În această seară, mi-am reamintit că am un blog. În care nu mai apuc să scriu. În care doar copy-paste-uiesc articolele pe care le pregătesc pentru Zile şi Nopţi de Oradea şi apoi îl abandonez până scriu un altul. Cam aşa a ajuns blogul meu, care până acum vreo 2 ani era extrem de activ.
Îmi dau seama, de fiecare dată când revin aici, cu gânduri şi sentimente, ce puţin timp mai avem pentru lucrurile mici şi frumoase. A venit un nou moment să scriu. Acum, cu mai multă inspiraţie decât de obicei.
În sfârşit, după mult mult timp, pot să spun că sunt liniştită. Chiar dacă, adesea, din pricina agitaţiei zilnice, simt că nu reuşesc să mă încadrez în cele 8 – 10 ore lucrătoare pe zi, şi par foarte neliniştită. Şi totuşi, încet, în sufletul meu se aşterne liniştea. Sau cel puţin asta tind să cred. Deşi, mai multă lume a văzut asta. Mă bucur, cred. Aproape că şi uitasem cum este să fii liniştit. Nu vorbesc aici despre a fi fericit, ci doar să simţi liniştea aceea în locul zbuciumului şi a durerii.
sursă foto: http://maramures.link7.ro/arhiva/tura-creasta-cocosului-creasta-gutaiului-cavnic
În urmă cu exact un an de zile, ne-am luat rămas-bun de la o persoană foarte dragă nouă. A trecut un an de atunci. Parcă nici nu ştim cum zboară timpul şi anii.
Dar, revenind la cele lumeşti, în urmă cu 2 zile, în cadrul clubului de Public Speaking pe care îl frecventez săptămânal, a trebuit să vorbesc despre mine. Mi s-a confirmat încă o dată ce greu este să fac asta. Şi totuşi, a trebuit să dau firul întâmplărilor în spate, până acum aproximativ 27 de ani … În timp ce mi-am construit acest speech, am realizat ce multe poţi face într-un timp scurt. S-au întâmplat atât de multe în aceşti ani, ca să nu mai spun cât de multe s-au întâmplat în doar un an de zile. Dacă cineva mi-ar fi spus pe 16 februarie 2011 – o zi foarte tristă pentru mine – că un an mai târziu mă voi pregăti să plec la ski alături de colegii dintr-o nouă firmă în care voi lucra – aş fi spus că nu are cum să fie aşa ceva. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut un an de zile şi azi pot spune că mă pregătesc de ski. S-au schimbat multe. M-am schimbat mult. Am învăţat din greşeli şi din experienţele trăite, astfel încât să pot să mă adaptez la orice situaţie.
Deşi de multe ori îmi este greu şi simt că nu mai am putere, totuşi, de undeva dintr-un neant, o regăsesc şi pot merge mai departe. Şi simt că pot muta munţii din loc. Simt că tot ce nu m-a doborât m-a făcut mult mai puternică.
Sunt bucuroasă că pot merge cântând spre locul de muncă, că acolo mă aşteaptă oameni calzi şi primitori, şi că, îmi pot face cu plăcere task-urile zilnice.
Aş vrea să cred că nu e doar un vis şi că nu mă va ciupi nimeni să îmi spună că e târziu şi trebuie să mă trezesc…
Noapte bună.
EFEMERIDE 