Zahir

Am ajuns la parcurgerea şi celui de-al treilea roman al lui Coelho (menţionez că prin mâna mea au mai trecut “Alchimistul” şi “Manualul Războinicului Luminii“).

Despre Zahir am auzit foarte multe. Mi-am dorit să o citesc nu din prisma notorietăţii ei, ci fiindcă, acum ceva timp, cineva drag îmi spunea că mi-o dedică. Abia azi, am înţeles sau cel puţin tind să cred că înţeles, ce se ascundea, în fapt, sub mesajul lui.

Nu aş vrea să fac un review al cărţii (nu este un lucru care îmi place să îl fac sau la care mă pricep), cu atât mai mult cu cât se găsesc o grămăda, graţie GOOGLE, însă ţin să remarc sentimentele pe care le mi le-a generat lectura acestei cărţi. Asociind-o într-o mare măsura şi cu “Eat. Pray. Love“, m-a dus din nou cu gândul spre acea viaţă la care visez de atâta timp. O viaţă ca un lung şir de călătorii, o scriitoare, romancieră şi adesea poetă, o casă cu vedere la mare şi o familie reuşită. Inevital, au survenit întrebări precum: “De ce oare nu luptăm pentru visele noastre şi ne plafonăm, ne mulţumim cu rutina zilnică şi nu facem nici cel mai mic gest pentru a ieşi din anonimat?”.

Cartea nu este una ieşită din comun, de altfel este chiar una foarte obişnuită şi în stil propriu Coelho, extrem de facilă şi adresată oricui. Ba mai mult, povestea cărţii este mai degrabă povestea fiecăruia dintre noi. Zahir este acea obsesie, ideal, pe care cu toţii îl urmăm, iar drumul spre el poate fi asociat cu un drum de auto-cunoaştere.

Pe scurt, despre Zahir, via HUMANITAS: “”Zahir, romanul lui Paulo Coelho, este povestea unui scriitor care descoperă că, având totul, e posibil să nu-ţi mai rămâna nimic. Protagonistul cărţii este un romancier răsfăţat de soartă şi de public. Trăieşte în inima Parisului, sub lumina reflectoarelor. Dar Esther, soţia lui, ziaristă şi corespondentă de război, dispare într-o fostă republică sovietică. Răpire? Asasinat? Nimic din toate acestea, ci o criză existenţială, din care Esther încearcă să iasă în compania unui prieten misterios şi mult mai tănăr.”

Cu Zahir, multe din întrebările existenţiale mi-au reapărut în minte. Încep să mă pregătesc tot mai mult de momentul în care voi scrie o carte cu adevărat (departe de ceea ce reprezintă EFEMERIDE). Nu pot să uit însă nici de tentativa mea (de altfel neterminată) de a scrie un roman în urmă cu aproximativ 10 ani. Se dorea a fi o dramă-thriller, care a ajuns doar la un număr de 40 de pagini. Mult timp după aceea, am vrut să îl continuu, dar am tot amânat momentul. Cert este că atunci când voi simţi că o pot lua din loc, va fi unul de tipul celor scoase de Elizabeth Gilbert sau chiar Paulo Coelho.

Dor de ducă

Ca de început de an, am primit o mulţime de sms-uri, mailuri, telefoane cu diverse urări de An Nou. De exemplu, amicul Emil, ca de obicei, extrem de original, mi-a urat ca în 2010 să fac un pas mare şi anume să îmi achiziţionez domeniu şi să renunţ la wordpress, pe care îl consideră total neprofesionist. Alţii mi-au urat sănătăte, fericire (etc) aşa cum se urează de obicei.

Eu îmi doresc altceva în acest an. Să văd o parte din lumea asta mare şi largă. Să călătoresc. Să vizitez. Să exchangez.

Se spune că numai după ce ai fost cel puţin o dată plecat în străinătate, ştii ce înseamnă altceva. Până atunci, doar din auzite, nu ai cum să ştii, nici măcar imagina. Îmi amintesc că am ajuns în Germania, pentru întâia dată, la vârsta de 18 ani. Am stat două săptămâni acolo, la 20 km de Stuttgart, în partea de sud a ţării. Pe atunci, posibilităţile românilor de a circula liber în lume erau condiţionate. La vamă stăteai cu orele pentru a trece, erai percheziţionat din cap până în picioare. Un drum de Germania (asta însemnând 1200 de km) presupunea peste 24 de ore de călătorie via autocar. Era groaznic. Însă aşteptarea merita … Cu primul pas făcut pe tărâm occidental, erai uimit de tot ceea ce ţi se arată în faţa ochilor. Civilizaţie, curăţenie, prosperitate sunt doar câteva dintre cuvintele ce definesc tot ceea ce vedeam.

După jumătate de lună petrecută în ţinuturi vestice, la întoarcere mă năpădeau lacrimile când constatam discrepanţa evidentă între sătucele sărmane de România şi non-conformismul şi modernismul de acolo.

Am avut şansa să merg de multe ori pe acolo şi să îmi deschid orizonturile. Când am ajuns în Balcani şi mi-am petrecut 3 luni din viaţa acolo (adică în Grecia, în Atena, mai precis), am văzut că se poate şi altfel … adică la fel ca în România! Sunt 3 ani de când am fost acolo şi mereu mă ia un dor de ducă.

Acum, românii care vor să plece în vest, ies din ţară cât ar clipi. Vameşii sunt doar de formă. Anul acesta sigur am să îmi îndeplinesc acest vis, acela de a vedea cât mai mult cu putinţă. Vorba autoarei Gilbert “Eat. Pray. Love”, dar în 3 ţări diferite sau în lumea largă.

Voi continua şirul poveştilor de pe meleaguri străine. În curând despre castelele din Cehia, pe care l-am văzut în septembrie 2008.

Eat. Pray. Love

Am reuşit în sfârşit (după aproape o lună de când am luat-o în mână de la draga mea prietenă Dana şi am început să o citesc) să finalizez de lecturat cartea “Eat. Pray. Love” a lui  Elizabeth Gilbert şi pot să spun că mi-a plăcut enorm, cu atât mai mult cu cât m-am regăsit în ea (în autoare), de mai multe ori. Poate şi pentru că este Rac şi avem aceleaşi simţiri şi stări.

Conform Humanitas, cartea se descrie în felul următor:

“La 30 de ani, Elizabeth Gilbert are tot ce-şi poate dori o femeie ambiţioasă. Şi totuşi e asaltată de îndoieli, suferă de   panică şi insatisfacţii. Urmează divorţul, prăbuşirea în depresie, o relaţie catastrofală… Aşa că Liz abandonează totul şi pleacă în lume de una singură. În Italia, gustă la dolce vita şi deliciile ei culinare, punând pe ea “cele mai fericite 12 kilograme din toată viaţa”.

 În India, află într-un ashram, prin asceză (trezirea la 4 dimineaţă, meditaţie si frecat de podele), ce este căutarea spirituală.

În Indonezia, încearcă să-şi reconcilieze trupul cu sufletul, să descopere echilibrul care se cheamă fericire – şi îşi găseşte marea dragoste. Uneori, fericirea se află la capătul lumii. Călătoreşti ca să ajungi la tine însăţi. Ca să te descoperi.

Devenită rapid besteseller New York Times şi besteseller al Asociaţiei Librarilor Americani, această carte apărută în 2006 este perfect rezumată de însuşi subtitlul său: One Woman’s Search for Everything through Italy, India and Indonezia (O femeie caută lucrurile cu adevarăt importante în Italia, India şi Indonezia). Mănâncă, roagă-te, iubeşte sta la baza unui film având-o ca protagonistă pe Julia Roberts (producător Brad Pitt, regizor Ryan Murphy), care urmeaza să fie lansat în 2010″.