Am ajuns la parcurgerea şi celui de-al treilea roman al lui Coelho (menţionez că prin mâna mea au mai trecut “Alchimistul” şi “Manualul Războinicului Luminii“).
Despre Zahir am auzit foarte multe. Mi-am dorit să o citesc nu din prisma notorietăţii ei, ci fiindcă, acum ceva timp, cineva drag îmi spunea că mi-o dedică. Abia azi, am înţeles sau cel puţin tind să cred că înţeles, ce se ascundea, în fapt, sub mesajul lui.
Nu aş vrea să fac un review al cărţii (nu este un lucru care îmi place să îl fac sau la care mă pricep), cu atât mai mult cu cât se găsesc o grămăda, graţie GOOGLE, însă ţin să remarc sentimentele pe care le mi le-a generat lectura acestei cărţi. Asociind-o într-o mare măsura şi cu “Eat. Pray. Love“, m-a dus din nou cu gândul spre acea viaţă la care visez de atâta timp. O viaţă ca un lung şir de călătorii, o scriitoare, romancieră şi adesea poetă, o casă cu vedere la mare şi o familie reuşită. Inevital, au survenit întrebări precum: “De ce oare nu luptăm pentru visele noastre şi ne plafonăm, ne mulţumim cu rutina zilnică şi nu facem nici cel mai mic gest pentru a ieşi din anonimat?”.
Cartea nu este una ieşită din comun, de altfel este chiar una foarte obişnuită şi în stil propriu Coelho, extrem de facilă şi adresată oricui. Ba mai mult, povestea cărţii este mai degrabă povestea fiecăruia dintre noi. Zahir este acea obsesie, ideal, pe care cu toţii îl urmăm, iar drumul spre el poate fi asociat cu un drum de auto-cunoaştere.
Pe scurt, despre Zahir, via HUMANITAS: “”Zahir, romanul lui Paulo Coelho, este povestea unui scriitor care descoperă că, având totul, e posibil să nu-ţi mai rămâna nimic. Protagonistul cărţii este un romancier răsfăţat de soartă şi de public. Trăieşte în inima Parisului, sub lumina reflectoarelor. Dar Esther, soţia lui, ziaristă şi corespondentă de război, dispare într-o fostă republică sovietică. Răpire? Asasinat? Nimic din toate acestea, ci o criză existenţială, din care Esther încearcă să iasă în compania unui prieten misterios şi mult mai tănăr.”
Cu Zahir, multe din întrebările existenţiale mi-au reapărut în minte. Încep să mă pregătesc tot mai mult de momentul în care voi scrie o carte cu adevărat (departe de ceea ce reprezintă EFEMERIDE). Nu pot să uit însă nici de tentativa mea (de altfel neterminată) de a scrie un roman în urmă cu aproximativ 10 ani. Se dorea a fi o dramă-thriller, care a ajuns doar la un număr de 40 de pagini. Mult timp după aceea, am vrut să îl continuu, dar am tot amânat momentul. Cert este că atunci când voi simţi că o pot lua din loc, va fi unul de tipul celor scoase de Elizabeth Gilbert sau chiar Paulo Coelho.
EFEMERIDE 