40 de zile de când ai plecat

Dragul meu TATĂ,

Au trecut fix 40 de zile de când TU ai plecat. Au fost poate cele mai grele din viețile noastre. Am avut multe încercări în viață, dar parcă acum e mai greu ca nicicând.

Am scris despre TINE, am scris despre plecarea TA, ți-am scris și o poezie. Au scris și alții despre povestea ta, presa locala: Bihoreanul și Jurnalul Bihorean, precum și cei de la PRIMA TV. Posibil și alții.

Inițial, am vrut să trimit feedbackul meu spre acest “minunat” spital, ca mai apoi să descopăr tot mai mult, citind atât de multe comentarii negative și povești oripilante, că de fapt a fost mai mult decât ce ți s-a întâmplat. Astfel că am îndrăznit să cer un raport al zilei când ai plecat. Și de atunci a început ceva de nedescris. …

La câteva zile am primit prin poștă un răspuns cum că nu îmi vor înmâna acel raport pe motiv de protecția datelor tale, care nu pot ajunge nici la familie, dacă TU nu ți-ai dat acordul în timpul vieții tale…

Nu știu ce urmează, dar mă tem că ceva s-a întâmplat urât cu tine, și cumva de asta nu vor să ne refuze acest drept.

Însă cei de la Bihoreanul și-au întrebat avocatul lor și citez:

Un abuz

Atât doar că Legea 46/2003 privind drepturile și obligațiile pacientului, la care se referă managerul, interzice furnizarea documentelor medicale ale unui pacient dacă scopul ar fi ca ele să fie făcute publice. Potrivit articolului 9, „pacientul are dreptul de a cere să nu fie informat și de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său”, articolul 10 că „rudele și prietenii pot fi informați despre evoluția investigațiilor, diagnostic și tratament, cu acordul pacientului”, articolul 12 că „pacientul sau persoana desemnată are dreptul să primească la externare un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării”, iar articolul 21 – cel invocat de Carp – că „informațiile privind starea pacientului sunt confidențiale chiar și după decesul pacientului”.

Spre deosebire de precedentele prevederi, din capitolul „Drepturile pacientului”, articolul 12 ține de capitolul despre „Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului”. Altfel spus, trebuie respectat caracterul privat al informațiilor despre pacient în sensul că ele nu pot fi destinate publicului, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu pot fi furnizate familiei, fie și în lipsa unui consimțământ, mai ales când pacientul a fost într-o stare gravă și nu-l putea exprima explicit. „Interpretarea spitalului este abuzivă. Sensul prevederii legale e ca datele pacientului să nu fie făcute publice, nu să fie refuzate familiei”, confirmă avocatul Mircea Ursuța (foto).

E clar, însă, că nu doar o parte a angajaților, ci conducerea spitalului însăși se arată lipsită de empatie, agățându-se de o literă de lege, și aceea răstălmăcită, în loc să fie, pur și simplu, umană. Căci ce omenie e aceea ca, după ce un om pierde pe cineva apropiat, să-l mai și trimiți prin tribunale aiurea?…

Nu știu ce va mai fi nevoie, dar tot voi afla de ce s-a întâmplat așa totul. Nu cred că așa era normal să fie. Dar sperăm că vom afla…

Te port mereu în inima mea. Ești TATA meu mult visat.

Închei cu frumoasele gânduri ale lui Lucian Cremeneanu (Lulu):

Empatia și comunicarea

Am întrebat odată un prieten medic, o somitate într-un domeniu al medicinei în care diagnosticele sunt necruțătoare, dacă la facultate se învață cum să se se comunice cu pacienții și, mai ales, cum să se dea veștile proaste. Mi-a răspuns că nu, că asta depinde de fiecare medic în parte, de educația lui, de abilitățile sale de comunicare și se studiul individual pe care îl face din alte cărți, nerecomandate la școală.

După câteva săptămâni, pe holul unui spital din Oradea, am prins o discuție între un medic și soția unui pacient. Am ciulit urechea la ”Doamnă, au venit analizele, din păcate, așa cum bănuiam, este cancer”. O astfel de discuție ar fi trebuit să aibă loc într-un birou, nu pe hol, veștile astea nu se servesc la botul calului. Au urmat câteva întrebări firești ale femeii năucite la care medicul a răspuns inițial răbdător. Dar, pe măsură ce treceau minutele, îl vedeam tot mai grăbit, încercând să încheie discuția și să plece la ale lui. Zero empatie.

Pe de altă parte, empatia se poate transforma din calitate în defect dacă este prost gestionată, poate fi o piedică în calea meseriei. Probabil că, pentru a evita auto-vătămarea, medicii își setează niște limite în relația cu pacienții și cazurile pe care le gestionează. Asta nu exclude profesionalismul și devotamentul. Vorbe ca ”nu le pasă” sau ”nu-i interesează” sunt cel mai adesea mici răutăți aruncate medicilor de către cei în suferință, care caută vinovați pentru pierderea cuiva drag.

În cazul familiei Gâdoiu, descris de Bihoreanul (link în comment), problema nu pare a fi lipsa empatiei, ci comunicarea defectuoasă din partea spitalului. Și în sănătate, la fel ca în HoReCa, degeaba investești în clădiri majestuoase și în ustensile scumpe și performante, dacă interfața cu clientul, adică angajații, nu se ridică la același nivel. Ne așteptăm ca omul cu care vorbim să fie grijuliu, atent, elegant, finuț, empatic, să aibă toate calitățile de care problema noastră are nevoie. Ei bine, nu toată lumea vine de acasă cu aceste însușiri în bagaj.

Însă, dacă empatia nu se poate preda, profesionalismul în comunicare se poate învăța, există mii de cursuri și rețete gata făcute pe tema asta. Cu un management țintit pe problemă și prin traininguri repetate ținute de profesioniști în domeniu, se poate ajunge la comunicare eficientă, omenească, prin care pacienții și aparținătorii să primească informații utile în timp real, să simtă că sistemului medical îi pasă de ei, începând de la cum se răspunde la telefon până la comunicarea unui diagnostic înspăimântător.

Odihniți-vă în pace, domnule Gâdoiu! Sperăm ca moartea dvs să nu fi fost în zadar precum cea a a domnului Lăzărescu.

Drumul spre universitate … pavat cu afişe

În ultima perioadă, îmi fac tot mai puţin timp să citesc Bihoreanul, poate şi prin prisma unor neplăceri pe care le-am avut pe forumurile lor. Cu toate acestea, când citesc varianta online, încerc să nu îmi scape nimic, să urmăresc toate articolele fie ele câtuşi de puţin interesante. Desigur că există cel puţin un articol care te face să zâmbeşti.

Spre exemplu, în sfârşit, reporterii ziarului constată că pe toţi stâlpii care duc spre universitate există plasate tot felul de afişe cu tot felul de anunţuri, care mai de care. Păcat că această constatare vine după atâta timp. Eram în anul I (asta a fost în 2002), când am observat pentru prima dată acest fapt. Unora le trebuie ceva mai mult timp. Cu siguranţă însă că aceste materiale promoţionale şi-au făcut apariţia cu mult timp înainte ca eu să îmi încep studenţia.

Nu am nimic cu nimeni de la acest ziar, dar cred că atenţia lor ar trebui să fie fixată pe cu totul şi cu totul alte subiecte …

Hi5-ul poate dăuna grav imaginii!

ATENŢIE la ce poze postăm pe hi5 şi mai ales dacă sunteţi persoane publice. De curând, BIHOREANUL a descoperit printre pozele lui Horea Vuşcan, câteva fotografii în care el apare cu “amanta” lui: o păpuşă gonflabilă. Deşi, Horică a postat aceste imagini de mai bine de un an, iar în comentariul aferent menţionează că păpuşa este un cadou primit de ziua lui, ziarul le-a descoperit abia acum si a hotărât să îi acorde premiul Bihorel al săptămânii. Articolul poate fi citit aici.

Văzând eu aceste lucruri, am aruncat încă o dată ochiul peste galeria mea foto de pe hi5 şi am răsuflat uşurată căci pozele sunt absolut normale. Deşi această metodă de precauţie mi-am luat-o şi o dată cu apariţia unor site-uri precum cocalari.com, pitzipoanca.org sau altele.

În fond, niciodată nu ştii când astfel de fotografii pot fi folosite împotriva ta de către cei care vor să se amuze sau chiar … să vândă!

Second hand la mâna a doua

Din păcate aleg să merg tot mai rar pe corso-ul orădean. Probabil sunt foarte mult motive pentru care am ales să fac acest lucru.

După ce în urmă cu două zile, Bihoreanul publica un articol despre magazinele de tip “Totul la 10 RON” apărute ca ciupercile după ploaie, dar şi despre succesul nebun pe care îl are lanţul de magazine second-hand London Shop, am hotărât să stau tot mai departe de centrul oraşului nostru. Nu e o chestiune de fiţă, ci doar o constatare dură că din păcate criza ne-a afectat rău de tot. Dacă până nu demult, centrul orădean era împânzit de magazine de primă clasă, azi constat cu stupoare că până şi Leonardo afişase un autocolant cu titlul “SPAŢIU DE ÎNCHIRIAT”. Că magazine precum Kenvelo, Alb şi Negru sau Outwear şi Lee Cooper şi-au închis porţile şi eventual s-au mutat în mall nu mai e noutate, dar dacă şi până acest magazin mare de pantofi nu mai are resurse pentru a acoperi costul chiriei, ce mai pot spune? E pur şi simplu deprimantă atmosfera … Supravieţuişte cine poate. Nici chiar TerraNova cu super reducerile de până la 70% nu mai are puterea de a atrage clienţii, aşa cum se întâmpla altădată …

Fiţele înseamnă bani, iar second-hand nu este o fiţă, este pentru unii o necesitate. Regret că a trebuit să insist atât de mult asupra acestui subiect, dar îmi pare atât de rău că s-a ajuns aici. Că am fost asaltaţi de magazine de o calitate îndoielnică, ce atrag cu preţurile lor scăzute şi am uitat de vremurile acelea în care aşteptam reducerile (sau nu) în magazinele de lux. Acum totul s-a mutat la Mall. Tot centrul este fie la Lotus, fie la Era, şi în curând spre la Tiago. Îmi doresc să avem parte şi de H&M şi Zara şi să revenim la ce a fost Oradea cândva.

Un oraş de clasa întâi, nu second-hand. Îmi pare rău că nu am putut fi prezentă la întâlnirea primarului Bolojan cu bloggerii, căci cu siguranţă aş fi adus în discuţie acest subiect. De ce nu clasa întâi şi preferăm second-hand?

Răspunsul îl ştiu: criza e criza. Sau NU. Sau poate noi sau poate presa îi dă atâta amploare. Sau poate într-adevăr nu ne mai permitem magazine cu haine de prima mână. Ne trebuie doar de a doua, a treia … a n-a (cu n tinzând de la 1 la infinit).

Se va termina vreodată criza aceasta?

Never say never

Există o vorbă cum că NICIODATĂ SĂ NU SPUI NICIODATĂ. Adesea, am luat-o ca pe o glumă, ca pe o vorbă aruncată în vânt … cine ar fi zis însă că aceasta se dovedeşte a fi adevărată şi să o simţi chiar pe propria-ţi piele?

Mai în glumă, mai în serios, am intrat în lumea NOKIA, adică „Conecting people”, eu cea care eram împotriva acestui brand. Îmi amintesc de alte multe cazuri, care m-au dus apoi cu gândul spre veridicitatea acestei afirmaţii: nu am vrut facultate în Oradea şi de fapt a fost mai bine decât mă aşteptam, nu am vrut la Calculatoare şi când colo am şi absolvit facultatea, nu am vrut multe lucruri, dar ulterior mi-am dat seama ce mult contează sau au contat pentru mine.  

Şi nu în ultimul rând, abătându-mă puţin de la subiect, cică tata se întâlneşte ieri cu Mircea Chirilă (director al Bihoreanul) la Selgros, după mai mult timp în care nu s-au văzut (ca o paranteză tata şi Mircea au fost colegi de facultate, dar în ani diferiţi de studiu).

Dialog:

Mircea: „Am văzut că fiica ta scrie …”.

Tata: „Ei, se joacă şi ea”.

Mircea: „Să o laşi să scrie în continuare!”.

Foarte drăguţ! Oricum, nu am încetat niciodată să scriu şi o voi face în continuare, acolo unde mi se va cere.

@KISS FM

Azi mi-am îndeplinit un mai vechi vis al meu şi anume acela de a vizita studioul KISSFM Oradea. I-am văzut acolo pe Emil Trifa şi pe Răzvan Chiriac şi am cunoscut-o şi pe Andrada Mihai. A fost o experienţă foarte drăguţă, m-am simţit şi foarte bine, am văzut cum se face o reclamă radio, dar am şi râs cu lacrimi. Mă bucur că am reuşit să ajung pe acolo :).

Până acum am avut şansa de a vedea câteva redacţii din Oradea: Bihoreanul, Jurnalul Bihorean, Realitatea Bihoreană, Crişana, Ghimpele de Bihor, 24FUN, TVS, Televiziunea Transilvania, Antena 1, Radio Transilvania şi acum Kiss FM, respectiv Magic FM. COOL 🙂 

Mâine apare noul număr al revistei 24FUN, în care invitat este chiar Răzvan.

Super

Şi a fost bine. Şi a mai trecut un eveniment. A ieşit, zic eu, foarte bine. Multă lume adunată, oameni din mediul business, politică, presari şi noi, organizatorii. Curând sper să primesc poze de la eveniment şi voi posta una aici, că fotograful de la Bihoreanul m-a prins de câteva ori 🙂

Excelent a la MICROSOFT & DEC.

[UPDATE: Bihoreanul a publicat deja un articol pe această temă. Mai multe detalii aici: http://www.bihoreanul.ro/ce-trebuie-sa-stii/cum-sa-lucrezi-eficient-cu-calculatorul-4528732. MULŢUMIM!]

Şi un filmuleţ de la eveniment:

Contrast, unde eşti ?

Am realizat cu mare tristeţe că în Contrast  nu s-a mai actualizat nimic de câteva zile. Pesemne, chiar se strică lucrurile acolo … Cât de trist. Chiar erau buni. Cel puţin după Bihoreanul, Contrastonline era următorul ziar online care dădea ştirile real-time. Scandalul cu Horia Trifa parese că a luat o amploare mare, căci altfel nu îmi explic de ce nu mai citim nimic nou pe site ?

Unde sunteţi voi: Andrei Şandor, Laura Voicu sau Grigore Jucan? Ce trist …

Cum …

Încerc să nu mă mai gândesc la început. Să mă bucur că s-a întâmplat şi nu să regret că totul are un sfârşit. Dar e atât de greu. De ce trebuie să fie aşa? De ce nu mai gândim la fel ? De ce trebuie să ne luăm după alţii şi să începem, treptat, să ne deformăm părerea despre cel/cea pe care îl/o îndrăgim?

Cum să mai fii vesel când în jurul tău eşti înconjurat de atâta tristeţe? Spre exemplu, în acest weekend 6 bihoreni au încercat să îşi ia viaţă, doar 3 au scăpat … Poveşti care mai de care mai înfiorătoare ţin prima pagină a ziarelor.

BIHOREANUL, ziarul acela de anchetă cum îl ştiam cândva, că de restul ziarelor locale on-line nu prea mai am ce spune, a ajuns locul în care se adună: crimele, perversităţile şi tot ce derivă de la acestea, în încercarea, zic eu disperată, de a-şi strânge vizitatori, şi apoi, implicit, cumpărători de ziare. Am auzit multe despre schimbarea această de imagine, dar, mă întreb eu oare chiar le este benefică ?

Bihorenii nu sunt încă pregătiţi pentru ştiri de acest gen, ei sunt încă mai soft-işti, şi vor altceva, iar faţă de aceste ştiri au sentimente de repulsie şi şoc. Nu contest că alţi locuitori ai ţării nu ar reacţiona aşa, doar că ei sunt ceva mai “împăcaţi” cu acest gând.

În rest, hai să ne gândim la motive de bucurie. Ce veşti bune aţi primit în ultima perioadă ?

Lucian Cremeneanu: „Mi-era dor să fiu incognito”

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 6-12 martie 2009]

 Afişând o tăietură războinică pe obrazul stâng, stil Al Capone, Lulu Cremeneanu este, paradoxal, printre cei mai paşnici jurnalişti locali. Tăietura nu provine de la cine ştie ce încăierare de la vreun mall sau club, ci “o am de la 2 ani, am avut un chist subcutanat care a fost operat cu mâna stângă … “

„M-am născut în 23 august 1973, la Beiuş. În prezent locuiesc în Oradea. Pe vremuri, de 23 August, Ziua Naţională, se puneau steaguri şi se făceau serbări. Până pe la 7 ani am ştiut că toate astea se întămplă pentru că e ziua mea de naştere. Aflarea adevarului mi-a provocat prima depresie”. Lucian Cremeneanu este DJ mobil din 1988: ”Sunt DJ de petreceri, fac şi muncă de producţie audio şi video. Muzica este plăcerea mea cea mai mare. M-am făcut DJ pentru că nu suport să ascult muzică fără să o împart cu alţii”. A lucrat ca inspector la Oficiul de Pensii din Beiuş pentru că îşi dorea să ajute oamenii. Salutul lui din acea vreme: „Vă salută în extensii / Cremeneanu de la Pensii”. Apoi, pe rând, a experimentat viaţa la radio, la televiziunea locală, dar şi la cea naţională. În 1997 a început cursurile Facultăţii de Jurnalism Tibiscus din Timişoara. La sfârşitul celui de-al doilea an, profesoara de franceză i-a dat 4 la examen. La re-examinare i-a spus profesoarei că, daca nu îl trece, nu mai merge la şcoală. Nu l-a trecut. Nu s-a mai dus. Totuşi recunoaşte că şcoala aceea i-a fost de folos: „Dacă nu aveam un an de jurnalism, nu prindeam „trenul” la ProTV”. Anul trecut a absolvit Universitatea din Oradea – Facultatea de Ştiinţe Politice şi ale Comunicării, specializarea Jurnalism şi în prezent este masterand al secţiei Politici Europene. Acum se autodefineşte ca fiind un jurnalist independent. De curând şi-a descoperit noua pasiune: fotografia. Are un site personal (www.cremeneanu.ro) şi un blog – Blogul cu prostii (cremeneanu.wordpress.com). Nu doar el are blog, ci şi căţeluşa lui, Didi (www.cremeneanu.ro/didi.php). Dar este unul special: blog de dog. Se consideră cel mai mare fan Seinfeld şi oferă şi argumente: „Ştiu aproape pe de rost serialul, îl vizionez ori de câte ori am ocazia, folosesc replici din serial în viaţa reală”. Despre toate acesta ne povesteşte chiar el, pentru că invitatul special din acest număr este Lucian Cremeneanu sau Lulu, cum îi spun prietenii. 

Cum a început cariera ta şi cum îţi aminteşti de perioadele din radio şi din televiziune ?

Am văzut un anunţ de angajare la Radio Sonvest în 1993, în tramvai, în ziarul pe care îl citea un domn. Radioul se pregătea de prima emisie, mi-am notat pe mână numărul de telefon. Ţin minte că era vară şi am făcut tot posibilul să îmi păstrez mâna uscată, ca nu cumva să se şteargă (numărul) până ajung acasă. Am sunat, dar când le-am spus că trebuie să plec în armată, mi-au recomandat să încerc din nou după ce mă întorc. Din fericire, am nimerit la o subunitate sanitară din Oradea, unde ascultam … Radio Sonvest. Am terminat armata într-o vineri, iar luni m-am dus la probe la Sonvest. Joi am avut prima intrare în direct în emisiunea lui Daika Attila. Sâmbătă m-au pus să fac o emisiune de muzică, care a durat toată noaptea, iar de lunea următoare m-au angajat. Despre cei patru ani de la Sonvest pot spune că au făcut parte dintr-o perioadă frumoasă. Au fost anii de pionierat ai radioului local în România. Le sunt recunoscător ascultătorilor, pentru că mi-am făcut şcoala pe urechile lor. În 1998 mi-am dat demisia şi am plecat la Pro TV (editor voce, reporter, prezentator, producător). În 2001 m-au dat afară. Începuseră să ne ceară să facem ştiri şi noaptea, pentru jurnalul de dimineaţă al Bucureştiului. Am zis că nu muncesc în plus dacă nu mi se măreşte salariul. M-au trimis într-o noapte la un reportaj, dar am refuzat. Când au început reducerile, am fost primul pe listă. M-am simţit uşurat. Aveam oricum senzaţia pedalatului în gol – alergi toată ziua după o ştire, oamenii o consumă frugal, iar a doua zi o uită. Tot în 2001 am avut cea mai tristă experienţă profesională din viaţa mea, la Radio Transilvania. Apoi între 2001 şi 2003 am fost corespondent local Europa FM. În 2003 am pornit în Oradea Radio Special, devenit mai târziu Mix FM. În 2004 am prezentat emisiunea săptâmanală „Duelul poeţilor” de la TVR2. Emisiunea a durat 7 săptămâni.

Te ocupi de 3 bloguri: al tău, blog de dog şi blogul Radio Sonvest. Cum ţi-au venit toate ideile?

Celui care mi-a făcut site-ul (www.cremeneanu.ro) i-am cerut să-mi facă o pagină şi pentru Didi, căţeluşa mea. Ca să nu fie ceva banal, m-am gândit să-i ţin un fel de jurnal zilnic. Şi s-a născut conceptul „blog de dog”. Aşa am creat personajul Didi, un câine frumos, deştept, hazos, critic, ironic, ba chiar sarcastic. Când ai un personaj câine, îţi permiţi să spui multe despre oameni. În prezent, căţeluşa mea are fani! Cât despre scrierile mele personale, pot să spun că jurnalismul pe blog presupune multă responsabilitate. Dacă un articol trece proba timpului poate fi considerat o scriere bună. Blogul Sonvest l-am făcut după ce am descoperit că tastând „sonvest” pe Google nu se găseşte nimic. Aveam ceva materiale strânse, deoarece vroiam să fac un documentar Sonvest, care urma să fie lucrarea mea de diplomă la Jurnalism. A apărut însă documentarul despre Europa Liberă, făcut impecabil, şi mi-am dat seama că n-am cum să fac un astfel de film în Oradea. În cele din urmă lucrarea de licenţă n-a mai trebuit făcută, pentru că s-a dat doar examen. Aşa a apărut Blogul unui post de radio care nu mai există (sonvest.wordpress.com).

… în acelaşi timp eşti guest-post pe blogul lui Alexandru Seres.

Am fost onorat că mi-a propus să scriu pe blogul lui. Alexandru Seres are o gândire limpede şi puncte de vedere foarte argumentate. 

Cum şi de când a început colaborarea cu publicaţia „Şapte Seri” şi de ce nu ai ales alta? Cum îţi alegi temele?

Scriu la Şapte Seri pentru că ei mi-au propus. Alegerea temei este liberă. Încerc să abordez subiecte care să suscite un minim de interes. Sunt adeptul unei exprimări clare şi concise, pe înţelesul tuturor. Am început în octombrie 2008. Înainte am mai scris şi în Jurnalul Bihorean, în Crişana, la rubrica de tineret a lui Ovidiu Dan. Am scris şi în Bihoreanul, dar doar două materiale: unul despre pasionatul consumator de concerte Daika Attila şi unul despre profesorul Viorel Codreanu de la Colegiul Naţional “Samuil Vulcan” din Beiuş, care are o poveste specială.

Dintre radio şi televiziune, care îţi este mai apropiat de suflet?

Personal, sunt în război cu televizorul. Radioul spre deosebire de televiziune îşi păstrează decenţa şi eleganţa. Oamenii de radio au fără discuţie bun simţ, bun gust şi naturaleţe superioare celor din televiziune. Păcat că pe unii îi tentează ecranul şi comportamentul lor se schimbă. Regret teribil că radioul local este pe cale de dispariţie.

Spuneai că îţi place fotografia. De ce, ce şi unde ?

Cu ideea de a fotografia m-am jucat mai mulţi ani. Când m-am convins că nu e ceva trecător mi-am luat un aparat foto. Apoi am făcut un curs de fotojurnalism cu Teodor Radu Pantea, un profesionist desăvârşit. Mă consider aspirant la titlul de fotograf amator. Unealta mea preferată este teleobiectivul, cu care decupez lucruri frumoase din jurul meu. Dintr-un peisaj urât poţi să selectezi ceea ce îţi place şi să-ţi creezi o lume proprie, frumoasă. În 2008 am avut o expoziţie de fotografie la Lotus, pe o temă la alegere. Am expus o serie de 9 fotografii cu instrumente de muzicieni reprezentativi din Oradea.

Ai vreun model de om de radio sau TV ? Pe cine respecţi din media locală şi cine îţi sunt prieteni ?

Mă înţeleg bine cu oamenii din presa locală şi le apreciez munca. De la Mircea Chirilă, Călin Ardelean, Cristi Tabără, Mircea Jacan şi Alexandru Şereş am învăţat multe şi stăm la discuţii când avem ocazia. Îmi place cum scrie Florin Ardelean şi îl citeam cu atenţie pe Florin Budea, pe vremea când când scria la Bihoreanul rubrica ”Politrucuri”. În anii 90 îmi plăcea mult Ray Cokes de la MTV, îl apreciam teribil pe Andrei Vornic de la BBC şi eram fan Traian Ungureanu, pe vremea când era la BBC Londra. Din cei de azi, îi apreciez foarte mult pe Richard Guest de la CNN şi pe Luca Niculescu de la Radio France International.

Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ce ai retrăi şi ce nu ?

Nu aş mai vrea să trăiesc revoluţia şi nici ziua în care a câştigat din nou Iliescu în 2000 (când am avut de ales între el şi Vadim). Aş vrea să retrăiesc câteva momente din copilărie, ultima zi de liceu, ziua când am terminat armata şi cea în care i-am văzut pe U2 la Barcelona. Aş mai vrea şi o zi cu mama (am pierdut-o în 1999).

Dacă nu erai DJ, om de radio sau televiziune erai …? Ce ţi-ar mai plăcea să faci în viitor ?

Eram tot în radio şi tot în televiziune. Cu siguranţă aş fi rămas DJ. Mi-ar fi plăcut să fiu fotbalist, dar părinţii nu m-au lăsat. Cred că mi-ar plăcea să predau. Sau să lucrez la o agenţie de publicitate, la partea de creaţie. Nu mai vreau să apar la TV. Mi-era dor să fiu incognito. Expunerea publică devine în timp apăsătoare.

Cu cine ai vota dacă maine ar trebui să alegi un primar şi un preşedinte ?

Nu comentez. Doar prietenii mei foarte apropiaţi ştiu care este opţiunea mea de vot.

Cum te-ai descrie în câteva cuvinte ? Părţi bune, părţi rele ?

Să încep cu părţile rele: mă supăr cam uşor pe oameni, am tendinţa de a fi conservator, dar mă lupt cu ea. Sunt un pic orgolios şi câteodată îmi scapă lucrurile evidente. Am memorie vizuală slabă, uneori sunt cam vulgar – doar în mediile în care îmi permit. Părţi bune: sunt un tip serios, adică te poţi baza pe mine, am simţul umorului, sunt creativ, generos, un bun prieten şi confident.

Ce faci în timpul liber ?

Mă bucur de micile plăceri ale vieţii: citesc, caut muzică, îmi plimb câinele cărturar, savurez filme grozave. Pentru ca fiecare zi să fie o bucurie, trebuie să cauţi în fiecare zi o bucurie.

Ce ar trebui să ştie tinerii care vor să intre în media locală: presă scrisă, radio şi televiziune?

Tinerii să nu urmărească glorificarea personală. Mulţi sunt atraşi doar de mirajul de a fi vedetă. Mie mi-a plăcut să fac radio, nu am vrut doar să devin cunoscut. Îi rog să fie corecţi, în primul rând faţă de ei înşişi, şi să respecte regulile meseriei. Dar, mai ales, să fie responsabili cu mesajele pe care le emit în spaţiul public.