliga sa facem acest virus, noua, celor ‘sănătoși’.

Acordat si admis ca este un moment plin de anomalii și paradoxuri, virusul exista.

O fi una din plăgile apocaliptice ale Bibliei?

O fi reacția universului, când totul e răsucit, de a restabili echilibrul in funcție de legile sale ?

O fi vreo agenda conspiraționistă ?

Toate aceste posibile interpretari descriu eterna, dar ignoranta și tragicomica, caracteristica ‘tolomeica’ a omului, aceea de a se coloca in centru atenției, îmbrăcând  vesta autovictimismului  având tendința de arunca problema in cârca altuia.

Cred ca singurul mod de a ieși este prin reciprocitate. Sa conștientizam ca facem parte din ceva mult mai mare decât propria noastră existența și ca, probabil, nu ne-am dat contribuția efectivă in acest sens.

Sunt, imperativ, necesare răspunderea împărtășită, implicația colectivă și constientizarea ca de acțiunile personale depinde soarta altora precum însuși sorta-ți depinde de acțiunile celorlalți.

Avem extraordinar de mult de învățat ca specie (pentru unii pornind de la alfabet), pentru a avea pretenția de a înțelege vreo situație in toto.

Acest virus nu face diferențieri etnice, culturale și/sau religioase. Se prezintă ca un obiectiv judecător al superficialității și mizeriei mondiale, fara a oferi reduceri .

Pare evident ca suntem repetenți la prea multe materii, de consecință ignoranta, prin intermediul virusului, ne prezintă nota de plată (bacșis inclus).”

Circulaţi, vă rog!

de Orlando Balaş

Un arbore matur, de exemplu un fag înalt de 20 de metri, are o suprafaţă totală a frunzelor de aproximativ 1.200 de metri pătraţi. Conform Societăţii Europene de Arboricultură, un astfel de arbore prelucrează într-o zi însorită 36.000 de metri cubi de aer, care conţin 18 kg de dioxid de carbon. El filtrează cea mai mare parte a substanţelor dăunătoare din aerul prelucrat şi produce zilnic 13 kg de oxigen, care acoperă necesarul a 10 oameni.

Dacă un arbore de dimensiunea aceasta este tăiat pentru a face loc unei străzi, unui chioşc sau unui loc de parcare, ar trebui plantaţi 2.000 de puieţi cu un volum al coroanei de un metru cub pentru a compensa pe termen scurt pierderile pentru sănătatea oamenilor. Iar pentru a compensa măcar pe termen lung tăierea unui singur copac matur, ar trebui plantaţi zeci de puieţi în aceeaşi zonă, pentru că doar puţine exemplare ajung la maturitate.

În Europa civilizată locuinţele sunt despărţite de şosea de o perdea cât mai deasă de arbori. Arborii sunt numerotaţi şi uneori au cip-uri care conţin informaţii privind starea lor de sănătate şi îngrijirea care trebuie să li se acorde, iar tăierea unui copac în interiorul unei localităţi se aprobă foarte greu, doar în situaţii excepţionale.

În România autorităţile aprobă înţelegător orice business la parterul blocului, tot felul de clădiri prin parcuri sau soluţii geniale de îmbunătăţire a traficului, fără să ţină cont de copacii care le stau în cale. Zeci, sute, mii, milioane de arbori sunt doborâţi în urma unor decizii luate prea grăbit, fără chibzuirea tuturor variantelor posibile, fără să se ţină cont de importanţa vitală a acestor copaci.

În iunie 1990, un tovarăş cu funcţie justifica anihilarea brutală a manifestaţiei din Piaţa Universităţii prin faptul că manifestanţii blocau circulaţia. E o tristă ironie că în prezent mai marii zilei justifică tăierea marilor arbori de pe bulevarde prin necesitatea fluidizării traficului.

Circulaţi, tovarăşi, circulaţi, dar lăsaţi-ne şi să respirăm!

Scapă cine poate!

De Florin Budea

Nu mai e de stat pe aici. De fapt, parcă nu mai e de stat niciunde pe lumea asta. Am ajuns vremurile apocaliptice în care omul e lup pentru om. Sfertodocţi, penali, venali, nesăţioşi, agricultori rataţi, pseudomoralişti… fac politică, decid asupra destinelor noastre, fac cultură şi împrăştie opinii. Prietenii te scuipă-n ceafă şi te fu… ră pe la spate. Principiile cele mai elementare nu contează pentru că, pentru ei, nu există. De unde să fi aflat de moralitate, idealuri, dreptul inalienabil la opinie, ce e libertatea… oameni care şi-au clădit viaţa pe o singură carte, şi aceea de identitate!

Până nu demult, nemărturisit, îi consideram trădători pe cei care alegeau pribegia, în căutarea unei salvări individuale. Există oare salvare în grup? În epocalul film „Ultima ispită a lui Iisus”, Iuda îl ia de o parte pe Mântuitor şi îi zice: „Te poţi mântui pe tine, dar nu poţi mântui lumea”. Lumea asta trece prin schimbări radicale. Morala iudeo-creştină, inspirată de filosofia clasică grecească, nu mai ţine. Prea puţini o mai citesc şi deci nimeni nu o mai practică.

Lumea e tot mai aproape de a deveni un infern cu pretenţii de pension. Spitale ard, odată cu micuţi abia veniţi pe lume. Din muncă cinstită ori din pensie nu se mai poate trăi. Şcolile sunt pline de dascăli blazaţi şi copii dezorientaţi. Biserica e o afacere. Familia o himeră. Prea ocupaţi să câştige cele necesare traiului zilnic părinţii nu mai ştiu de copii, dar nici de ei înşişi.

Îmi pare rău că nu am plecat atunci când eram tânăr. Îmi pare rău şi mi-e ruşine că mâinile mele nu ştiu să facă ceva util, ceva care să poată fi dat pe loc, ca bun de imediată necesitate. Cuvântul scris nu mai mişcă pe nimeni, fiindcă aproape nimeni nu mai citeşte şi, cine nu citeşte, nu poate să creadă în Cuvânt. Mi-e ruşine că până şi ceea ce ştiu, să scriu, nu ştiu atât de bine încât cuvântul meu să schimbe măcar oameni, un singur om, dacă nu stări de lucruri.

Îmi cer scuze faţă de cei plecaţi, pe care i-am bănuit de laşitate şi de trădare fiindcă au refuzat să mănânce căcat alături de noi. Azi nu mai mâncăm salam cu soia. Dacă vrei să supravieţuieşti în România, mănâncă căcat!

Arno Gerlach: România la trei ani de la integrarea în UE

De Orlando Balaş

Vineri, 27 august, de la ora 18, în Sala Mare a Primăriei Oradea, Academia Civică a avut un invitat special care a ţinut o conferinţă despre progresele şi regresele înregistrate de România la trei ani de la integrarea în UE. Invitatul este iniţiatorul şi coordonatorul fundaţiei „Rumänienhilfe” („Ajutor pentru România”) din Wuppertal, inginerul Arno Gerlach, care de 21 de ani a organizat şi condus 33 de convoaie cu ajutoare umanitare înspre ţara noastră, constând în sute de TIR-uri cu medicamente, aparatură medicală, alimente şi haine pentru spitale, oameni bolnavi şi săraci. Pentru aceasta, el şi echipa lui de 36 de voluntari au muncit în fiecare an luni de zile şi şi-au petrecut fiecare concediu conducând TIR-urile de ajutoare până în cele mai îndepărtate colţuri ale României.

Arno Gerlach este un om politic influent, consilier local în oraşul Wuppertal, prieten şi colaborator apropiat al cancelarilor germani Helmut Kohl şi Angela Merkel, dar şi al unor personalităţi din România, cum ar fi Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Ticu Dumitrescu sau Romulus Rusan. El este primul cetăţean străin care a fost decorat la propunerea societăţii civile cu ordinul Steaua României în grad de cavaler, în 2000, pentru merite umanitare deosebite.

În prima parte a conferinţei, Arno Gerlach a vorbit despre faptul că România nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate înainte de 2007, având restanţe grave în combaterea corupţiei şi asigurarea unui act de justiţie sigur şi echitabil. Cu toate acestea, vorbitorul a fost de părere că România trebuie ajutată în continuare de către Europa mai ales prin cooperare la nivelul pregătirii de specialişti şi a schimbului de competenţe în toate domeniile. România ar trebui să asigure specialiştilor români, medici, profesori, ingineri, condiţiile unei vieţi decente în ţară şi o perspectivă de viitor rezonabilă, deoarece va putea progresa doar dacă îşi va păstra specialiştii de care este nevoie cel mai mult în spitalele, şcolile şi întreprinderile româneşti.

„World Citizenship IV”-un proiect de succes ce a ajuns la final

De Răzvan Isai

„World Citizenship” este un proiect coordonat de AIESEC Oradea, ce se adresează elevilor de clasa a XI-a, iar scopul acestuia este de a-i ajuta pe tinerii liceeni să-şi contureze un plan de carieră şi să ia o decizie privind studiile pe care le vor urma după terminarea liceului. Pe lângă acest scop principal, proiectul de faţă le-a oferit participanţilor training-uri relevante pentru dezvoltarea persoanală şi anume: motivare, leadership, dezvoltarea abilităţii de a vorbi în public.

Nota unică dată de subiectul articolului este faptul că training-urile au fost ţinute de către cele cinci studente, venite prin intermediul programului Exchange. Nana (Georgia), Sabina (Serbia), Tanaya (India), Maryse (Camerun) şi Peng (Tailanda) au transformat un cadru de învăţare obişnuit într-unul internaţional.

Succesul acestui proiect este demonstrat în special prin numărul mare de participanţi-70 elevi de la mai multe licee orădene. Reacţiile lor, dar mai ales prezenţa continuă la training-uri au demonstrat eficienţa acestui proiect, iar faptul că acum se simt mai stăpâni pe ideea de viitoare carieră exemplifică reuşita celor care au organizat proiectul precum şi obiectivele îndeplinite în final.

Evenimentul de închidere al acestui proiect va avea loc în data de 28 mai, de la ora 14:30, la sala festivă a Colegiului Naţional”Mihai Eminescu”, unde sunt aşteptaţi să participe elevii implicaţi, conducerea liceelor partenere precum şi membrii AIESEC.

Meniul de azi: mult internaţionalism

De Răzvan Isai

Sâmbătă-24 aprilie, de la ora 12:00 în sala festivă a Colegiului Naţional ”Mihai Eminescu”, AIESEC Oradea a pregătit o sesiune de prezentări interactive ale studentelor străine venite în Oradea prin intermediul programului Exchange.

Astfel, prima parte  a evenimentului a fost dedicată prezentărilor ţinute de fetele străine, iar participanţii la acest eveniment au avut ocazia să afle diverse lucruri despre Georgia, Serbia, Tailanda, India şi Camerun. Fiecare studentă a adus un plus de valoare prezentării proprii prin intonarea imnului naţional şi printr-o mică demonstraţie de dans specific ţării de origine.

Cele mai interesante lucruri pe care elevii prezenţi le-au putut afla sunt: alfabetul georgian a fost inventat în secolul III d.Hr.; în Serbia, fiecare familie are un sfânt protector care se moşteneşte de fiecare generaţie şi există o sărbătoare anuală închinată sfântului protector; cetăţenii Camerunului nu mai consumă carne de aproape doi ani,  în ideea de a proteja animalele care sunt în număr puţin la ora actuală,  iar unele sunt pe cale de dispariţie;  indienii au un obicei special dedicat străinilor care vizitează ţara ”Atithi Devo Bhava”, potrivit căruia oaspeţii lor trebuie trataţi în acelaşi fel în care şi-ar dori să fie trataţi de Dumnezeu;  Thailanda este condusă de regele Rama al IX-lea, iar la ora actuală este  monarhul cu cea mai lungă domnie din lume (peste 60 de ani).

În ultima parte a avenimentului a avut loc un joc distractiv, moment în care cei prezenţi au fost divizaţi in 2 triburi, iar fiecare trib a trebuit să descopere tradiţiile celuilalt prin metode neconvenţionale.

A fost o zi reuşită,  activităţile desfăşurate  demonstrând că lumea este mică,  asemănările dintre popoare fiind mai numeroase decât diferenţele,  iar tinerii care vin din urmă vor reuşi să scoată la iveală ce e mai bun din fiecare cultură.

Studenții din India ne ajută să protejăm mediul

de Răzvan Isai

În perioada 21 Aprilie – 16 Mai AIESEC Oradea desfăşoară proiectul Sustainability Education Program în colaborare cu The Royal Bank of Scotland. Acest proiect are ca temă Educaţia de mediu şi este format din seminarii şi sesiuni atât teoretice cât şi practice. 

Ceea ce îl deosebeşte pe acest proiect de altele este faptul că sesiunile şi cursurile teoretice vor fi ţinute de cele două studente din India, Shalaka Thakur şi Nandita Kotwal, care au venit în România  prin intermediul programului Exchange, un program de schimb internaţional de experienţă pe care AIESEC îl desfăşoară. Ele au participat timp de o săptămână la Bucureşti la ședinţe de pregătiri oferite de organizaţii non-guvernamentale în domeniu.

“Prepare to change the world ” este invitaţia adresată de AIESEC Oradea către toţi studenţii orădeni. Pentru ca o persoană sa realizeze o schimbare a lumii din jurul său mai întâi trebuie sa se schimbe pe sine însuşi. De multe ori puşi în faţa unui lucru măreţ precum schimbarea lumii fiecare persoana se întreabă ” Ce pot să fac eu ?”, ” Cum să le explic celorlalţi că acest lucru numit reciclare este important? “. Toate aceste întrebări şi altele îşi vor găsi răspunsul în sesiunile din cadrul proiectului, de asemenea fiecare participant va avea şansa  să cunoască altă cultură şi să servească o porţie de internaţionalism.

Seminariile şi sesiunile de pregătire vor fi pe diferite teme precum: responsabilitatea personală, schimbări climatice, dezvoltare durabilă, responsabilitatea socială a companiilor şi impactul social. Pe langă faptul ca studenţii vor învăţa elemente teoretice, vor avea şansa să le şi pună în aplicare deoarece fiecare student, făcând parte dintr-o echipă va realiza un proiect cu una din temele enumarate mai sus. Cele mai bune proiecte vor fi premiate în urma unui concurs. La finalul proiectului fiecare student va primi o diplomă de participare.

Shalaka Thakur şi Nandita Kotwal venite tocmai din Mumbai,  pentru a participa la proiectul Sustainabilty Education Program, au ales să se implice în acest proiect pentru că “există o problemă comună care ne uneşte pe toţi indiferent de ţară” după cum a spus Shalaka în cadrul unei prezentări, astfel ele îndeamnă studenţii din Oradea să se alăture acestei iniţiative naţionale de a realiza o schimbare atât pentru ei înşişi cât şi pentru cei din jur şi mediul înconjurător.

AIESEC Oradea este unul dintre cele mai active organizaţii studenţeşti de la Universitatea din Oradea, format din studenți și absolvenți de la toate facultăţile din Oradea.

Începănd cu anul 1996, în cei 14 ani de existență, ne-am concentrat asupra activităţilor ce au în vedere dezvoltarea studenților, atat pe partea personală cât și pe partea profesională.

AIESEC iși concentrează principalele resurse în dezvoltarea de viitori lideri, care au un impact pozitiv asupra societăţii.

În ultimii 3 ani AIESEC Oradea a găzduit peste 100 de membri, a trimis peste 20 de tineri din Oradea  într-un stagiu de practică platită în străinătate, am adus peste 15 tineri ca să lucreze in companii, şcoli şi ONG-uri din Oradea, am desfăşurat peste 10 proiecte şi am organizat 5 conferinţe, de la cele locale pana la conferinţe naţionale.

TOP EVENTS 2009 – ediţia I

de Mihai Dacin

TOP PRESS – media, pr & events – a organizat între 27 şi 29 noiembrie, la Sala Sporturilor ANTONIO ALEXE din Ioşia,  prima expoziţie horeca (Hoteluri-REstaurante-CAfenele), săli de nunţi şi evenimente, târg de Crăciun şi oferte pentru Revelion 2010 – TOP EVENTS 2009 – ediţia I, continuând astfel dezvoltarea campaniilor de promovare a clientilor săi, prin evenimente proprii.

TOP EVENTS s-a adresat tuturor orădenilor care vor să organizeze un eveniment deosebit – fie că este vorba de o nuntă, un botez sau o zi de naştere, petreceri de Crăciun sau Revelion. Am arătat pe parcursul celor trei zile de expoziţie tot ce are Oradea mai bun din punct de vedere al serviciilor de organizare evenimente: săli de nunţi, restaurante, servicii foto, video şi sonorizare, decoraţiuni, dar şi propuneri vestimentare, elemente ce ţin de cosmetică şi înfrumuseţare, plus furnizori horeca (materiale şi  băuturi). Iar pentru cei care de sărbători sau în luna de miere optează pentru o destinaţie de distracţie din ţară sau din străinătate, s-au găsit tot aici cele mai bune propuneri.

În premieră în Oradea, TOP EVENTS 2009 i-a prezentat publicului pe cei mai mari jucători de pe piaţa organizării de evenimente. Am găzduit cele mai reprezentative săli de nunţi şi evenimente: Grand Palace (cu cel mai impresionant brad de Crăciun), Hotel Continental, Restaurant Leonesse,  Hotel Impero, Hanul Pescarilor, Restaurant Majestic, Hotel Maxim, Sat de vacanţa La Verdi (fost Traverdi),  Hotel Nevis, Hotel Silver, Restaurant Colloseum şi Camiser Events, Sala Eleganzza, Restaurant Select şi Select Catering, Hotel Carnival”s, Sala Cervantes şi Sala Hera. Partea de foto, video & sound a fost reprezentată de Impuls Audio, Top Sound şi Show Impress. Decoraţiunile evenimentului au fost asigurate de Decoregal. TOP EVENTS 2009 a avut şi părţi dulci. S-au ocupat de asta Patiseria Anna Balogh şi Cofetariă Moca. Viitoarele mirese şi-au putut alege rochia din colecţia lui Francisc Boroş, iar pe tot parcursul evenimentului, doamnele şi domnişoarele au fost machiate şi tratate cu şedinţe de cosmetică la standul Heal Cosmetics, ca să fie mai frumoase ca oricând. Pe partea de furnizori horeca, pentru a stropi evenimentul din belşug, i-am avut parteneri pe WPG (cel mai mare distribuitor horeca din vestul ţării) şi Vinuri Moldoveneşti. Onext Travel s-a ocupat de vacanţa de iarnă şi Sensation Photo a oferit fotografii instant vizitatorilor, pentru a rămâne cu o amintire plăcută de la acest eveniment. Iar la toata această desfăşurare de forţe, am adăugat pentru vizitatori un program de divertisment din care nu au lipsit prezentările de modă şi nici momentele de show live, aşa cum poţi savura doar la adevăratele evenimente. Sâmbătă, 28 noiembrie, manechinele agenţiilor Amalia Judea Art&Fashion şi Mister M Models au adus în faţa publicului colecţii formate din rochii de gală şi rochii de mirese, iar pe tot parcursul evenimentului fondul muzical a fost asigurat de Piki & Band, cel mai reprezentativ interpret de pe piaţa locală.

În total, TOP EVENTS 2009 – a expus oferta de evenimente pentru sărbătorile de iarnă şi sezonul 2010 a 34 de expozanţi. Ideile TOP PRESS sunt susţinute prin campaniile media de promovare ale posturilor KISS FM şi MAGIC FM, de portalul BIHON şi revista de timp liber ZILE ŞI NOPŢI. 

TOP PRESS mulţumeşte tuturor celor care se implică activ în proiectele momentului şi sprijină evenimentele reuşite! Următoarele evenimente le regăsiţi pe http://www.toppress.ro

Bono planetarul

 De Victor Kapra

Da, Bono planetarul!

U2 este, poate, grupul rock care trezeşte cele mai intense pasiuni: are o mulţime de fani, dar sunt destui şi aceia care strâm¬bă din nas când aud de Bono, suspectându-l de pildă că acţiunile sale din ultimii ani, de “salvare” a planetei, sunt în fapt abile manevre de marketing. Dincolo de controverse, venerabila U2 şi-a arătat recent muşchii într-un eveniment planetar: transmisia mondială live pe YouTube a unui concert de două ore des¬făşurat pe un stadion din Pasadena. Participanţii “pe viu” au fost vreo 97.000, dar numărul celor care au privit în direct evenimentul pe ecranele computerelor a depăşit 10 milioane!

Acum 22 de ani, un concert U2 (cum a fost cel din 25 septem¬brie 1987 pe stadionul din Philadelphia), strângea în jur de 86.000 de spectatori. E o diferenţă uriaşă între trecut şi prezent, ca cifre de audienţă, diferenţa dată de world wide web. Veţi spune că transmisia mondială a evenimentului de la Pasadena nu este tocmai ceva ieşit din comun, din moment ce avem de vreo 40-50 de ani live-uri TV. De acord, numai că tran¬smi¬sia YouTube anunţă chestii interesan¬te pentru viitor. Această performanţă (îţi trebuie ceva resurse tehnice ca să asiguri streaming pentru milioane de useri, la calitatea recentului concert U2) este un test de consum media.

YouTube a înţepenit de prea mult timp în stadiul de colecţie mondială de filmuleţe. Costurile de funcţionare sunt uriaşe, iar return-ul din advertising este modest. Este posibil ca YouTube (şi alte platforme video de acest gen) să devină Televiziunea Mondială pentru generaţiile care refuză din ce în ce mai hotărât reţeta de multe ori stupidă a televiziunilor comerciale clasice. Iar faptul că – aşa cum v-am mai povestit – televizoarele plate de ultimă generaţie sunt optimizate pentru video online nu face altceva decât să întărească această presupunere.

Dor de ducă

[pentru că împărtăşim, se pare, aceeaşi dorinţă şi pentru că mi-a plăcut mult abordarea lui, am postat editorialul lui FB din Business News, drept GUEST POST]

de Flavius Bunoiu

Într-o bună zi, aveam ce face dar nu aveam chef. Nu aveam chef de lucrurile care se impuneau a fi făcute aşa că îmi pierdeam vremea cu lucrurile care nu aveau niciun sens, la momentul acela. Adică citeam bloguri. Aşa am ajuns să citesc despre viaţa tihnită a unui tip din Bucureşti care, exasperat de convieţuirea cu câteva milioane de romani (printre care, evident, mă aflu şi eu), a plecat să îşi bronzeze carapacea umană taman unde şi-a înţărcat Lucifer pruncii: în Thailanda. Tipul şi –a luat “un an sabatic”. Adică, pe limba noastră, a spus adio crizei, României, şefului, şi-a închiriat casa, şi-a vândut maşina şi s-a decis să nu facă absolut nimic timp de un an. Şi cum, în România, nu poţi nici măcar să stai degeaba fără ca un prost să se împiedice de tine, omul s-a decis să stea degeaba hat departe, pe o insulă exotică.

După ce am citit chestia asta m-am lăsat pe spate în scaun, am închis ochii, mi-am încrucişat degetele pe piept (nu chiar în genul – ipostaza rece şi definitivă) şi am zis, în sinea mea, “bravo, mă”!! Am adăugat la chestia asta puţină invidie şi puţină revoltă proletară (după gustul neamului nostru păcătos) şi am început să fabulez, cu ochii deschişi, la felul în care m-aş duce si eu la capătul lumii, poate chiar şi mai departe decât bucureşteanul fugitiv. Nu de tot (spre dezamăgirea unora) ci doar aşa, în plimbare prelungită, preţ de vreo 360 de zile cât se poate de lungi (cu tot cu nopţile aferente). Cât să iau o gură de alt aer înmiresmat cu o altă realitate şi cu o doză cât mai mare de normalitate. Cât să capăt o alta perspectivă asupra vieţii şi asupra rostului ei. Cât să las problemele în urmă şi să le văd de la depărtare, de la o foarte mare depărtare. În felul acesta, cine ştie, poate le văd altfel şi poate le găsesc şi vreo rezolvare. Nu de alta, dar simt că mă zbat în mocirla cotidiană mai rău decât o muscă în plasa lipicioasă a unui paianjen. Sunt sătul de hiene care bălesc la uşa biroului meu, de cucuvele care îmi bântuie nopţile, de guzgani care îmi rod cheful de viaţă, de rechini care ma vânează şi de vulpi care mă sapă. Nu aţi înteles descrierea aceasta? Poate o înţelegeţi pe următoarea, căci sigur i-aţi întâlnit şi voi pe cei descrişi: mojicii cu Q7 sau X6 ce “se urcă” pe tine în trafic, semidocţii care îţi dau lecţii de moralitate şi deontologie, oligofrenii ajunşi în funcţii publice, mitocanii de care te izbeşti la film, imbecilii care ţi se amestecă în treburi şi îţi încurcă viaţa şi, plutind detaşat deasupra tuturor, regele neîncoronat, demiurgul, maestrul zen, sensei-ul mizeriei umane, el…interlopul/hoţul/wannabe roman, aceasta veritabilă “talpă a iadului” înlănţuită în aur de 24 de karate (mai nou şi platină) ce răspandeşte nu miros de pucioasă ci de parfum scump şi ce îşi oglindeşte faţa în pantofi de lac, la fel de scumpi. Îl recunoşti uşor după tricoul mai mic cu două numere care e atât de întins pe el încât ţipă din toate cusăturile, după mersul parcă afectat de o paralizie uşoară a centrilor motori, după burta dezgustătoare care îl împinge, încet dar sigur, spre o hernie de disc şi după ţipetele stridente şi gestica extrem de elaborată.

Şi, ca şi când asta nu ar fi de ajuns, trăim într-o ţară plină de bingomani, de privitori la OTV, de fetiţe siliconate, botoxate şi colagenate, de ghicitoare în laptop şi de prostituate fruntaşe în întrecerile pe ramură şi pe raion. Trăim în ţara în care decide prostia şi în care admirăm megalomania becaliană, suntem reprezentaţi de ebe şi vadimi şi avem asfalt cu termen de garanţie mai mic decât salamul de Sibiu. Ţara meniului-pensiune şi a Loganului tuning, ţara cu câte 2 plasme şi lcd-uri pe cap de locuitor dar fără autostrăzi. Şi aş putea să o ţin aşa până aş umple un top de hârtie dar ce folos? Ştim cu toţii ce hram purtăm şi ce păcate ducem în spate, nu?

Bravo, frate, pentru că ai scapat, cel puţin pentru o vreme, de toate acestea! Bravo pentru că ai avut puterea să spui “stop” şi “de la capăt”. Aşa i-aş spune bucureşteanului care stă acum pe o plajă cu nisip fin şi cu palmieri extrem de verzi. Bine, i-aş spune asta dacă aş merge în acelaşi loc dar, cum o să ajung eu acolo atunci când îşi va termina Becali doctoratul în filozofie, nu prea cred că o să îi spun prea curând ce cred eu despre aventura asta. Dar am un dor de ducă….hmmmm!!