Pe Cristina o știu de la lansările de carte ale domnului Ștefan Lazăr.
Este cercetător, doctor în Istorie, și lector universitar la Departamentul de Științe Politice și
Științele Comunicării, muzeograf suspendat, implicată în diverse activități culturale. Din această perioadă de 8 săptâmâni de carantinare, te rog sa ne împartășești câteva idei:
- Ce ai învățat din această experiență?
Tehnologia a fost noua mea provocare. Am învățat să folosesc o serie de platforme online pentru predat: Discord, Zoom, Skype, Google MEET, Google HANGOUTS, Google CLASSROOM. Mi-a scăpat ceva? Cu siguranță… . Mai las și pentru viitoarea pandemie. Plus, plata online a tot ce înseamnă facturi. Aveam o teamă ancestrală legată de toate aceste platforme, parole multiple pe care trebuie să le rețin, obsesia de a-mi fi virusat calculatorul. Tehnofobie, de-a dreptul. Dar, a fost o provocare, o experiență de care m-am bucurat. Iar satisfacția că am învățat ceva nou, că am depășit un blocaj mintal, a fost imensă. Să fac sport în casă, pe post de gantere am folosit cutii de lapte de soia.
Soarele. Nu am mai stat la soare, de ani. Nu aveam timp, iar scurtele perioade de concediu mi le petreceam prin muzee, descoperind vestigii sau lucrând la vreun proiect, activități care mă fereau

de razele soarelui. Plus, teama de cancerul de piele. Acum, am avut câteva zile cu soare, mai puțin dogoritor și mai puține ultraviolete, și am decis să mă „alimentez” cu vitamina D, cu o carte, cafea și liniște.
- Ce îți lipsește din viața normală?
Nu cred că îmi lipsește ceva anume, în mod flagrant. Am dorit să păstrez autoizolarea, să respect legile. Nu m-am „fofilat”. Eu sunt fraiera, ca mulți
alți români cinstiți. M-am adaptat noilor norme, fără să mă tot lamentez. Poate faptul că nu prea am apucat să văd primăvara, am ratat niște lalele, lăcrimioare și liliacul înflorit. Poate aceste lucruri mi-au lipsit. În alte primăveri, pe masa de birou tronau buchete de flori.
Acum … nici biroul nu l-am mai văzut din 13 martie. O zi fatidică! Când am plecat din Cetate, cu câteva dosare de Securitate de cercetat, nu mi-am

imaginat că despărțirea va fi atât de lungă, nu mi-am imaginat dimensiunea izolării. Dar, am „experiența” detenției politice a celor de care m-am ocupat în ultimii 10 ani. Foștii deținuți politici au stat închiși ani în temnițele Gulagului comunist, beciuri pline de mucegai, fără lumină, în spații de recluziune minuscule, fără aerisire, fără posibilitatea de a ieși, cu lunile, la o plimbare în curtea închisorii, fără posibilitatea de a se spăla, citi sau scrie decât pe pereți, comunica între ei. Corneliu Coposu a stat timp de 8 ani, la penitenciarul de la Râmnicu-Sărat, Închisoarea Tăcerii, într-o izolare totală, uitând să și vorbească. Aceste experiențe ale foștilor deținuți politic trebuiau să ne fie niște modele. Nu ne este permis să ne plângem ce grea e izolarea în frumusețea unui apartament cu apă caldă, lumină, frigider plin ochi, internet și TV. Nouă ce ne-a lipsit? Poate doar lipsa fizică a oamenilor dragi, dar … doar 8 săptămâni. Nu ani. Corneliu Coposu și soția sa, Arlette, s-au regăsit abia după 17 ani, ani în care fiecare a trecut prin negura detenției comuniste. Arlette Coposu a fost eliberată de la Penitenciarul Oradea, în aprilie 1964 – http://www.memoriarezistentei.ro/arlette-coposu-sotia-lui-cornel-coposu/. Au mai trăit împreună doar doi ani, în 1966, Arlette Coposu moare de cancer. Noi am avut internet, telefon, am putut vorbi zilnic, și chiar vedea online cu cei dragi. Am avut apă caldă în fiecare zi! Femeile închise la Securitatea din Oradea au putut să facă un duș doar după 6-7 luni de la arestare, cu apă rece, fără săpun, în 5 minute, fără a avea prosop sau haine de schimb. Deținuții politic primeau 180 gr. de pâine pe zi, adică o felie, supă de gogonele sau supă de morcovi deshidratați sau supă de cartofi stricați. Nouă ce ne-a lipsit? KFC?
Despre toate acestea am vorbit cu studenții la seminarul de „Drepturile omului”. Plus, despre războiul din Orientul Mijlociu, despre genocidul yazidiților, povestea Nadiei Murad și a Malalei, două câștigătoare a premiului Nobel pentru pace și care au militat pentru dreptul la educație. Comparativ, studenții au înțeles că trebuie să ne bucurăm de ceea ce avem, față de multor copii din zonele de război, Siria, Afganistan etc., lor nu le-a fost îngrădit dreptul la învățământ în aceste luni. Studenții mei au apreciat acest lucru.

- Cum era viața înainte ? Ce s-a schimbat între timp în viața ta?
Viața mea înainte se desfășura, timp de 8 ore, între zidurile Cetății Oradea și, alte 2 ore, între zidurile clădirilor Armatei de pe Traian Blajovici, unde am seminare și cursuri cu studenții de la Jurnalism, Comunicare Relații Publice și Științe Politice. Cam 10 ore pe zi. În weekend-uri, aveam alte proiecte de finalizat. Nu prea am apucat, în aceste 2 luni și jumătate din anul acesta, până a început pandemia, să mă dezmeticesc cu ce proiecte am de gând să fac. Pe 22 ianuarie am inaugurat expoziția „Discoteca anilor 70-80”, așa că am avut puțin timp să mă adun.
Pandemia aceasta m-a luat pe nepregătite mai ales în ce privește cursurile online. După prima lună de predat online am ajuns în surmenaj. Și după alte două luni … VREAU VACANȚĂ! Mai avem o luna. #REZIST! Prima oră a fost un șoc, am fost nevoită să mănânc o tabletă de ciocolată (eu nu sunt cu dulcele), ca să îmi revin, atât de extenuată am fost după primele 2 ore. Treptat, am început să ne adaptăm. Și eu, și studenții. Ei au fost cei care au ales o platformă de lucru, Discord, mai prietenoasă, când suntem cu nervii întinși la maximum, fiecare poate deveni DJ, cu ajutorul unui roboțel Groovy, și mai ascultăm muzică. Pe lângă temele stricte de seminar, am mai citit împreună „Eseu despre orbire”, a lui Saramago, ne mai postăm poze cu atmosfera din izolare, ne gândim să facem o festivitate de absolvire inedită … online.
În paralel, am lansat public două proiecte de cercetare. „VIEȚUIREA ÎN VREMEA PANDEMIE” – un chestionar la care se poate răspunde online – https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSdXOfeG81gItglE_J2EbeTLBDAtXTT3Z9wqYp2Am0hIJepgFw/viewform, privind modul în care oamenii au perceput acest moment unic în istoria Planetei. „În calitate de cercetător al unor perioade tulburi, am constatat că există momente în istoria omenirii greu de documentat, tocmai din lipsa unor dovezi și mărturii ale acelor vremuri”, motivam eu cercetarea. Așa că am decis să adun mărturii „la cald” despre experiența oamenilor. Am primit din 22 aprilie, 317 răspunsuri, nu toate vor putea fi validate, dar cred că 200 sigur vor fi valabile. Se mai poate răspunde la chestionar.
În plus, am propus și un proiect fotodocumentare, colectez fotografii realizate în izolare. Mi s-a alăturat acestui proiect și elevii din clasa a IX-a D, de la Liceul Teoretic Aurel Lazar, coordonați de doamna profesor Emilia Negru. Ei au trimis o serie de fotografii foarte sugestive vizavi de tema propusă. Mai aștept fotografii pe adresa de email: cristinalianapuscas@gmail.com.
- Ce mai face un șomer de lux în izolare?
Se mai uită la spectacolele Teatrului Regina Maria. Acest program al actorilor de a ne „susține” emoțional mi s-a părut cea mai bună idee. Am văzut aproape toate spectacolele online programate de Teatrul Regina Maria și am observat că s-au bucurat de mare succes, chiar și în rândul bucureștenilor. Am văzut comentarii pe FB ale unor cunoscuți din București visavi de spectacolele actorilor orădeni. Și eu le mulțumesc, din nou, pentru tot efortul lor. Sunteți minunați!
Chiar dacă întreaga cultură orădeană a fost „băgată în duba șomajului”, toți am muncit și ne-am continuat activitatea în izolare. Un violonist, de la Filarmonică, își putea continua învățarea partiturilor de la viitorul concert și în vârf de munte. Un actor putea să-și învețe rolul și fără să se afle pe scena teatrului. Un muzeograf putea să-și continue munca de cercetare și din dormitor. Dar … cum să te gândești că ai nevoie de cultură? De rezultatul muncii de creație? Dacă acum nu am fost lăsați să muncim, la următoare pandemie, dragi politicieni, Ce veți citi? Ce veți asculta? Ce spectacol de teatru veți urmări, online? A …., am uitat.
- Voi NU citiți!
- Voi NU ascultați muzică simfonică!
- Voi NU urmăriți spectacole de teatru!
Chiar și activitatea bibliotecarilor putea fi justificată. Știți de ce? Cursurile nu s-au suspendat. Nu știați? Educație presupune citit. Nici asta nu știați! Cititul se face din cărți. Pe cuvânt de onoare! Multe cărți sunt în bibliotecile publice. Bibliotecarii puteau scana, la cerere, acele cărți utile elevilor și studenților. Măcar scuza că nu și-au făcut referatele pentru că „Nu au acces la cărți, bibliotecile sunt închise”, cădea de pe listă. Oricum, pe lista studenților mei au mai rămas destule scuze să nu își predea referatele și să nu fie prezenți la ore.
Cum ar fi:
- „1. A fătat vaca.
- Trebuie să tai lemne.
- Copilul, azi, împlinește un an.
- Cununia civilă.
- Fac masaj, „trebuie să îmi duc traiul cumva pe criza asta.
- Trebuie să merg cu mama la Oradea.
- În legătură cu interviul cu tati, din păcate nu a fost acasă în week-end, și nu am apucat să discut cu el (tema pentru cursul de Radio, fiind în izolare, le-am dat teme mai casnice)”.
Sper ca, unii dintre ei, să nu ajungă politicieni.
- Care va fi primul lucru pe care îl vei face după ce revenim la o normalitate, aproape de normalitate?
Cred că, dacă nu mai sunt șomer de lux din 15 mai, prima ieșire va fi la Muzeu. Voi coborî la Memorialul Rezistență și Represiune în Bihor, amenajat în Corpul K, subsol, unde vă și aștept, să văd dacă, după 2 luni, totul e în ordine. Ultima vizită aici a fost a doamnei Ana Blandiana și a lui Ioan Gherasim. Pare o eternitate. Apoi, lângă Cetate e piața, trag o fugă după un buchet de liliac. Habar nu am dacă nu i-a trecut vremea. Apoi plimbări. Chiar am păstrat izolarea. Nu am ieșit afară decât pentru urgențe. Deci, plimbări după orele de seminar! Adică spre seară.
- Câteva gânduri pentru cititori /prieteni/orădeni 😊
Aștept să ne vedem la muzeu, pentru început, apoi, mai încolo la Teatru și Filarmonică. E bine să apreciem ce avem și să ne gândim că am scăpat ușor în acest „WWIII”. Am putut mânca chiar și înghețată, plăcerea nepoatelor mele! Să ne bucurăm de natură, de copacii dintre blocuri și de pe malul Crișului. Sper că îi mai găsesc pe malul Crișului și nu au fost rași toți. De păduri, sper că nu au fugit în Austria, fără adeverință.
MULȚUMESC pentru posibilitatea de a mă confesa, măcar nu am uitat să scriu!