Clipe de linişte

În această seară, mi-am reamintit că am un blog. În care nu mai apuc să scriu. În care doar copy-paste-uiesc articolele pe care le pregătesc pentru Zile şi Nopţi de Oradea şi apoi îl abandonez până scriu un altul. Cam aşa a ajuns blogul meu, care până acum vreo 2 ani era extrem de activ. 

Îmi dau seama, de fiecare dată când revin aici, cu gânduri şi sentimente, ce puţin timp mai avem pentru lucrurile mici şi frumoase. A venit un nou moment să scriu. Acum, cu mai multă inspiraţie decât de obicei. 

În sfârşit, după mult mult timp, pot să spun că sunt liniştită. Chiar dacă, adesea, din pricina agitaţiei zilnice, simt că nu reuşesc să mă încadrez în cele 8 – 10 ore lucrătoare pe zi, şi par foarte neliniştită. Şi totuşi, încet, în sufletul meu se aşterne liniştea. Sau cel puţin asta tind să cred. Deşi, mai multă lume a văzut asta.  Mă bucur, cred. Aproape că şi uitasem cum este să fii liniştit. Nu vorbesc aici despre a fi fericit, ci doar să simţi liniştea aceea în locul zbuciumului şi a durerii.

sursă foto: http://maramures.link7.ro/arhiva/tura-creasta-cocosului-creasta-gutaiului-cavnic

În urmă cu exact un an de zile, ne-am luat rămas-bun de la o persoană foarte dragă nouă. A trecut un an de atunci. Parcă nici nu ştim cum zboară timpul şi anii. 

Dar, revenind la cele lumeşti, în urmă cu 2 zile, în cadrul clubului de Public Speaking pe care îl frecventez săptămânal, a trebuit să vorbesc despre mine. Mi s-a confirmat încă o dată ce greu este să fac asta. Şi totuşi, a trebuit să dau firul întâmplărilor în spate, până acum aproximativ 27 de ani … În timp ce mi-am construit acest speech, am realizat ce multe poţi face într-un timp scurt. S-au întâmplat atât de multe în aceşti ani, ca să nu mai spun cât de multe s-au întâmplat în doar un an de zile. Dacă cineva mi-ar fi spus pe 16 februarie 2011 – o zi foarte tristă pentru mine – că un an mai târziu mă voi pregăti să plec la ski alături de colegii dintr-o nouă firmă în care voi lucra – aş fi spus că nu are cum să fie aşa ceva. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut un an de zile şi azi pot spune că mă pregătesc de ski. S-au schimbat multe. M-am schimbat mult. Am învăţat din greşeli şi din experienţele trăite, astfel încât să pot să mă adaptez la orice situaţie. 

Deşi de multe ori îmi este greu şi simt că nu mai am putere, totuşi, de undeva dintr-un neant, o regăsesc şi pot merge mai departe. Şi simt că pot muta munţii din loc. Simt că tot ce nu m-a doborât m-a făcut mult mai puternică. 

Sunt bucuroasă că pot merge cântând spre locul de muncă, că acolo mă aşteaptă oameni calzi şi primitori, şi că, îmi pot face cu plăcere task-urile zilnice.

Aş vrea să cred că nu e doar un vis şi că nu mă va ciupi nimeni să îmi spună că e târziu şi trebuie să mă trezesc…

Noapte bună.

Linişte în suflet

Profund mişcată de povestea lui Vlad, timp de multe zile nu mi-am găsit cuvintele. Pur şi simplu nu îmi venea să cred ce i s-a întâmplat. Iniţial, citisem pe blogul lui Emil Trifa despre tragedia lui, urmând ca mai apoi să găsesc povestea lui în toate ziarele online. Nu îmi puteam reveni nicicum din şoc, iar ziua înmormântării a fost o mare încercare pentru familia lui şi noi, cel care îi eram prieteni.

După cum spuneam nu îmi puteam reveni, eram abătută şi când credeam că mi-am revenit, mă lovea din nou tristeţea. Nici acum nu pot să îmi explic de ce, de ce, de ce … a plecat atât de repede dintre noi.

Azi, de Rusalii, mă simţeam mai răvăşită decât ieri, decât sâmbătă, vineri sau în alte zile. Simţeam cum au apăsat atâtea tristeţi ce mă copleşeau. Îmi aduceam aminte de vorbele preotului Puşcaş, care a ţinut slujba pentru Vlad, cum că în momentele în care suntem plini de tristeţe şi de probleme, nu trebuie să recurgem la fapte necugetate, ci să găsim, din nou, apropierea de Dumnezeu. Fiind zi de sărbătoare, am hotărât să plec preţ de cel puţin o oră la Mănăstirea Sfintei Cruci. Am ajuns acolo. Chiar în momentul în care am călcat înăuntrul mănăstirii, primeam un telefon. Era un semn divin. Şi am înţeles foarte multe. Dumnezeu mă/ne iubeşte!

Înuntru, plin de lume. Din nefericire pentru mine, slujba se terminase, dar partea bună era că lumea se întorcea spre case, motiv pentru care locul devenea tot mai pustiu. Exact cum îmi doream: linişte. Am pus lumânări pentru Vlad, bunici şi străbunici, dar şi pentru cei dragi mie, care îmi sunt încă alături, spre bucuria mea. Am stat şi am cugetat şi m-am liniştit. Surprinzător cum un zâmbet cald mi-a apărut pe orbaji, ca din cer, şi s-a aşezat pe chipul meu fără să mai vrea să plece. M-am simţit bine, aşa cum îmi doream să fiu. Mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea liniştea asta, departe de toată agitaţia cotidiană şi de zbuciumul care ne înconjoară zi de zi. Şi parcă totul revenea la normal. Nu am plecat fără o carte de rugăciuni şi un rozar de la magazinul din cadrul mănăstirii şi mi-am spus încă o dată că mă bucur să existe astfel de locuri minunate în Oradea noastră. E un loc minunat şi mi-am promis că îmi voi face un obicei în a-l vizita periodic.

Dumnezeu să îl odihnească în pace pe Vlad şi nouă, celor vii, să ne dea puterea să trecem cu capul sus peste orice problemă.

Duminica

Regret faptul că noi, oamenii, uităm să mai mergem la Biserică, stabilindu-ne mereu alte priorităţi. Privim duminica precum o zi de stat în casă şi odihnit sau ieşit prin oraş cu familia sau prietenii. Ne trezim târziu, în semn de bucurie că suntem liberi, în loc să ne găsim 2 ore de linişte în locaşul sfânt. Din păcate, şi eu fac la fel, adesea. Merg mai rar la biserică, şi cel mai mult merg atunci când vizitez un oraş sau o ţară nouă, şi atunci îmi plac catedralele foarte mari sau bisericile în diverse stiluri arhitecturale.

Îmi amintesc că pe vremea când bunica mea dragă trăia mergeam tot timpul la biserică. Azi – fiindcă sunt liberă să îmi fac programul cum doresc în aceste zile –  am decis să mă trezesc mult mai devreme decât de obicei, în zi de duminică, şi să pornesc spre biserica de la capătul străzii mele. M-am întors mai liniştită şi cu sufletul mai curat, în dorinţa de a-mi curma supărarea priciniuită în zilele anterioare. Şi cred că am mai reuşit.

În plus, faptul că l-am revăzut pe un drag fost coleg de facultate, m-a bucurat. Şi el e una din acele persoane care ştiu oricând să îţi aducă un zâmbet pe buze. Ce mă bucur că am astfel de oameni în jur. Nu m-aş vedea fără ei.

Să aveţi parte de o duminică binecuvântată.