Posted in Uncategorized

Gânduri la ceas de seară

Peste câteva zile, vor fi fix 3 luni de când TATA nu mai e printre noi.

Rememorez ades ziua plecării lui, sunt conștientă că nu mai e, dar alteori îmi spun că e doar un vis urât. Trec zilnic pe lângă giganticul Spital Județean din Oradea și mă gândesc mereu cum de s-a dus tata, de ce poate nu am făcut mai mult, de ce s-a dus atât de brusc, cum și multe alte întrebări…

În tot acest timp, am fost prinși cu tot felul de probleme și confruntați cu tot felul de situații.

Una din ele va fi referința acestei postări. Spuneam la un moment dat că după ce presa mi-a fost alături și a publicat povestea plecării lui TATA, am primit și mult așteptatul raport. Si nu doar atât, ci chiar și o invitație pentru o discuție cu șeful SMURD, domnul doctor Hadrian Borcea. Am acceptat invitația sa, astfel că pe 24 octombrie, am făcut un tur al urgențelor și am aflat și ce înseamnă ZONA DE RESUSCITARE.

Ei bine, pe 21 august, când am aflat că TATA e pe zona de RESUSCITARE, am crezut – cu mintea mea de non-doctor și doar cu noțiuni basic de medicină – că a facut stop-cardiac și i se fac manevre de RESUSCITARE. Dar nu, pe 24 octombrie am aflat că această zona este de fapt o încăpere cu 3 paturi, în care sunt aduși pacienții foarte gravi și care trebuie stabilizați. Ori în ziua în care TATA a fost dus acolo, pe lângă El, mai erau 4, adică vorbim despre 5 pacienți care trebuiau reabilitați, deodată, și în timpi de reacție foarte scurți.

Am discutat apoi cu dl Dr Borcea despre aspecte ale situației tatei, despre procedurile de comunicare între spital-aparținători, rolul asistentelor în comunicare, dar și despre unele sancțiuni aplicatie unor cadre medicale de la urgențe în urma situației mele. Mi-a spus că am dreptate în tot ce le-am comunicat, ba chiar s-au luat măsuri. Eu nu aveam nevoie de confimări, ci doar de rezolvări. De confirmări suntem probabil sătui, de fapte bune avem cu toții nevoie.

După circa o oră de discuții, mi s-a oferit ocazia de a participa în calitate de speaker la SARTISS, o conferință adresată medicilor, în care puteam să le vorbesc celor din sală despre experiența noastră, oferind totodată și soluții de îmbunătățire. Am acceptat, chiar cu un nod în gât. Dar mi-am pregătit discursul, amintindu-mi de tot ce am învățat în public speaking, și am pășit încrezătoare în Sala Orhideea a Hotelului Internațional din Băile Felix pe 29 octombrie.

Am povestit tot ce s-a întâmplat, tot ce am simțit, tot prin ce am trecut, dar și de ce am ajuns în presă pentru că ni se refuza dreptul de a primi un raport al zilei de 21 august. Am avut apoi un dialog liber despre ce sugestii concrete putem avea, pe lângă doctorii care au prezentat câteva elemente utile despre cum se poate comunica mai bine sau cum se poate dezvolta mai bine relația dintre doctor-pacient și doctor-aparținător.

Dacă ma uit un pic în urmă, cred că TATA nu a murit degeaba. Cred și sper că un pic din tot ce am trăit noi, a contribuit la o îmbunătățire a acestui sistem medical. Mai cred cu tărie și vă susțin să nu lăsați lucrurile nespuse. Ca atunci când întâmpinați o problemă la spital, aveți nelămuriri și sugestii, să nu vă lasați coplesiți și să nu le spuneți.

Cu o floare nu se face primăvară, dar cu multe se face chiar vară! Cautăm soluții de comunicare mai bine, pentru că doar așa putem să rezolvăm problemele.

Per aspera, ad astra.

Posted in Uncategorized

2020 în gânduri și simțiri

Mă pregătesc de această postare de ceva timp, dar iată că abia acum este timpul cu adevărat potrivit. Acum când ne mai despart mai puțin de 24 de ore de un nou an.

Cred că fiecare din noi am urât mai mult sau mai puțin acest an. A început oarecum în forță, cu planuri mărețe, de fiecare dată tot mai mărețe decât anul de care ne despărțeam. Și nimeni nu cred că ar fi bănuit ce va să vină.

Am pornit frumos în 2020. Avem o mulțime de planuri și evenimente planificate din timp, credeam că știu la milimentru ce voi face cel puțin până în februarie 2021 pe ambele planuri: personal și profesional. Credeam, evident. Așa cum deja am scris aici.

Au trecut ianuarie și februarie, perfect normal, perfect planificate. Am intrat în martie, cu mărțișoare și ziua femeii, ca mai apoi, la foarte puțin timp să aflăm despre acest virus – groaznic, blamat, care ne-a dat viețile peste cap – că ne-a invadat țara și că vom intra în stare de urgență. Habar nu aveam ce va fi cu noi … ori cum vom face față. Așa zisul final al lumii se apropia.

Am început să lucrăm de acasă, mult mai mult decât de obicei, pentru că în spatele acestor ore stătea de fapt panica, multă panică, frica de a mai ieși afară. Am dus-o așa 2 luni. Mai ieșeam din când în când din casă, doar cu declarație pe propria răspundere asupra noastră, dar și atunci pentru urgențe. Ne-am baricadat în case și am început să descoperim lucruri noi. Am început să scriu tot mai mult pe blog, să îmi caut cât mai multe preocupări alături de familie … acasă. Să redescoperim lucrurile simple, dar și să ne doară lipsa libertății și mai ales să redescopăr mulți oameni faini din Oradea.

Am petrecut apoi Paștele, tot în izolare, acasă, departe de familie și de cei dragi. Am fost fericiți, dar am și plâns de tristețe. Ne-am bucurat că am avut ce pune pe masa de sărbătoare, când criza economică dădea tot mai multe semne că e aproape.

Am trăit apoi fiorii apropierii datei de 15 mai, când după 2 luni de stare de urgență, puteam să ieșim fără declarații asupra noastră.

Trecuseră deja 5 luni din noul an, iar Raisa avea să împlinească 5 anișori. Desigur, din cauza restricțiilor, ziua ei a fost ținută în cadru restrâns, așa cum a fost și a mea, câteva zile mai târziu. Vara venea. Credeam că virusul va pieri, dar previziunile ne-au arătat că nu va fi așa, ci pandemia va continua, ori în lipsa unui tratament sau a unui vaccin, viețile noastre nu vor reveni curând la ceea ce numeam normal.

A fost o vară caldă și frumoasă, am putut să ne bucurăm – în limitele posibilităților de ea. Am putut să îmi revăd colegii de lucru, mai des și să ne bucurăm unii de alții.

Pe final de august, am plecat în mult așteptatul concediu în Turcia. Când nici nu mai credeam că acest lucru se va mai întâmpla. A fost probabil cel mai bun lucru ce l-am putut face în acest an. Doar atunci când am ajuns acolo, ne-am dat seama că trăim în altă lume. Altfel, până acolo …am avut parte de multe pățanii pe care prea curând nu le vom uita. Avion întârziat 7 ore, Lucian detectat cu 37,5 în aeroportul din Antalya, și trași deoparte (exact ca urmăriții internațional) pentru investigații și cercetări. Am trecut cu bine și de asta, și în final ne-am bucurat de o vacanță perfectă.

Toamna a venit și ea. Grădința s-a redeschis și începusem să ne gândim că încet ne vom întoarce la normal. Minunea a durat cam o lună. căci din nou școlile și grădinițele s-au închis, trecând din nou în online. Astfel că de mai bine de 2 luni și ceva am uitat ce înseamna grădinița adevărată, căci nimic nu se compară cu ea. Din nou, ne-am întors la munca remote, la viața din primăvară.

Noiembrie însă a adus speranțe mai multe căci vaccinurile care au fost produse în acest an au dat rezultate mult așteptate și au fost introduse pe piață, iar recent, sunt utilizate. În primă fază, în țara noastră vor fi 3 faze, din care la prima deja se lucrează și presupune vaccinarea personalului medical.. Mai multe detalii aici.

Așadar speranțe pentru un an mai bun sunt.

Cred că dacă e să mă uit în urmă, a trecut foarte repede, cu toate neajunsurile și problemele pe care le-am înfruntat, a fost un an mai liniștit din unele privințe, un an al învățării, dar a fost, social vorbind, cel mai greu an. Cel puțin pentru mine. Am stat mult prea departe de cei dragi, am suferit că nu pot să îmi vizitez tatăl internat, și că toate știrile despre el le aflam doar prin intermediul telefonului …

Covidul ne-a dat lumea peste cap, dar ne-a și dat multe lecții. A rănit mulți oameni și, cel mai rău, ne-a îndepărtat unii de alții.

Azi suntem poate mai puternici, dar mai goi din unele privințe. Îmi iau rămas bun de la 2020, dar sper, la fel ca multă lume, ca 2021 să fie un an mult mai bun decât acesta. Lecțiile au fost învățate, nu ne mai privați de libertate, nu ne mai privați de oamenii dragi, nu ne mai puneți interdicții. Știm să respectăm ce e de respectat, și nu mai avem nevoie de alte restricții.

Rămas bun 2020, Bun venit 2021 !

Posted in Cugetari, Uncategorized

Sărbători de Paște Binecuvântate!

Printre pregătirile de bucate în ziua de AJun a Paștelui, la mijlocul zilei azi, au venit voluntarii Bisericii noastre care au împărțit Paște. Emoționată de moment, mi-au dat lacrimile, care au izbucnit tot mai tare … ce vremuri, ce situații .. nu mi-am văzut familia de nici nu mai știu câte săptămâni, ce trist e câteodată totul în lume. Mi-e dor și doare.

Apoi, m-am ridicat din nou, și mi-am continuat treaba, resemnată de situație și conștientă că altora le este și mai greu.

Am pregătit ouă de diverse culori, pe care le-am pictat și accesorizat și diverse preparate specifice Paștelui. Știm că Paștele în acest An este cel mai diferit de până acum și trebuie sărbătorit ca atare.

Sărbători de Paște Binecuvântate! Multă sănătate tuturor! Doamne ajută, Hristos a Înviat!

Hristos a înviat din morți / Cu moartea pe moarte călcând / Și celor din morminte / Viață dăruindu-le…

Posted in Cugetari, Uncategorized

Totul va fi bine

Finalul celei de-a treia săptămâmi de izolare, ne regăsește cu tot mai multe cazuri confirmate în România, cu mult mai stricte măsuri de prevenire a multiplicării virusului, cu mult mai mulți oameni rămăși fără loc de muncă, cu magazine asaltate atât în offline, cât și în online, cu mult mai mulți oameni care poartă măști și mănuși atunci când se deplasează în afara domiciliului. Pare un scenariu desprins dintr-un film, însă din păcate, așa este realitatea în aprilie a lui 2020. Cu două săptămâni înainte de Marea Sărbătoare a Paștelui, în întreaga lume dăinuie panica, tristețea, disperarea, și tot mai puțini ne gândim la bucuria sărbătorilor …

Dacă atunci când clopotul bătea de ora 0.00 în Noaptea de Revelion, visam la un an și mai bun, la 3 luni de atunci, lucrurile stau atât de diferit … cred că nu multă lume și-a imaginat un astfel de an. Aveam fiecare planuri, pe plan personal, pe plan profesional, care iată acum, suntem nevoiți să le punem deoparte, și să regândim totul, cu alți ochi. Să ne dorim cu totul și cu totul altceva. Cred că prioritatea tuturor în aceste momente de încercare, este să își păstreze sănătatea fizică, dar și cea psihică, pentru că astfel de zile nu pot decât să te încerce în cele mai neobișnuite moduri.

totUnii avem noroc să avem familia aproape, să avem un loc de muncă, să putem fi remote, să fim bine, alții însă sunt loviți crunt de această pandemie, iar în aceste clipe este foarte important să îi ajutăm pe cei care sunt mai greu încercați, să ajutăm dacă putem, cât mai mult posibil.

Întotdeauna, dar fără excepție, în tot răul există și un bine. Sigur că și această pandemie, cu toate relele ce le-a semănat în lume, a lăsat și lucurile bune. Oamenii se ajută mai mult, furnizorii fac mai multe livrări din casă în casă, oamenii stau mai mult cu cei dragi, își fac ordine prin casă, și prin viață, Planeta respiră, stratul de ozon al pământului se regenerează.

Dar poate cel mai important lucru este că oamenii au înțeles ce înseamnă de fapt adevăratul lucru important în viață: sănătatea. Cât timp o avem, toate celelalte le rezolvăm de la sine. Când această lipsește, nimic nu mai contează cu adevărat.

Visez și eu, la fel ca multă lume, la ziua 0, când dăm restart la totul. Ziua când lucrurile vor reveni la normal, vom putea să răsuflăm ușurați, să stăm la aer, să putem desena, juca, să ne plimbăm, să vizităm … Dar până atunci visez, îmi găsesc tot felul de treburi de făcut, și visez în continuare.

Și îmi spun mereu …TOTUL VA FI BINE.

Posted in Cugetari, Uncategorized

În vremea coronavirusului, în vreme de ieșit afară, noi stăm acasă

– “Vine sfărștul lumii!” – îmi spuse doamna de la caseria magazinului Penny Ioșia Oradea.

imagineIar eu confirmam, dând din cap, plină de supărare, de frustrare, de neînțelegere. Era plin de lume, dimineața la 9, azi dimineață. De regulă, noi mergem sâmbătă la Penny și numărul oamenilor este redus spre minim. Azi însă depășea orice așteptare. La Lidl în parcare, nici nu aveai loc să arunci un ac.

Poate că omenirea avea nevoie de o astfel de zguduire, pentru că poate rutina noastră se transformase în monotonie. Poate că aveam nevoie să ne reorganizăm prioritățile. Să ne petrecem mai mult timp cu familia, în casă, să ne amintim cum este să ne bucurăm de micile plăceri ale vieții. Să ne reorganizăm și să curățăm casa, sa mâncăm mai cumpătat și să nu mai facem risipă inutilă. Cu alte cuvinte, să ne reorganizăm viața, dar și munca la serviciu. Să devenim mai responsabili indiferent că lucrăm de acasă sau de la birou, să fim mai altruiști și mai empatici. Să ajutăm la rândul nostru pe cei în nevoie. Și cel mai important să stăm acasă. Măcar până trece valul.

Atunci când răul se întâmplă în lume, acolo departe, în China, Iran, Italia sau cine mai știe unde, noi, românii, privim, ne iumim, și mergem mai departe. Fără să ne gândim că răul ajunge și la noi. Iar atunci când ajunge, în loc să ne ferim, ne punem în pericol și mai mare. Am fost șocată să văd azi atâtă lume în vârstă plimbându-se nestigherită pe afară sau golind magazinele. Dacă nu ar fi trebuit să iau câte ceva de-ale gurii, cu siguranță nu aș fi crezut ce vedeam în imagini, rafturi goale … ca și cum Apocalipsa este mai aproape decât credem.

Când au anunțat că vor închide școlile și grădinițele, am plâns. La 3 zile după decizie, sunt mai liniștită, am înțeles apoi că este o măsură foarte bună de prevenție. Apoi, treptat, instituții, localuri au anunțat întreruperea activității pe o perioadă limitată de timp. Priveam cum în țară apar cazuri și încă mai respiram ușurați că în Oradea, nu avem cazuri. Până ieri, iar de atunci …

Viața și lumea este plină de surprize. Uneori, ne trezim la realitate abia atunci când ne lovește ceva și ne pune pe gânduri, ne schimbă percepția asupra vieții, asupra a tot. Și poate acesta este încă un motiv.

Să fim sănătoși e cel mai important, că restul le rezolvăm pe toate.

Posted in Uncategorized

Despre vot și nu numai

ueIeri, încă de dimineață, ne-am îndreptat spre secția de vot. Cu mic, cu mare. Eram sceptică, căci de ani de zile încoace, de fiecare dată când veneam la vot la secția aceasta, era mai mereu pustiu.

De această dată, însă nu, era multă multă lume, și mulți veneau după noi. La ora 10! Am aflat apoi, că asa se întâmplă în toată țara, dar și în diaspora. Nu îmi venea să cred.

La începutul săptămânii trecute, nu eram sigură cu cine voi vota. Acum o lună aș fi zis clar că va fi USR-PLUS, dar de când mi-au spamat adresa de email de companie (iar eu sunt foarte GDPR addicted), am renunțat la gând și chiar le-am spus asta.

Apoi, când la mijlocul săptămânii anterioare, ne-a vizitat la sediul nostru, Qubiz, chiar domnul Primar Ilie Bolojan, iar la întrebarea mea, “Singur ați venit?”, îmi spune că desigur, nu are nevoie de alai (nu așa a fost exprimarea lui, dar în mod cert a spus că se știe descurca), lucru care pe mine m-a surprins în mod tare plăcut (căci de regulă în campanie, se vine cu o echipă mare), a fost declicul discuției și probabil decizia urma să fie luată. Am vorbit diverse, dar a recunoscut și că a venit în scop electoral, și dacă cumva nu suntem deciși “… dacă aveți încredere în mine, să votăți Partidul Național Liberal, cu toate neajunsurile sale, dar și părțile bune și să alegeți răul cel mai mic”. Mi-a plăcut că a fost sincer, și a recunoscut și părțile bune și cele rele, astfel că de acolo și până a-l susține (nu doar la modul general) la vot, nu a mai fost decât un pas.

Și mai cred, totodată, că la nivel de Oradea, oamenii au votat pentru primar, mai mult decât pentru cei care ne vor reprezenta la Bruxelles.

Am urmărit aseară rezultatele și cred că oricine le-a văzut, a fost foarte surprins de tot ce s-a întâmplat. Am urmărit și ce s-a întâmplat azi. Nu pot să spun că ma bucur, ci mai degrabă cred că într-un final, orice facem, are un efect mai mult sau mai puțin îndepărtat asupra noastră.

De încheiere, cu optimism, tot ce sper în continuare este ca de azi înainte, lucrurile să se îndrepte, cred că România / dar și Oradea, are oameni capabili care pot să crească această țară și cel mai important, cred că te poți realiza și aici, dacă vrei cu adevărat.

 

Posted in Cugetari, Uncategorized

Scrisoare deschisă către Consiliul Județean Bihor

Dragă “Consiliul Județean Bihor“,

Îți scriu aici – căci aici sigur nu ajunge în eter, în spam sau în trash – după ce am tăcut prea mult timp. Ieri, s-a declanșat efectul cireșicii de pe tort.

aeroportul_oradea_960x550_84425900

(sursă foto: Realitatea.net)

Am tot acceptat că ne scoți Ryanair, că ne aduci alte destinații, că vrei să tot faci. Până ai ajuns în punctul în care ne-ai lăsat doar cu TAROM și ceva urme de Blue – Air, și cursele lor interne, adică doar Oradea-București și retur. Am mai tăcut o dată. Dar când ajung să cumpărăm un bilet dus-întors pe această rută cu “doar” 230 euro, nu mai pot tăcea. Am contactat și Agenția Tarom Oradea în speranța că vom obține tarife mai bune, știind că vom avea drumuri mai dese, dar la un moment dat am primit o ofertă mai mare decât aș fi putut-o lua de pe site. Au explodat prețurile la TAROM pe această cursă!

Am experiență în luare biletelor de avion, nu e că acum am luat pentru întâia dată, dar am ajuns să ne coste biletele pe cursele interne mai mult decât am lua din Debrecen sau Cluj pe curse externe! Nu mi se pare normal. La fel cum nu mi se pare normal ca la doar 60 de km de noi, să abunde cursele externe și să fie tot felul de destinații, sau la 150 km de noi să fie chiar și mai și, să ai de unde alege.

Îmi amintesc cum în urmă cu un an, când Ryanair circula frecvent pe Oradea, erau curse regulate, pe destinații căutate, clienți și orădeni fericiți și mulțumiți. Unde sunt acum acele vremuri?

Știu că sunt încă un orădean nemulțumit. Ați spune. Dar nu, sunt orădean care vede și apreciază dezvoltarea orașului, văd cum mediul educațional este tot mai calitativ, cum firmele sunt tot mai multe, mai mari, cum mediul IT – căci în el lucrez – se dezvoltă enorm. Dar mai văd și că acest minus al aeroportului poate să fie o “frână” (să îl citez pe marele nostru primar) pentru ca Oradea să devină un punct foarte important pe harta țării.

Probabil că ne ajută în continuare apropierea de Debrecen și firmele de transport care asigură transferul persoanelor de acolo la Oradea, dar nu acesta este scopul. Dorința noastră este ca însuși Aeroportul Internațional Oradea – cu pregătirea celui de -al doilea terminal – să fie punctul de decolare și aterizare al unor avioane mari pe destinații căutate, la prețuri și mai ales la ore rezonabile.

Ori dacă aceasta nu este și menirea voastră, poate că, “măcar în al 12-lea ceas” (cum ar zice vice-primarul), să transferați această răspundere spre Primăria Municipiului Oradea. Am încredere că așa cum reușesc să bifeze proiecte mari cu rezultate vizibile, vor putea face foarte multe și în acest sens.

Nu arăt pe nimeni cu degetul, vreau doar curse accesibile spre Germania, Olanda, UK, Italia, Spania, legături directe spre destinații care pot aduce beneficii orașului și mediului de afaceri și nu numai. Nu ți-aș fi scris aceste rânduri dacă nu aveam deja prea multe adunate pe suflet.

Sper să te mobilizezi în grabă și să contribui și tu la Oradea Mare. Succes!

 

 

 

 

Posted in Cugetari, Uncategorized

Şi mai trece o vară. Şi vin altele.

Nici nu ştiu când a trecut vara asta. De fapt nici nu reţin să fi avut vreodată aşa o vară. Nu a fost deloc caniculară. A fost mult mult mai cald în aprilie-mai, decât în lunile de vară. Au fost zile întregi cu ploi, zile în care nu îţi prea puteai planifica mai nimic în aer liber.

E aproape toamnă. Mai sunt câteva zile şi intrăm în septembrie. Vine toamna peste noi. Toamna Orădeană cu zilele şi serile ei pline de magie.

Dar până atunci … îmi amintesc de o vară plină de tot felul de emoţii puternice. Fie că au fost din acelea fericite, fie mai puţin fericite.

Pe plan personal, Rai a terminat creşa şi se îndreaptă spre grădiniţă. Iar eu am mai depăşit un stadiu în evoluţia mea. În plan profesional, a fost o vară intensă, care a culminat cu Qubiz Summer Camp, momentul în care am aniversat 10 ani de existenţă ai companiei. Totul am redat aici. A trecut fix o lună de atunci, şi îmi amintesc cu foarte mult drag şi cu foarte multă emoţie. A fost de-a dreptul impresionant. Şi le mulţumesc şi aici celor care au făcut ca această ediţie specială să fie una extraordinară. Se ştiu ei ! 🙂

steauaSunt într-un moment mai liniştit al anotimpului cald, adică în vacanţă. Am reuşit să văd până acum multe locuri frumoase din judeţ şi împrejurimi. Am urcat dealuri şi munţi A fost tare frumos. Aş vrea să menţionez cu această ocazie gazdele noastre din acele zile: Pensiunea Ana-Irina din Beliş-Fântânele, Vila Vanessa din Arieşeni şi Pensiunea Steaua Arieşului din Albac. Toţi ne-au primit minunat şi ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Le mulţumim şi pe această cale.

Am trăit însă şi supărarea de a vedea Fosta Bibliotecă Judeţeană în flăcări şi să o revăd biibopeste câteva zile … parcă tristă. Sau să văd evenimentele din 10 august şi să mă întristez şi să îmi amintesc de tot felul de momente

A fost o vară ca o viaţă. Cu de toate. Cu bune, cu rele. Din fiecare am mai învăţat câte ceva. Dar de fiecare dată m-am bucurat că am putut merge mai departe. Zâmbind. Cu optimism.

Şi mai trece o vară. Şi va veni alta. Dar până atunci, câte alte amintiri vom mai aduna.

 

Posted in Cugetari, Uncategorized

Pentru că orice lovitură primită este un pas înainte

Am urmărit, cu foarte multă tristeţe, evenimentele de aseară de la Bucureşti. (notă: Eu nu mă uit la TV, pentru că m-am obişnuit aşa de ani şi ani de zile, prefer să mă protejez de tot felul de informaţii care mă pot afecta într-un fel sau altul). Însă acum a fost totul diferit. Şi m-a făcut nu doar să mă întristez şi să rămân şocată şi îmi amintesc de Decembrie 1989, când avea doar 5 ani, însă mi-era tare frică de tot ce era la TV …

Evenimentul de ieri m-a făcut să mă întorc cu amintirile până acum fix 11 ani, spre august, 2007. Luna când m-am angajat pentru întâia dată. Nu mai este un mister unde am lucrat timp de aproape 4 ani. Au fost ani plini, ani în care am învăţat enorm de multe, şi pentru asta am tot respectul, ani în care am învăţat să lucrez într-o firmă de IT, să lucrez în comunicare, să lucrez cu clienţii. Dar au fost şi ani în care am avut ocazia să văd cum este să fii îndeaproape de un partid politic şi mai exact PSD. Am fost implicată în tot felul de campanii de marketing şi comunicare, am cunoscut mulţi oameni. A fost o perioadă foarte frumoasă, în care credeam în ideologia acestui partid: cu şi pentru oameni. Aşa cum sunt şi eu. Asta până când începi să descoperi lucruri pe care poate ţi-era mai bine să nu le ştii…

Am pregătit zeci de comunicate de presă, am ajutat la pregătirea site-ului organizaţiei locale şi multe altele. Eram bucuroasă că vedeam rezultatele imediate. Şi asta m-a făcut să continuu. Nu mă gândeam că voi fi arătată cu degetul pentru ideologia în care credeam la acel moment, ci mă gândeam că era munca mea. Că nicio muncă nu este ruşinoasă.

Au fost aproape 4 ani acolo. Mi-i amintesc cu drag, dar uneori cu tristeţe. Pentru că la fel ca în viaţă, şi la locul de muncă, ai parte atât de momente fericite, cât şi de momente grele. Ideea este cum le depăşeşti pe toate şi ce te face să mergi mai departe. Însă la un moment dat, din mult prea multe motive, pe care din motive personale nu le voi enumera, am ales să îmi schimb traseul vieţii. Aveam 26 de ani şi îmi doream un alt viitor. A fost acel moment când mi s-a spus că nu ştiu să scriu nici măcar un comunicat de presă, pe lângă alte buguri enumerate cum ar fi că nu mă voi descurca absolut niciunde. Dacă am fost vreo clipă tristă că mă despart de acei 4 ani, atunci am devenit şi mai tristă. Mi se putea spune orice, dar să nu fiu lovită fix acolo unde mă doare cel mai tare.

Au trecut 7 ani şi jumătate de atunci, timp în care viaţa mea s-a schimbat complet. Evident că am trecut peste răni, dar nu le-am putut, din păcate, uita. Pentru că unele lucruri nu pot fi şterse din gânduri. Mai ales dacă ai o construcţie ca a mea. De a pune la suflet şi de a te măcina, şi de a te gândi cu ce ai greşit.

Iar când evenimente de genul celui de ieri, apar în mod frecvent, îmi amintesc de povestea mea. A unui om care a fost aproape de acest partid şi care s-a implicat cu multă pasiune şi dăruire. Iar cine mă ştie, ştie că ceea ce spun este drept. Şi mai apoi, dacă am ales alt drum, diferit de al lor, mi s-au spus lucruri nedrepte. Eu nu spun că nu am greşit în acei ani, pentru că eram la început, şi învăţam. Dar ştiu că a fost de departe gândul meu de a nu face lucrurile bine.

Sunt sigură însă că dacă nu aveam un astfel de moment în viaţă, poate azi nu eram unde sunt. Şi asta mă face să fiu şi mai convinsă că noi, oamenii, avem nevoie de electroşocuri în viaţă pentru a face un pas în faţă.

Mă bucur enorm că mi s-a întâmplat asta, pentru că azi să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a oferit în aceşti ultimi 8 ani. Fie că e vorba de job sau viaţă personală.

Trăiesc cu speranţa că vom reuşi să schimbăm ceva în ţara asta. Eu încă sper. Şi milioane de români încă speră şi luptă pentru asta.

Pentru că orice lovitură primită este un pas înainte. Iar dacă este speranţă, se poate.

Închei cu o notă la fel de pozitivă, precum în postarea de ieri, că loviturile pe care le primim şi le vom mai primi, nu ne vor descuraja, ci ne vor da putere să mergem mai departe şi să ne atingem visele.

Per Aspera ad Astra!

 

 

Posted in Cugetari, Uncategorized

Şi chiar dacă vine furtuna, Soarele mereu apare. Mereu.

Cu toţii avem, în viaţă momente grele. Când simţi că orice ai face, nu mai poţi răzbi. Dar, întotdeauna, absolut întotdeauna, apare soarele pe strada fiecăruia dupa astfel de perioade. Deşi, uneori, chiar pare imposibil…

Eu recunosc, a m avut ultimul an, greu, cu foarte multe probleme. Dar nu mă plâng. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea şi zâmbetul să merg mai departe. Şi că am avut atâţia oameni faini, care mi-au fost alături sau care au apărut foarte fain în viaţa mea, fix când era momentul.

cupaÎncă retrăiesc Summer Camp-ul (despre care am scris şi eu, şi colegul meu, Darius pe blogul Qubiz), cel care mi-a dat energia de a merge mai departe, de a zâmbi şi de a nu uita să zâmbesc, indiferent de moment sau situaţie.

Au trecut 2 săptămâni de atunci, dar aşa cum mă ştiu, viaţa mi-a fost activă în continuare. Am trecut prin tot felul de peripeţii, dar şi alte multe momente frumoase.

Poate că duminica trecută a fost una ghiniostă rău, dar apoi, a doua zi, am râs când mi-am amintit. Mai întâi s-a terminat butelia fix la 8 dimineaţă, dar am găsit pe cineva care a venit şi a adus una nouă. Mai apoi, la o plimbare întâmplătoare (pe care nu neapărat o doream) în Felix, am primit amendă de circulaţie (eu care never nu iau aşa ceva în Oradea sau altundeva). Iar la revenirea la maşină, ceva mai târziu, maşina nu a mai pornit deloc. Cu ajutor, am reuşit să o aducem acasă. Am avut mult sprijin şi le mulţumesc şi pe această cale (colegi dragi, familie), care au sărit repede în ajutorul meu.

Acum, când mă gândesc, mă bufneşte râsul. Îmi amintesc şi de poliţistul care, abia după ce a completat şi semnat procesul verbal, m-a întrebat dacă am vreo obiecţie, a trecut şi suma de plată. Cumva, dacă negociem … Nu am avut nimic de obiectat, mi-am asumat. Adică, vorba aia ” Prostia şi domnia se plătesc”.  Şi mi-a spus, cumva ca un cadou, “vă dăm cea mai mică amendă, adică 149 lei plătibilă în 48 ore”. Am luat partea bună a lucrurilor, mă aşteptam la ceva mai mult, mult mai mult. La fel de amuzant a fost şi momentul când am plătit (desigur online, prin ghiseul.ro) amenda şi apoi m-am dus să le depun la poliţie. Fără număr de înregistrare, fără nicio dovadă că am depus. Doar… “Sunteţi Alina Popa? Atât doar”.

Am învăţat să încep să zâmbesc mai mult. Şi aici intervin şi mentorii mei din Qubiz, care m-au evaluat frumos în urmă cu 2 zile, şi care mi-au recomandat să văd mereu partea pozitivă din orice întâmplare, şi să zâmbesc mai mult. Iar eu învăţ să fac asta. Şi imi aminteşte mereu de vorbele lui Garcia Marquez :-).

La toate acestea, se adăugă bucuria mea de a fi alături de Qubiz, de mai bine de 7 ani încoace. Le mulţumesc şi pe această cale tuturor celor care mi-au dat feedback în aceste ultimele zile, mulţumesc pentru încredere şi sper să reuşesc să păstrez ritmul şi nivelul de aşteptări.

Şi chiar dacă vine furtuna, Soarele mereu apare. Mereu.

🙂