În seara aceasta, ca în multe seri din ultimele săptămâni, am zăbovit. Am privit în urmă ziua de care mă despărţeam, încercând să înteleg anumite sensuri, anumite comportamente, anumite situaţii. Uneori, găseam răspunsuri, dar de cele mai multe ori, multe dintre întrebările mele deveneau întrebări şi în ziua următoare, şi tot aşa. Sunt multe la care încă mai caut răspuns.
Şi de multe ori, atunci, când din fericire sau nu, ajung să le înţeleg semnificaţia, îmi dau seama de fapt ce puţin contează după un alt timp. Pentru că în fapt ceea ce facem de cele mai multe ori este să ne frământăm pentru nişte lucruri – adesea inutile – în loc să ne planificăm atenţia spre cu totul şi cu totul alte direcţii.
Şi ceea ce vreau să spun în cele ce urmează este faptul că de multe ori uităm să mai visăm. Şi ne poticnim de tot felul de fleacuri cotidiene, tot frământându-ne să găsim înţelesuri, în loc să ţintim spre viitor, să găsim idealuri, să descoperim vise şi să le transformăm în realitate.
Ei bine, aşa îmi descriu ultimele câteva luni încoace. Meditând continuu asupra unor teme, care în fapt îmi dau seama că nu mai au importanţă. Şi realizez că am uitat să privesc prezentul şi să visez spre viitor.
Uneori, am şi uitat să mai visez. Dar alteori, îmi amintesc de toate visele mele din trecut, unele devenite realitate, unele uitate, iar altele dorind să devină realitate … Iar pe cele uitate sau cele în curs de a deveni realitate sau altele noi, le readuc din nou în prezentul meu şi ţes din nou un plan pentru a le transforma în ceea ce îmi doresc.
Prin toate lucrurile aparent semnificative, mi-am regăsit un mai vechi vis al meu. Anul acesta am călătorit puţin. Poate mai puţin decât mi-aş fi dorit. Însă printre regăsiri, mi s-a făcut un dor mare de Budapesta. Nu ne-am mai întâlnit de aproape 2 ani. Şi simţeam că îmi lipseşte suflul vestic …
Şi cum „ai grijă ce îţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple” funcţionează destul de bine în cazul meu, iată-mă într-una din zile privind invitaţia de a participa la un seminar organizat de Toastmasters International, tocmai în capitala Ungariei. Nici nu am stat prea mult pe gânduri, iar sâmbăta trecută, dis-de-dimineaţă, am pornit la drum. Alături de 3 colegi şi prieteni dragi mie, am pornit spre o aventură în care aflam şi destinul clubului nostru de Public Speaking şi Oratorie, Oradea 
Toastmasters, precum şi al cluburilor Toastmasters din întreaga ţară, cu alte cuvinte, aşteptam verdictul ca România să intre în cel mai mare District European, Districtul 59, un motiv în plus pentru dezvoltarea noastră personală şi profesională. Iar răspunsul nu a încetat să vină. Mare ne-a fost bucuria când am aflat că este un DA, cât se poate de mare, fără prea multe abţineri şi fără niciun vot contra. Am fost acceptaţi! Pentru prima oară, după destul de mult timp, simţeam lacrimi de bucurie. A fost un moment de istorie. A fost sublim şi puţin probabil să ştiu să îl descriu în cuvinte aşa cum ar trebui.
Organizarea evenimentului a fost una de excepţie, aşa cum îi stă bine unui club de public speaking si de leadership, de talie internaţională. Oameni veniţi din toate colţurile lumii, oameni cu discursuri improvizate de mai mare hazul pe tema „Ce înseamnă umorul pentru tine?”, oameni cu discursuri pregătite demne de un Realitz Show, oameni pregătiţi şi gata să îţi ofere tot suportul de care ai nevoie. Aşa poate fi descrisă conferinţa „Budapest – Laugh and Learn of District 59”, organizată în perioada 14 – 16 noiembrie 2013. Am fost primiţi cu căldură, trataţi cu respect şi acceptaţi într-un district de mare valoare pentru Toastmasters International. Am avut mii de motive de a învăţa şi de a zâmbi. Şi apoi de a petrece preţ de câteva ore într-un oraş de vis. De la Citadelă, la Piaţa Eroilor şi alte locuri demne de povestit ale unei capitale demne de admirat. Mi-a fost mai mare dragul să revin aici, să mă bucur la maxim de fiecare clipă care mi-a fost dată şi să mai îmi doresc să revin de fiecare dată când voi avea ocazia. A fost încă un moment în care am realizat ce multă importanţă dăm, de cele mai multe ori, unor lucruri atât de insignifiante, în loc să ne bucurăm de magia lucrurilor mărunte.
Dacă ar fi să conştientizez mai des acest lucru, totul s-ar schimba simţitor. Însă până atunci încep să conştientizez magia Sărbătorilor ce va să vină, a Crăciunului de care ne mai desparte atât de puţin timp, a Anului Nou care mai că nu aşteaptă nerăbdător să îşi facă apariţia şi a multor altor lucruri minunate …
Însă toate la timpul şi vremea lor. Ce va să vină …
Poze mai multe pe pagina mea de Facebook.
După aproape 3 ani de când sunt membru al Oradea Toastmasters şi la fix un an de când Oradea Toastmasters este Toastmasters International, reuşesc să îmi îndeplinesc un vis. Visul de a deveni Competent Communicator. Cu alte cuvinte, 10 discursuri oficiale, marcate şi evaluate în manualul de Comunicare Toastmasters.
Îmi amintesc cu mult drag de anii ’90. Deşi eram prea mică să înţeleg lumea aşa cum este ea, ştiam să mă bucuram din orice. La fel ca şi acum, muzica era pentru mine ca o oază de linişte şi bucurie. Nu pot uita cum, în anul 1994, Dan Bittman urca pe scena de Dublin – Irlanda, la Eurovision, cu piesa „Dincolo de nori”. Atunci, demult, nu puteam înţelege de ce „dincolo de nori e lumea mea”. Dar acum ştiu şi o înţeleg în toate sensurile. E lumea aceea văzută de sus, din obloanele mici ale avionului, sau poate, metaforic vorbind e lumea la care visăm foarte mulţi dintre noi. Să tindem sus. Tot mai sus.
EFEMERIDE 