Cugetarea zilei

I’m not a perfect girl. Sometimes I have a broken heart and maybe some days nothing goes right. But when I think about it and take a step back I remember how amazing life truly is and that maybe, just maybe I like being imperfect !

Cugetare de seară

Îţi vine greu să te exprimi. Simţi, cum pentru a nu ştiu câta oară, cuvintele îţi sunt secate. Vrei din tot sufletul să îţi aminteşti cuvintele care te-ar putea ajuta să spui ceea ce gândeşti. Dar nu poţi. Fiindcă mintea îţi este înceţoşată. Pentru că toate iluziile şi speranţele voastre au dispărut brusc şi irevocabil. Iar în mintea ta a rămas doar un şir de “de ce-uri”. Atât. Parcă niciun alt cuvânt nu îţi mai este cunoscut.

Alb. Negru. Cenuşiu. Nimic. Totul este şters. Doar amintirile au rămas. Cândva era atât de frumos, dar acum orice amănunt îţi aduce aminte de el: era melodia voastră, filmul vostru preferat, orele petrecute împreună … toate sunt acum doar nişte paragrafe din şirul de imagini care îţi zboară în continuu în minte.

Prietenii se străduiesc din plin să te facă să uiţi, familia, care acum nu îţi este aproape, măcar cu gândul este la tine, dar nimic nu poate să şteargă durerea ta. Pentru că oricât de mult ai încerca să te minţi că poţi uita şi că eşti cu zâmbetul pe buze, seara lucrurile se întorc împotriva ta. Abia atunci simţi cum singurătatea te apasă din nou. Şi doare. Doare atât de rău, încât parcă nici lacrimile nu mai pot curge. Simţi cum nu mai poţi nici măcar să plângi şi întreaga durere se instalează tot mai mult în tine. Orice ai face, te gândeşti doar la el şi ai face orice să te întorci măcăr o clipă în trecut şi să schimbi mersul lucrurilor. Dar nu ai cum. Pentru că ştii atât de bine că timpul este ireversibil, dar mai ştii că tot el este cel care te va face să uiţi. Că peste o bună perioadă, o vei putea lua de la început. Sau măcar te amăgeşti cu acest gând.

Pe el îl vezi peste tot, în fiecare om descoperi ceva din el, în fiecare clipă remarci că şi voi făceaţi aşa şi eraţi fericiţi. Dar acum nu. Parcă toate sentimentele au fost uitate şi un vânt le-ar fi dus departe, într-un loc doar de el ştiut. Ce greu îţi este … Dar oare el ce simte, te întrebi … Poate nimic. Poate la rându-i, întrebările de tip “de ce” sunt la fel de bine impregnate în minte. Tu nu ştii însă nimic. Şi asta te doare şi mai tare, iar sufletul îţi este răvăşit.

Privind spre viitor, te loveşti de trecut şi de prezent. Orice ai face, gândul fuge, zboară, nu îţi dă pace. E un cerc vicios, din care nu prea ai cum să scapi, cel puţin pentru o vreme. Lungă. Scurtă. Cine ştie?

Ai vrea să plângi încă a multa oară în această săptămână, dar eşti fără vlagă. Ca o stană de piatră. Cât mai poţi suporta? E modul în care Dumnezeu ne testează tăria şi ne învaţă să fim puternici şi să doborâm greutăţile. Ne transmite tot felul de mesaje pe care dacă le vedem, vom afla locul fericirii. Iar soarele va răsări şi străluci pe strada noastră.

Totuşi, până când clipa aceea va veni, avem de rezistat. De cugetat. De simţit. De iertat. De regretat.