După mai bine de 3 luni de la ridicarea stării de urgență și instituirea stării de alertă în care, încă, ne aflăm cel puțin încă o lună de acum înainte, lucrurile nu s-au îmbunătățit, pandemia e resimțită peste tot, panta a devenit tot mai ascendentă, iar luminița de la capătul tunelului nu se vede încă. Trăim vremuri tulbure, presărate de foarte multă teamă, panică și mai ales necunoscut.
Dacă poate acum un an știam și ce voi face peste o lună, două, trei, acum nu știm nici ce va fi mâine. Dar poate că nu e rău nici așa, învățăm cu adevărat să trăim clipa. Dar pentru noi, cei cărora nu le place necunoscutul, cei cărora le place să organizeze totul din timp, aceste vremuri ne dau peste cap.
Nu mai știm nimic. Nu mai știm dacă mâine numărul celor confirmați cu coronavirus nu va exploda și vom fi din nou în tot felul de stări de urgență / alertă alertate, și nu vom mai putea, din nou, să ieșim din case, ori, din contră, în caz fericit, să se găsească leacul minune și să revenim la viața noastă, normală.
Pe de altă parte, miza alegerilor locale îi face pe politicieni să uite de criza economică și sanitară generată de acest virus și să își canalizeze întregul efort spre a-și atrage alegătorii de partea lor. Și tocmai, poate, din acest considerent nu mai vor să impună restricții noi.
De curând, vestea că primarul nostru, Ilie Bolojan nu mai candidează la Primărie, m-a șocat și tulburat. Nu mă așteptam la o astfel de decizie, eram convinsă că va lua lejer și cel de-al 4-lea mandat, însă faptul că a decis să meargă mai departe spre Consiliul Județean (un interviu de calitate aici în Bihoreanul) mi-a aprins mai multe beculețe. Cred că orădenii – în marea lor majoritate – îl îndrăgesc, respectă și au încredere în el, iar eu sunt convinsă că dacă va câștiga șefia acestei instituții, lucrurile vor mai merge și mai bine, iar partea bună este că aeroportul nostru va deveni – în maxim un an de zile – locul de unde vom merge spre multe vacanțe … Poate doar pandemia ne-ar mai putea opri. 🙂
Revenind însă la timpurile noastre, vremuri tulburi cu care nu ne-am mai întâlnit nicicând, au mai rămas un pic mai mult de 4 luni din acest an, și tot ce ne dorim este să fim sănătoși și să trecem peste aceste încercări, ca mai apoi să ne bucurăm – fără temeri, așa cum o făceam cândva – de fiecare clipă, să putem planifica viitorul, trăind în prezent și amintindu-ne de trecut.
Sâmbătă și duminica, rafala de informații începuse sa se scurga. Autoritățile au izolat întreaga comuna. Nimeni nu iese, nimeni nu intra. Numărul contagiatilor creste. Pe rețelele de socializare, informația o primesc in toate formele; la limita între gluma și alarma, incoerent, incert, pana si disonant.
Unii avem noroc să avem familia aproape, să avem un loc de muncă, să putem fi remote, să fim bine, alții însă sunt loviți crunt de această pandemie, iar în aceste clipe este foarte important să îi ajutăm pe cei care sunt mai greu încercați, să ajutăm dacă putem, cât mai mult posibil.
Mi-e dor, mi-e dor de libertate, de părinții mei, de bunica mea, fratele meu și prietena lui, să îi văd live, nu doar prin online, de colegii mei dragi de la firmă, de coleguții și doamnele Raisei de la grădi, de prietenii și prietenele mele … Și scriu asta când deja lacrimile mă năpădesc.
Fiindcă petrecem – ceea ce numesc unii “Quality time” – mult cu familia, puzzle-urile au devenit foarte atractive. Astfel că în aceste zile am făcut atâtea puzzle-uri cât nu am făcut toată viața.
În mod clar, stând acasă ne gătim mai mult și facem tot felul de preparate. Mergem o dată pe săptâmănă să ne luăm cele necesare pentru săptămâna ce vine. Nu ne umplem nici frigiderul sau congelatorul până la refuz. Oricum știm că nimic nu durează o veșnicie, si nu are rost să se strice mâncarea.
Iar eu confirmam, dând din cap, plină de supărare, de frustrare, de neînțelegere. Era plin de lume, dimineața la 9, azi dimineață. De regulă, noi mergem sâmbătă la Penny și numărul oamenilor este redus spre minim. Azi însă depășea orice așteptare. La Lidl în parcare, nici nu aveai loc să arunci un ac.
EFEMERIDE 