Dragul meu TATĂ,

Au trecut fix 40 de zile de când TU ai plecat. Au fost poate cele mai grele din viețile noastre. Am avut multe încercări în viață, dar parcă acum e mai greu ca nicicând.
Am scris despre TINE, am scris despre plecarea TA, ți-am scris și o poezie. Au scris și alții despre povestea ta, presa locala: Bihoreanul și Jurnalul Bihorean, precum și cei de la PRIMA TV. Posibil și alții.
Inițial, am vrut să trimit feedbackul meu spre acest “minunat” spital, ca mai apoi să descopăr tot mai mult, citind atât de multe comentarii negative și povești oripilante, că de fapt a fost mai mult decât ce ți s-a întâmplat. Astfel că am îndrăznit să cer un raport al zilei când ai plecat. Și de atunci a început ceva de nedescris. …
La câteva zile am primit prin poștă un răspuns cum că nu îmi vor înmâna acel raport pe motiv de protecția datelor tale, care nu pot ajunge nici la familie, dacă TU nu ți-ai dat acordul în timpul vieții tale…

Nu știu ce urmează, dar mă tem că ceva s-a întâmplat urât cu tine, și cumva de asta nu vor să ne refuze acest drept.
Însă cei de la Bihoreanul și-au întrebat avocatul lor și citez:
Un abuz
Atât doar că Legea 46/2003 privind drepturile și obligațiile pacientului, la care se referă managerul, interzice furnizarea documentelor medicale ale unui pacient dacă scopul ar fi ca ele să fie făcute publice. Potrivit articolului 9, „pacientul are dreptul de a cere să nu fie informat și de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său”, articolul 10 că „rudele și prietenii pot fi informați despre evoluția investigațiilor, diagnostic și tratament, cu acordul pacientului”, articolul 12 că „pacientul sau persoana desemnată are dreptul să primească la externare un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării”, iar articolul 21 – cel invocat de Carp – că „informațiile privind starea pacientului sunt confidențiale chiar și după decesul pacientului”.
Spre deosebire de precedentele prevederi, din capitolul „Drepturile pacientului”, articolul 12 ține de capitolul despre „Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului”. Altfel spus, trebuie respectat caracterul privat al informațiilor despre pacient în sensul că ele nu pot fi destinate publicului, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu pot fi furnizate familiei, fie și în lipsa unui consimțământ, mai ales când pacientul a fost într-o stare gravă și nu-l putea exprima explicit. „Interpretarea spitalului este abuzivă. Sensul prevederii legale e ca datele pacientului să nu fie făcute publice, nu să fie refuzate familiei”, confirmă avocatul Mircea Ursuța (foto).
E clar, însă, că nu doar o parte a angajaților, ci conducerea spitalului însăși se arată lipsită de empatie, agățându-se de o literă de lege, și aceea răstălmăcită, în loc să fie, pur și simplu, umană. Căci ce omenie e aceea ca, după ce un om pierde pe cineva apropiat, să-l mai și trimiți prin tribunale aiurea?…
Nu știu ce va mai fi nevoie, dar tot voi afla de ce s-a întâmplat așa totul. Nu cred că așa era normal să fie. Dar sperăm că vom afla…
Te port mereu în inima mea. Ești TATA meu mult visat.
Închei cu frumoasele gânduri ale lui Lucian Cremeneanu (Lulu):
Empatia și comunicarea
Am întrebat odată un prieten medic, o somitate într-un domeniu al medicinei în care diagnosticele sunt necruțătoare, dacă la facultate se învață cum să se se comunice cu pacienții și, mai ales, cum să se dea veștile proaste. Mi-a răspuns că nu, că asta depinde de fiecare medic în parte, de educația lui, de abilitățile sale de comunicare și se studiul individual pe care îl face din alte cărți, nerecomandate la școală.
După câteva săptămâni, pe holul unui spital din Oradea, am prins o discuție între un medic și soția unui pacient. Am ciulit urechea la ”Doamnă, au venit analizele, din păcate, așa cum bănuiam, este cancer”. O astfel de discuție ar fi trebuit să aibă loc într-un birou, nu pe hol, veștile astea nu se servesc la botul calului. Au urmat câteva întrebări firești ale femeii năucite la care medicul a răspuns inițial răbdător. Dar, pe măsură ce treceau minutele, îl vedeam tot mai grăbit, încercând să încheie discuția și să plece la ale lui. Zero empatie.
Pe de altă parte, empatia se poate transforma din calitate în defect dacă este prost gestionată, poate fi o piedică în calea meseriei. Probabil că, pentru a evita auto-vătămarea, medicii își setează niște limite în relația cu pacienții și cazurile pe care le gestionează. Asta nu exclude profesionalismul și devotamentul. Vorbe ca ”nu le pasă” sau ”nu-i interesează” sunt cel mai adesea mici răutăți aruncate medicilor de către cei în suferință, care caută vinovați pentru pierderea cuiva drag.
În cazul familiei Gâdoiu, descris de Bihoreanul (link în comment), problema nu pare a fi lipsa empatiei, ci comunicarea defectuoasă din partea spitalului. Și în sănătate, la fel ca în HoReCa, degeaba investești în clădiri majestuoase și în ustensile scumpe și performante, dacă interfața cu clientul, adică angajații, nu se ridică la același nivel. Ne așteptăm ca omul cu care vorbim să fie grijuliu, atent, elegant, finuț, empatic, să aibă toate calitățile de care problema noastră are nevoie. Ei bine, nu toată lumea vine de acasă cu aceste însușiri în bagaj.
Însă, dacă empatia nu se poate preda, profesionalismul în comunicare se poate învăța, există mii de cursuri și rețete gata făcute pe tema asta. Cu un management țintit pe problemă și prin traininguri repetate ținute de profesioniști în domeniu, se poate ajunge la comunicare eficientă, omenească, prin care pacienții și aparținătorii să primească informații utile în timp real, să simtă că sistemului medical îi pasă de ei, începând de la cum se răspunde la telefon până la comunicarea unui diagnostic înspăimântător.
Odihniți-vă în pace, domnule Gâdoiu! Sperăm ca moartea dvs să nu fi fost în zadar precum cea a a domnului Lăzărescu.