Posted in Filme

Fotografii bântuite

Am urmărit, aseară, la HBO, un film ciudat. Un thriller. Un horror. Un film pentru care ai nevoie fie de cineva lângă tine, fie de o pătură care să îţi acopere ochii atunci când urmăreşti nişte imagini terifiante.

Filmul se numeşte “Fotografii bântuite” şi prezintă povestea a doi tineri proaspăt căsătoriţi, care decid să părăsească pentru o vreme New Yorkul şi să se îndrepte spre Tokio, acolo unde el, de profesie fotograf, prinde un contract foarte bun, astfel încât să-şi permită să îşi ţină soţia acasă. La un moment dat, într-o seară, pe un drum forestier, din neatenţie, ea loveşte o femeie îmbrăcată în alb, aflată chiar pe mijlocul şoselei, despre care spune cu tăria că a omorât-o. Însă nu … Femeia aceasta îi va bântui peste tot. De fapt fantoma femeii, demult pierdute în cealaltă lume …

O poveste înspăimântătoare despre obsesia unei femei pentru un bărbat şi tot ceea ce poate duce la asta. Cei doi însurăţei încep să investigheze cazul, însă pe măsură ce ancheta lor se extinde, realizează că unele lucruri ar fi mai bine să rămână nedescoperite …

Posted in Filme

Copilul de pe Marte

Desigur că răceala s-a instalat din nou peste mine, la nici măcar o lună de la precedentă. Normal, că în situaţii de acest fel, nu poţi decât să stai în pat, să citeşti o carte bună, să vizionezi un film şi din când în când să scrii ceva pe blog, atunci când puterea îţi permite.

Ca atare, pe lângă cartea lui Coelho, am avut timp şi de un film bun, avându-l în rolul principal pe carismaticul John Cusack. Noroc cu HBO!

Povestea filmului, preluată de pe Cinemarx, se prezintă astfel:

” “Martian child” este o dramă romantică ce il are in centrul acţunii pe David Gordon, un scriitor de literatură science-fiction care suferă încă cumplit din cauza decesului survenit in urma cu doi ani al soţiei sale Mary şi care, pentru a depăşi acest episod tragic din viaţa sa, decide să il adopte pe Dennis, un băţetel ciudat in varsta de 6 ani care pretinde că vine de pe planeta Marte.

Cu toate că sora sa Liz, agentul sau Jeff şi chiar un angajat al fundaţiei de plasament il avertizeaza pe David cu privire la faptul că nu este pregătit să devină părinte al unui copil atât de ciudat, care este ţinta batjocurii colegilor lui deoarece işi petrece cea mai mare parte a timpului inchis intr-o cutie uriaşă de carton pentru a se feri de razele soarelui şi poartă o centură grea formată din baterii pentru a fi sigur că legea gravitaţiei acţionează asupra lui şi îl ţine legat de pământ, scriitorul se simte irezistibil atras spre nefericitul băieţetel, în care se răgaseşte pe sine insuşi. Incurajându-l pe micuţ să se comporte intotdeauna exact asa cum simte, David este prins treptat in fantezia acestuia şi incepe să se intrebe dacă nu cumva copilul chiar are provenienţă marţiană pentru că o serie de intamplari ciudate se petrec după venirea acestuia in casa lui.

Oricare ar fi adăvarul, este evident că viata lui David Gordon s-a schimbat in bine dupa intâlnirea pe care i-a ocazionat-o destinul cu Dennis şi a învăţat să fie un tată responsabil, iubitor şi plin de grijă.  Filmul este ca si un referat  care  il face  un elev ca o temă pe mâine şi nu prea are idei  prea  bune”

Posted in 24FUN Oradea, Interviuri

Mircea Jacan: „În mintea lui Tăriceanu, Palme D’or la Cannes reprezenta mai puţin decât Oscarul de care a auzit tot manelistu’ ”

[articol publicat în revista 24FUN şi 24FUN online, săptămâna 5-11 iunie 2009]

Ultimul editorial al lui Voicu Rădescu din 24-Fun online mi-a atras atenţia. Se anunţase câştigătorul unui concurs organizat de Teatrul Luni de la Bucureşti pentru “Piesa Pastilă” din cadrul proiectului „Teatru pentru Cetate”, iniţiat ca o încercare de intervenţie activă a artei teatrului în viaţa socială. Era vorba despre un orădean spre surprinderea organizatorilor, dar spre bucuria noastră. Piesa sa numită „Stupuzenia” a luat locul întâi, fapt pentru care premiul cel mare care era de 500 de euro “a fost dublat prin intervenţia unui cetăţean al Parisului, locuitor temporar în Bucureşti”, completau organizatorii. Câştigătorul este, în fapt, directorul unui ziar local, mai exact al cotidianului Realitatea Bihoreană. Pentru Mircea Jacan, acest premiu este încă o recunoaştere concretă a muncii sale. În urmă cu doi ani de zile, jurnalistul a luat şi premiul HBO la Festivalului Internaţional de Film “Transilvania” organizat la Cluj-Napoca, cu textul lung-metrajului „Misiunea”. Ca invitat al revistei, ne va povesti despre toate aceste experienţe şi nu numai.

Mircea Jacan

Tocmai aţi fost desemnat câştigătorul concursului – promovat şi de revista noastră – organizat de Teatrul Luni de la Bucureşti. Piesa „STUPUZENIA” vă va fi pusă acum în scenă. Cum v-aţi hotărât să participaţi şi ce actori credeţi că ar fi mai nimeriţi pentru personajele piesei?

 M-am hotărât rapid.  Am văzut anunţul concursului pentru piesa-pastilă pe LiterNet.  Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a scrie după o temă dată, cu personaje prestabilite. Am considerat asta o provocare, şi mie îmi plac provocările.  M-a atras mult ideea lui Voicu Rădescu de a se împotrivi construirii Centrului Multifuncţional Urbanistic Dâmboviţa Center (CMUDC), cu arme specifice – arta, teatrul. Şi-a propus să „plesnească” politicienii cu teatrul. E o încercare de a deştepta simţul civic al bucureştenilor, de a-i face să se implice în soarta oraşului lor.  Nu m-am gândit la actori. Oricum, asta va fi treaba regizorului.

Descrieţi-ne  piesa pe scurt!

Arhitectul-şef al oraşului îi solicită primarului Operescu votarea în consiliul local a unui PUZ (Plan Urbanistic Zonal) pentru Dâmboviţa Center. Îi aduce macheta mega-clădirii, realizată din Lego. Din greşeală, femeia de serviciu aruncă macheta pe jos, piesele se desfac şi ea o reconstituie cum se pricepe.  Cu toată opoziţia Cetăţeanului, politicienii din partide diferite negociază între ei şi, fără să le pese de binele oraşului sau de lege, votează PUZ-ul CMUDC. În final, ei se înfruptă din macheta Lego, înghiontindu-se pentru o felie cât mai mare, în timp ce, legat la gură şi ignorat, Cetăţeanul continuă să protesteze.

Cum aţi primit vestea şi cât de importantă este această recunoaştere a unui „provincial”? Spuneaţi, în particular, că sunteţi mulţumit de faptul că aţi trecut din divizia C direct în divizia A…

Anunţarea câştigătorului s-a prelungit destul de mult. Abia ulterior am aflat că se înscriseseră mai multe texte decât se aşteptau şi, de aceea, se prelungise jurizarea. Vestea am primit-o întâmplător, pe căi neoficiale. Am fost la Teatru la comemorarea unui an de la moartea actorului Ioan Mâinea. La plecare, actriţa Elvira Platon-Râmbu mi-a spus că auzise numele meu la Radio România – Cultural, chiar în acea dimineaţă.  Adevărul e că îmi cam luasem gândul de la concurs. Bineînţeles, am fost foarte bucuros când am primit comunicatul oficial din partea Teatrului Luni.

Cum vi se pare ideea celor din Bucureşti de a se aplica asupra satirei politice, după atâta timp de aservire a teatrului autorităţilor?…

 Nu se poate spune „cei din Bucureşti”. Iniţiativa îi aparţine lui Voicu Rădescu, iar Teatrul „Luni” de la Green hours este unul particular. Teatrele particulare nu prea au legătură cu autorităţile.

V-aţi gândit să scrieţi o astfel de piesă şi folosind personaje din lumea politică locală sau credeţi ca este prea periculos? Care personalităţi locale ar fi bune de personaje?

 E o idee interesantă! Nu m-am gândit la aşa ceva. Nu e periculos, dar e inutil. Ar avea puţine şanse să se joace o astfel de piesă, chiar dacă publicul ar gusta aşa ceva. Acolo unde există teatre private e posibil.  În Oradea avem un „teatru de stat”. La fel ca în alte oraşe a fost numit pe criteriu politic. Pentru cel care ar scrie piesa nu e periculos, dar credeţi că directorul ar risca să supere oamenii şi partidul care l-au pus în funcţie? Eu nu cred!

S-ar putea monta la Oradea o astfel de piesă, acum, după ce tocmai a revenit Primăriei Teatrul de Stat?…

Teoretic, da. Practic, nu. Şi nici măcar nu se poate spune că Teatrul a revenit Primăriei. I-au revenit doar cheltuielile şi bătaia de cap, deoarece Consiliul judeţean Bihor a rămăs în pană de fonduri.

Cum ar fi primită de public, ce credeţi, ar umple o astfel de piesă sala cu spectatori?

Cred că publicul s-ar amuza. Politicienii s-ar distra mai puţin.  Nu ştiu dacă piesele inspirate în realitatea imediată ar umple sălile teatrelor, dar nu mi-aş dori asta.  Nu cred că „vulgarizarea” artei e o soluţie corectă. Repertoriul unui teatru trebuie bine echilibrat. Există  destule piese de teatru minunate, din dramaturgia română sau universală de care nu se pot bucura spectatorii noştri.

În 2007, aţi câştigat premiul HBO la Festivalului Internaţional de Film “Transilvania” organizat la Cluj-Napoca, cu textul lung-metrajului „Misiunea”. Ce v-a inspirat în scrierea acelui scenariu şi cum descrieţi experienţa pe care aţi avut-o acolo?

 „Misiunea”  şi-a avut obârşia în nişte texte din adolescenţă. Simbolurile, descrierea unei atmosfere, situaţiile absurde pe care le aşterneam pe hârtie în anii ’80 şi-au recăpătat actualitatea după 2000. Zilele petrecute la TIFF în 2007 au fost foarte plăcute. Am putut vedea filme, nonstop. Îmi amintesc cu plăcere de seara premierei. Sper să-mi înţelegeţi subiectivismul! Sala Teatrului Naţional era plină de „lume bună” – actori, regizori, oameni de film şi de teatru. Eram copleşit. Din punctul meu de vedere cei mai puţin importanţi erau prim-ministrul Tăriceanu şi ministrul culturii Iorgulescu, veniţi, probabil, ca să se „înfrupte” mediatic din succesul lui Cristian Mungiu, prospăt premiat la Cannes. De altfel, Tăriceanu a şi „comis-o”. Cu siguranţă de gafeur, i-a îndemnat pe cineaştii români să treacă Oceanul şi să cucerească un Oscar. În mintea lui, Palme D’or la Cannes reprezenta mai puţin decât Oscarul de care a auzit tot manelistu’.  I-am văzut în sală pe domnul Victor Rebengiuc, pe doamna Irina Petrescu, şi-mi era de-ajuns! Doi mari actori, artişti, oameni pe care îi admir şi i-aş da drept model naţiei noastre nefericite. Urmau să fie anunţaţi câştigătorii concursului de scenarii.  Când mi-am auzit numele, mi-a fost teamă că fantezia îmi joacă o festă. Am aşteptat câteva secunde, să văd dacă nu se ridică altcineva, abia apoi am urcat pe scenă şi am bălmăjit un mic discurs. Ei, adăugaţi la atmosfera de acolo, emoţia concursului, bucuria premiului, şi vă puteţi face o vagă idee despre ceea ce am simţit!

Puţini ştiu că aţi practicat artele marţiale mulţi ani, dar totuşi, din 1990 sunteţi şi ziarist. Îmi amintesc că jurnalistul Cristian Tudor Popescu, inginer de profesie, ne spunea la o şcoală de jurnalism că: “Jurnalismul m-a ales pe mine, nu eu pe el”. Aşa să fie şi în cazul dumneavoastră?

E adevărat pentru mulţi dintre cei care au devenit jurnalişti în primii ani de după 1990.  Cred că e valabil şi în cazul meu, dar aş adăuga „…şi eu pe el”

 Cât de mult ajută la autodisciplinarea sinelui o artă marţială şi care dintre ele vi se pare cea mai interesantă?

Toate artele marţiale adevărate ajută la cunoaşterea sinelui şi la înţelegerea profundă că acest „eu” este o parte a lumii. Autodisciplinarea nu este un scop, este  o „unealtă” pe cale.  Toate sporturile disciplinează şi autodisciplinează, pentru a obţine victoria. În artele marţiale lucrurile stau altfel. De aceea, nici o artă marţială nu mi se pare „mai interesantă” sau „mai bună” decât alta. Eu am practicat şi am antrenat karate shotokan. E calea pe care am mers, dar există multe alte căi echivalente care duc în acelaşi loc.

Ca jurnalist, ai parte atât de bucurii, cât şi de neplăceri. Care a fost cea mai mare satisfacţie pe care aţi avut-o şi, în aceeaşi măsură, cea mai mare neplăcere cauzată de această meserie?

În topul bucuriilor am una care, simt, nu va fi surclasată vreodată. În urmă cu vreo 12-13 ani am reuşit să trimitem în tabără la mare nişte micuţi  de la Casa Copilului. Aveau nevoie de bani mulţi. Timp de vreo două săptămâni am publicat un şir de articole, am făcut o campanie în scop umanitar – cum se spune azi. În mod miraculos, s-a adunat o sumă peste aşteptări, aşa că au putut pleca mai mulţi copii. Deşi ne adresam patronilor, un pensionar a donat cam jumătate din pensie, şi a cerut să rămână anonim. Nu voi uita convorbirea telefonică cu un patron. „Mai pot dona? Ştiţi, am o firmă de câteva zile. Am citit articolul în ziar, dar n-am avut bani. Azi am avut prima încasare.” Mi se confirma speranţa că literele tipărite au puterea de a ne face mai puţin egoişti, pot mişca munţi, pot uni. La capitolul neplăceri pot trece oameni care m-au dezamăgit. 

 În contextul crizei economice, orice domeniu are de suferit, unele mai mult, altele mai puţin. Presa locală, dar şi cea naţională nu sunt excluse. Sunteţi reprezentantul unui ziar local. Cum v-a afectat această criză şi ce credeţi că lipseşte presei locale în primul rând?

 CRIZĂ, nu doar economică. Politica e în criză, educaţia e în criză, sănătatea e în criză, dreptatea şi bunul simţ sunt în criză. De ani buni, dinaintea crizei economice. Paradoxal, populaţia planetei creşte, dar oameni sunt tot mai puţini. Se citeşte mai puţin, se înghite şi se mestecă mai mult. Ziarele adună abonaţi, dar li se împuţinează cititorii. Există tot mai mulţi absolvenţi de jurnalism şi tot mai puţini jurnalişti. Presei, în general, îi lipseşte pasiunea şi entuziasmul. Simt că presa involuează, se contractă şi se diluează, în acelaşi timp. E valabil şi pentru presa locală. Marketingul, şi aspectul au devenit mai importante decât calitatea conţinutului. Poţi vinde orice, dacă ambalezi frumos şi bagi bani destui în promovare.

Cum priviţi presa scrisă şi interferarea ei cu online-ul?

Cred că, mai degrabă, se completează. Suma dintre ele rămâne constantă. Lucrurile se accelerează şi e tot mai greu să prevezi ce va fi peste trei sau cinci ani.  Cred că ziarele tipărite se vor reduce sub 10%, în raport cu ziarele electronice, sau, cu ce va urma. În cât timp, e imposibil de prevăzut.

În ce măsură presa online poate duce la o regândire a jurnalismului în general?

Ar trebui regândit jurnalismul. Nu e important pe ce suport scrii sau cât de repede e gata pentru a fi citit. Ar trebui regândit ce şi de ce scrii.

V-aş ruga să numiţi cel puţin 3 jurnalişti locali pe care îi apreciaţi. Care sunt atuurile lor? Sunt ei modele pentru generaţiile de tineri jurnalişti care le vin din urmă?

Mi-e imposibil. Nu pentru că n-ar fi, măcar vreo trei… dar s-ar supăra cei pe care îi uit. Apreciez jurnaliştii dintr-o „veche gardă” şi câteva excepţii mai noi. Din păcate pe unii îi apreciez pentru ceea ce erau. Pentru că, între timp, ca ziarişti, s-au „sinucis” sau au „murit” accidental.

Care este filmul preferat?

Greu! „Ikiru”, „Dodeskaden”, „Once Upon a Time in America”, Pădurea spânzuraţilor, „Snatch”, „Brazil”, „Kramer vs. Kramer”, „The Deer Hunter”…  Mai avem loc? Nu m-aş putea decide pentru că îmi plac la fel de mult, fiecare pentru altceva.

Dar cartea preferată?

Acceaşi problemă. „Ulysses”, „Fraţii Karamazov”, „De veghe în lanul de secară”, „Un veac de singurătate”, „După 20 de ani”, „Contele de Monte Cristo”, „Hamlet”, „Cireşarii”… Mi-e imposibil să aleg una.  Mă gândesc cu nesfârşită admiraţie la toţi oamenii care au scris cărţi mari, uneori cu pana de gâscă pe hârtie. Unii dintre ei, au scris mai mult decât suntem noi în stare să citim în ziua de azi.

Aveţi în plan să lansaţi o carte?

Nu. Dar am în plan să scriu mai multe. Un plan vechi de vreo 45 de ani, de când am început să citesc. Dar pot să vă spun că nu voi da niciodată bani ca să-mi public o carte, nici nu voi căuta sponsori. Cărţile se scriu, cât se poate de bine. Restul trebuie să fie treaba editurilor.

Dacă vi s-ar da şansa să vă întoarceţi pentru o zi în trecut, ce zi aţi alege să o retrăiţi şi de ce?

Oricare zi din copilărie ar fi perfectă.

Ce aţi dori  să transmiteţi orădenilor, în încheiere?

Orădeni, încercaţi să fiţi mai orădeni! Aveţi grijă de Oradea, păstraţi-i frumuseţea, menţineţi-o verde!

Posted in Relatari

Naomi

Nu mă uit foarte des la televizor din simplul fapt că nu am timp. Şi poate că sunt “şi în război cu televizorul” cum ar zice Lulu Cremeneanu. Dar atunci când mă uit, şi asta se întâmplă de obicei seara, prefer un film bun sau un documentar.

Luni seara. Ora 0, ora la care de obicei mă aşez în pat. Televizor. Întrebare: obiect de expoziţie în camera mea sau mijloc de informare şi deopotrivă de relaxare şi divertisment? Aleg varianta a doua. Pornesc televizorul. Îmi doresc neaparat să văd ceva bun. Antena 1: Naomi. Acasă: Naomi. În rest nimic interesant. Titluri: Naomi vrea să se sinucidă. Naomi ne cântă. Bun. Nu am nimic cu această viitoare femeie, dar cred că televiziunile exagerează aducând-o în prim plan. Ea, crezând că i se face un bine fiind promovată, iar televiziunile profitând de sentimentele bietei femei şi îşi cresc audienţa. Eu totuşi schimb canalele. Încerc să văd un film pe HBO. Nimic. Închid. Mă voi odihni. Mâine e o nouă zi.

Marţi seara. Aceeaşi oră. Îmi zic în gând: voi aprinde televizorul, iar la Antena 1, Dan Capatos o are invitată pe Naomi. Povestea continuă … Îmi adun puterile, pornesc televizorul. Antena 1 –  ŞOC: Naomi faţă-n faţă cu sora ei! OMG. Nu mai vreau să mă uit la televizor. Închid. Mă voi odihni. Mâine e o nouă zi.

Miercuri seara. Ora 18:30. Ajung acasă şi încerc să mânânc şi eu ceva după o zi lungă. În acelaşi timp, în bucătărie, televizorul era pornit. În timp ce schimbam posturile, ajung pe AcasăTV. Cine era invitata emisiunii ? Naomi! Mă întreb în seara asta cine va fi invitată la Capatos ? Naomi, partea a treia!

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, în faţa dumneavoastră: NAOMI!

Posted in Relatari

4, 3, 2 …

Începe numărătoarea inversă … 10 zile până în 2009. Dar nu despre asta am să vorbesc acum.

Recunosc, nu am mai scris de câteva zile. Uneori nu ştiu ce să scriu, nu am inspiraţie, nu am chef, nu am putere, nu am răbdare …. Alteori, aş scrie despre orice. Şi în lipsă de inspiraţie, colind oraşul. Adică mă duc să fac constatări. Pe jos, căci cu maşina nicio şansă … Atunci e cel mai greu să faci constatări, singurele constatări pe care le poţi face sunt cele cu referire la şoferi, la maşinile lor pentru care unii au plătit, probabil, triplu taxa auto. În rest, mai tragi o înjurătură şi te întrebi cum şi-o fi luat unul-altul permisul. Cam la asta se rezumă palpitantele constatări, în varianta şofer.

Am luat-o pe jos. Am umblat prin locuri şi locuri,  şi când în sfârşit am crezut că am văzut destule, într-un final, m-am aşezat. Undeva. Vineri, în timp ce-mi sorbeam ceaiul de seară în Velvet, de pe str Vasile Alecsandri, am văzut mai multe decât aş fi sperat.

Ne amuzăm când ne uităm pe site-uri de genul www.cocalari.com sau www.pitzipoanca.org, când de fapt, ei sunt mai aproape de noi decât ne-am imagina. Gelaţi, împănaţi, pensaţi, cu mobile şi chei de maşini luxoase, cu tricouri Lacoste şi blugi Di end Gi, toţi se înghesuiau să-şi etaleze fiţele în local. Măi, copii, pe cine credeţi că impresionaţi ? Mai degrabă stârniţi râsul sau mai mult plânsul …

Cândva Oradea era un oraş de oameni modeşti, de oameni la locul lor, dar pesemne, cu fiecare an, lucrurile se schimbă. Şi nu în bine, din păcate. După ce am plecat din Velvet, sătulă de tot ce mi-a fost dat să văd am luat-o spre Louis Caffe. Nu îi fac reclamă, dar este într-adevăr un loc unde te poţi simţi bine. Şi ca muzică, şi ca atmosferă … Te duce cu gândul spre cafenele americane, unde în timp ce te simţi bine cu prietenii, pe fundal, în surdină, asculţi un jazz de calitate …

Aseară, însă, nu am mai vrut să ies. Îmi fusese îndeajuns seara precedentă. Măcar pentru săptămâna asta …

Voiam un film bun. Un film nou. De downlodat nu mai downlodez de mult, aşa că aşteptam cu nerăbdare un film la TV. Şi când credeam că nu mai am nicio şansă de a-mi îndeplini dorinţa, la HBO, Cristian Mungiu vorbea despre filmul care l-a făcut celebru: “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Îmi spun “Ura, în sfârşit văd şi eu filmul acesta …”.

Dacă în urmă cu câteva luni, am urmărit documentarul cu “Decreţeii” – povestea copiilor născuţi la comandă sub ordinul dictatorului Nicolae Ceauşescu, dar şi a celor care nu au apucat să vadă lumina zilei – filmul lui Mungiu continuă această tristă poveste a femeilor, care recurgeau la avorturi, pentru că posibilităţile de atunci nu le permiteau să-şi crească în mod normal copiii.

Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba în film, iată o prezentare pe scurt:  “4, 3, 2” este povestea a două studente care trăiesc într-un cămin. Acţiunea se desfăşoară în anul 1987, deci încă în perioadă ceauşistă. Una din cele două fete, însărcinată în luna a 4-a cere ajutorul unui oarecare doctor Bebe, pentru a renunţa la copil. Ce se întâmplă rămâne de văzut … Multe dintre situaţiile din film, se regăsesc încă şi azi, la o adică, trecerea timpului nu a avut o influenţă neapărat benefică asupra românilor. Un film cu un final ciudat, care lasă loc de tot felul de interpretări, ba mai mult, de semne de întrebare …

Posted in Relatari

Diavolul se imbracă de la PRADA

Am văzut în sfârşit şi filmul acesta: “Diavolul se îmbracă de la PRADA!”

Pentru cei care inca nu l-ati vazut, vi-l recomand din suflet. Pe HBO, filmul a avut azi premiera.

Iar pe cinemagia.ro, am gasit si o descriere a filmului.

“In lumea ametitoare a modei newyork-eze, in care faptul de a ajunge la servici cu parul în dezordine iti poate ruina cariera, revista Runway Magazine este Sfântul Graal.

Condus cu o mânã de fier, dar cu o manicurã impecabilã, de Miranda Priestly – puterea absolutã în lumea modei – Runway reprezintã furcile caudine pentru oricine vrea sã reuseascã în industria modei. Miranda ( interpretatã de Meryl Streep) nu admite ca ceva sã-i stea în cale în ambitia sa de a face din revista condusã de ea Biblia modei internationale. De aceea, pretinde ca asistenta sa personalã sã fie fãrã defect. Este un post în care nici o fiintã umanã care se respectã nu poate supravietui dar, în acelasi timp, o sansã pentru care un milion de fete din New York ar face moarte de om.

Andy Sachs (interpretatã de Anne Hathaway), este o tânãrã din provincie, proaspatã absolventã a uneia dintre marile universitãti de pe Coasta de Est, obtine într-un mod nesperat slujba de asistentã a Mirandei. Desi, initial, este încântatã cã a ajuns în raiul celebritãtilor, printre pantofi si posete Prada, Armani si Versace, Andy îsi dã repede seama cã sefa ei este… diavolul în persoanã.

Pentru a deveni asistenta perfectã, Andy va trebui sã se conformeze tuturor pretentiilor Mirandei si sã se supunã regimului draconic impus de aceasta. În scurtã vreme, spre disperarea iubitului sãu Nate (interpretat de Adrian Grenier), Andy învatã sã vorbeascã în jargonul modei, sã alerge în pantofi cu toc cui marca Manolo Blahnik si sã facã deosebirea între Domenico Dolce si Stefano Gabbana. Dar, pe mãsurã ce pãtrunde mai adânc în lumea Mirandei, Andy începe sã se întrebe dacã meritã sã faci asemenea sacrificii pentru a ajunge celebra. “