40 de zile de când ai plecat

Dragul meu TATĂ,

Au trecut fix 40 de zile de când TU ai plecat. Au fost poate cele mai grele din viețile noastre. Am avut multe încercări în viață, dar parcă acum e mai greu ca nicicând.

Am scris despre TINE, am scris despre plecarea TA, ți-am scris și o poezie. Au scris și alții despre povestea ta, presa locala: Bihoreanul și Jurnalul Bihorean, precum și cei de la PRIMA TV. Posibil și alții.

Inițial, am vrut să trimit feedbackul meu spre acest “minunat” spital, ca mai apoi să descopăr tot mai mult, citind atât de multe comentarii negative și povești oripilante, că de fapt a fost mai mult decât ce ți s-a întâmplat. Astfel că am îndrăznit să cer un raport al zilei când ai plecat. Și de atunci a început ceva de nedescris. …

La câteva zile am primit prin poștă un răspuns cum că nu îmi vor înmâna acel raport pe motiv de protecția datelor tale, care nu pot ajunge nici la familie, dacă TU nu ți-ai dat acordul în timpul vieții tale…

Nu știu ce urmează, dar mă tem că ceva s-a întâmplat urât cu tine, și cumva de asta nu vor să ne refuze acest drept.

Însă cei de la Bihoreanul și-au întrebat avocatul lor și citez:

Un abuz

Atât doar că Legea 46/2003 privind drepturile și obligațiile pacientului, la care se referă managerul, interzice furnizarea documentelor medicale ale unui pacient dacă scopul ar fi ca ele să fie făcute publice. Potrivit articolului 9, „pacientul are dreptul de a cere să nu fie informat și de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său”, articolul 10 că „rudele și prietenii pot fi informați despre evoluția investigațiilor, diagnostic și tratament, cu acordul pacientului”, articolul 12 că „pacientul sau persoana desemnată are dreptul să primească la externare un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării”, iar articolul 21 – cel invocat de Carp – că „informațiile privind starea pacientului sunt confidențiale chiar și după decesul pacientului”.

Spre deosebire de precedentele prevederi, din capitolul „Drepturile pacientului”, articolul 12 ține de capitolul despre „Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului”. Altfel spus, trebuie respectat caracterul privat al informațiilor despre pacient în sensul că ele nu pot fi destinate publicului, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu pot fi furnizate familiei, fie și în lipsa unui consimțământ, mai ales când pacientul a fost într-o stare gravă și nu-l putea exprima explicit. „Interpretarea spitalului este abuzivă. Sensul prevederii legale e ca datele pacientului să nu fie făcute publice, nu să fie refuzate familiei”, confirmă avocatul Mircea Ursuța (foto).

E clar, însă, că nu doar o parte a angajaților, ci conducerea spitalului însăși se arată lipsită de empatie, agățându-se de o literă de lege, și aceea răstălmăcită, în loc să fie, pur și simplu, umană. Căci ce omenie e aceea ca, după ce un om pierde pe cineva apropiat, să-l mai și trimiți prin tribunale aiurea?…

Nu știu ce va mai fi nevoie, dar tot voi afla de ce s-a întâmplat așa totul. Nu cred că așa era normal să fie. Dar sperăm că vom afla…

Te port mereu în inima mea. Ești TATA meu mult visat.

Închei cu frumoasele gânduri ale lui Lucian Cremeneanu (Lulu):

Empatia și comunicarea

Am întrebat odată un prieten medic, o somitate într-un domeniu al medicinei în care diagnosticele sunt necruțătoare, dacă la facultate se învață cum să se se comunice cu pacienții și, mai ales, cum să se dea veștile proaste. Mi-a răspuns că nu, că asta depinde de fiecare medic în parte, de educația lui, de abilitățile sale de comunicare și se studiul individual pe care îl face din alte cărți, nerecomandate la școală.

După câteva săptămâni, pe holul unui spital din Oradea, am prins o discuție între un medic și soția unui pacient. Am ciulit urechea la ”Doamnă, au venit analizele, din păcate, așa cum bănuiam, este cancer”. O astfel de discuție ar fi trebuit să aibă loc într-un birou, nu pe hol, veștile astea nu se servesc la botul calului. Au urmat câteva întrebări firești ale femeii năucite la care medicul a răspuns inițial răbdător. Dar, pe măsură ce treceau minutele, îl vedeam tot mai grăbit, încercând să încheie discuția și să plece la ale lui. Zero empatie.

Pe de altă parte, empatia se poate transforma din calitate în defect dacă este prost gestionată, poate fi o piedică în calea meseriei. Probabil că, pentru a evita auto-vătămarea, medicii își setează niște limite în relația cu pacienții și cazurile pe care le gestionează. Asta nu exclude profesionalismul și devotamentul. Vorbe ca ”nu le pasă” sau ”nu-i interesează” sunt cel mai adesea mici răutăți aruncate medicilor de către cei în suferință, care caută vinovați pentru pierderea cuiva drag.

În cazul familiei Gâdoiu, descris de Bihoreanul (link în comment), problema nu pare a fi lipsa empatiei, ci comunicarea defectuoasă din partea spitalului. Și în sănătate, la fel ca în HoReCa, degeaba investești în clădiri majestuoase și în ustensile scumpe și performante, dacă interfața cu clientul, adică angajații, nu se ridică la același nivel. Ne așteptăm ca omul cu care vorbim să fie grijuliu, atent, elegant, finuț, empatic, să aibă toate calitățile de care problema noastră are nevoie. Ei bine, nu toată lumea vine de acasă cu aceste însușiri în bagaj.

Însă, dacă empatia nu se poate preda, profesionalismul în comunicare se poate învăța, există mii de cursuri și rețete gata făcute pe tema asta. Cu un management țintit pe problemă și prin traininguri repetate ținute de profesioniști în domeniu, se poate ajunge la comunicare eficientă, omenească, prin care pacienții și aparținătorii să primească informații utile în timp real, să simtă că sistemului medical îi pasă de ei, începând de la cum se răspunde la telefon până la comunicarea unui diagnostic înspăimântător.

Odihniți-vă în pace, domnule Gâdoiu! Sperăm ca moartea dvs să nu fi fost în zadar precum cea a a domnului Lăzărescu.

Schimb de cărţi – ediţia de Oradea

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi, săptămâna 30 aprilie – 14 mai 2010]

În oraşul nostru, au loc, lunar, întâlniri ale pasionaţilor de literatură

Primăvara pare a-şi intra în drepturi. Gândul la zilele calde de vară, la posibilitatea de a zăbovi preţ de zile sau săptămâni într-un loc magic, plin de soare şi multă apă, parcă nu ne mai dă pace. Însă, mai avem un pic de îndurat, motiv pentru care sfârşitul de săptămână ar putea fi prilejul ideal pentru odihnă, mini-excursii sau de ce nu … pentru literatură. Şi pentru că vorbim despre lectură, vom afla despre tot ce înseamnă „Schimb de cărţi” în Oradea.

 „Schimb de cărţi” în lume

“Schimb de Cărţi” constă într-o serie de întâlniri lunare ce se desfăşoară în mai multe oraşe din România, dar şi din străinătate, simultan. Pe scurt, pasionaţii de lectură se întâlnesc pentru a schimba cărţi între ei şi a discuta într-un cadru cât mai liber şi cât mai puţin rigid, la un ceai, un suc sau o bere, despre cărţi, autori, edituri şi orice le mai trece prin minte. Intrarea este liberă şi oricine poate participa.

„Schimb de cărţi” în Oradea

Pornind de la acest model, de mai bine de doi ani de zile, în Oradea, au loc lunar, asemenea întâlniri ale pasionaţilor de lectură, prilej cu care orădeni de toate vârstele discută despre cele mai noi apariţii din lumea cărţilor, despre cărţi citite şi pe care doresc să le citească în viitorul apropiat.  „Schimb de cărţi” poate fi asemuit cu o întâlnire între prieteni: „Aşezăm cuminţi cărţile pe masă, cercetăm înfometaţi ce au adus ceilalţi şi, astfel, se leaga conversaţii” susţine Liliana Ianculescu, organizator al întâlnirilor din Oradea. Discuţiile devin, cu fiecare  ediţie, tot mai animate. Fiecare participant este liber să intre în discuţii sau doar să stea şi să asculte, savurând un ceai, o cafea, chiar şi o pizza sau ce îi place.

Halal ce ziare vom citi …

Recunosc, sunt abonată pe mai multe grupuri Yahoo de discuţii: de ONG-uri, de colegi de la Calculatoare din anii mai mici, de diverse teme abordate. Mai mult, am acces la discuţiile studenţilor de la Jurnalism (anul III) din Oradea.

Un anunţ făcut de o studentă (viitoare jurnalistă cu acte în regulă) suna cam aşa (din politică de confidenţialitate voi reda doar partea importantă a mesajului):

“15.02.10-19. 02.10-!! Sesiune de restante(ve- ti trece pe la secretariat si va ve-ti interesa cand aveti programate examenele pt restante,ora, data,exacta)”

… şi se încheie cu un sfat: “pentru mai multe informatii ma puteti intreba pe mine, sau secretarele (bineinteles sa vorbiti cum trebuie ca sa puteti primi si ce doriti!)”

Mesajul de mai sus mi-a amintit de un paragraf dintr-o povestioară hazlie din cartea Welcome to My Paradise a lui Lucian Cremeneanu (pe care îl salut acum în orice loc din lume ar fi) şi anume : “Halal ce ziare vom citi”!

Expoziţie de fotografie

Didi

Zi de zi, atunci când sunt tristă sau nu foarte în apele mele, în încercarea mea de a depăşi această stare, accesez un blog. Nu este un blog oarecare, ci este blogul lui Didi. Şi dintr-odată un zâmbet cald îmi apare pe buze. Un blog plin de optimism şi de căldură … de dog, desigur.

Didi este cea mai inteligentă căţeluşă pe care am cunoscut-o vreodată. Ce o face specială de toţi ceilalţi este faptul că are un blog: blog de dog, cum şi-l autointitulează. Draga de ea povesteşte zi de zi despre escapadele ei şi ale stăpânului ei (prescurtarea pe care o foloseşte pentru el fiind IMS), ba mai mult, s-a apucat şi de concursuri. Foarte isteaţă şi ingenioasă, a adresat o întrebare cititorilor ei, astfel că primul care a oferit răspunsul corect a şi fost răsplătit. Mi-ar fi plăcut să pot participa, însă nu am fost suficient de promptă. În sfârşit, pentru că este o căţeluşă aparte, am hotărât să îi acord acest spaţiu pe blogul meu şi îi voi lua un interviu cât de curând.

Până atunci, puteţi citi cele două interviuri cu IMS: aici (publicat în revista 24FUN – ediţia de Oradea) şi aici (publicat în revista Zile şi Nopţi – ediţia de Oradea). Cu aşa un stăpân, nici Didi nu poate fi mai prejos.

Lucian Cremeneanu: „Paradisul e în fiecare dintre noi. Nu-l distrugeţi!”

[articol publicat în revista Zile şi Nopţi, săptămâna 25 septembrie – 10 octombrie 2009]

Pe Lucian Cremeneanu (Lulu cum îl strigă prietenii), oamenii îl ştiu din diverse locuri. Fie ca prezentator la ProTV Oradea (deşi asta s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani), ca DJ mobil sau jurnalist independent, fie stăpânul unei căţeluşe, pe numele ei Didi, care la rându-i are un blog, „blog de dog”. Alţii l-au cunoscut abia după lansarea cărţii „Welcome to my Paradise”, care a avut loc în luna mai, şi în care cititorul este trecut prin toate etapele: de la hohote de râs până la constatări simple cum că tot ce este frumos are un sfârşit. Lucian îşi povesteşte întâmplările din vacanţa în Bali, pe care le asociază, armonios, cu amintiri din tinereţe. Însă, pe lângă talentul său de a expune, cu foarte multă uşurintă şi extrem de mult haz, momentele prin care a trecut, este pasionat şi de fotografie. De altfel, în perioadă 21-30 septembrie, a expus fotografii de-ale sale în cadrul expoziţiei „Stropi de frumuseţe în ploaie”, organizată în cadrul Lotus Center, ce are ca temă conexiuni între natura şi spaţiul de petrecere a timpului liber. Despre WTMP şi expoziţie, ne povesteşte Lulu Cremeneanu.

Lulu, ai lansat în primăvară o carte intitulată „Welcome to my paradise” (WTMP), care a prins foarte bine la public. Care este povestea poveştii?

„Welcome to my paradise” este o carte care s-a născut aproape singură. A început ca un jurnal al unei călătorii de trei săptămâni în Asia pe care am făcut-o în luna aprilie. Eram sigur că în cele trei săptămâni petrecute acolo mi se vor întâmpla lucruri deosebite, aşa că m-am hotărât să le notez, ca să nu le pierd. Vroiam să înmânez jurnalul celor care aveau să mă întrebe, la întoarcere „Cum a fost în concediu?” Treptat, experienţele au început să se adune şi să fie din ce în ce mai diverse. Mai mult, unele dintre ele mi-au generat amintiri din trecut, pe care le-am inserat în jurnalul meu sub forma unor flash-back-uri. Şi aşa m-am trezit că scriu o carte. Am scris-o acolo, la 11.000 de km depărtare, în timp real. Am scris în fiecare zi a concediului meu. Cuvântul „Sfârşit” l-am scris în avion, pe drumul dintre Doha (Qatar) şi Frankfurt.

Ce înseamnă, de fapt, Paradisul?

Cei mai mulţi oameni asociază ideea de paradis cu un loc anume – o plajă însorită cu nisip fin, apă albastră, umbreluţe de soare, vegetaţie luxuriantă, corpuri frumoase, bere rece etc. Eu am descoperit altceva. Şi anume că Paradisul poate fi oriunde şi în oricine. Paradisul este o stare care se alimentează cu lucruri mărunte şi aparent neînsemnate. Unii îşi doresc toată viaţa maşini de lux şi nu-şi dau seama cât de important este faptul că se pot ridica din pat în fiecare dimineaţă. Alţii vor să aibă vile de aur, şi nu se bucură de sănătatea propriilor copii. Alţii vor să câştige la Loto, fără să realizeze ce adevărată minune e o ceaşcă de cafea savurată într-o dimineaţă însorită. Ăsta e Paradisul. El e făcut din micile minuni din fiecare zi, din oamenii pe care îi iubim, din locurile de care ne ataşăm, din micile noastre pasiuni.

Descrie-ne cea mai hazlie întâmplare din cadrul experienţei tale în insula Bali.

Aş povesti-o, dar nu pot aici. Am scris-o în carte la paginile 148-149.

Dacă ar fi să-ţi descrii cartea „Welcome to My Paradise” în trei cuvinte, care ar fi acelea ?

 Savuroasă, incitantă, sensibilă.

 Publicul se aşteaptă la o continuare a poveştii. Pe când?

 „Welcome to My Paradise” este o carte care descrie o călătorie dublă – una în Bali şi una în propriile amintiri. Cartea s-a terminat odată cu încheierea călătoriei în Bali. O continuare mi s-ar părea inoportună sau artificială. Am comis deja cel mai mare atentat la intimitatea mea. Totuşi, dacă voi simţi inspiraţia de a scrie o altă carte, o voi face, chiar dacă nu va fi o continuare a acesteia. Mai am şi alte proiecte.

 Pe lângă faptul că scrii, te ocupi şi de fotografie. Cum coabitează în tine aceste două pasiuni?

 Cred că foarte bine. Cel mai bun exemplu este faptul că la lansarea cărţii am avut şi o mini-expoziţie cu fotografii din voiajul în Indonezia. Au completat foarte bine atmosfera şi au adus un plus de realism exotic. Atât scrisul cât şi fotografia sunt forme de expresie a unor trăiri, pasiuni, experienţe, filosofii, frustrări, poveşti, sentimente şi câte şi mai câte. Îmi place să mă folosesc de ambele pasiuni pentru a decupa din realitate lucrurile frumoase şi pentru a le împărtăşi celorlalţi.

De curând, participi cu fotografii la expoziţia „Stropi de frumuseţe în ploaie”, organizată în cadrul mall-ului orădean. Cum ţi-ai ales fotografiile?

Tema pe care ne-au cerut-o organizatorii, „Stropi de frumuseţe în ploaie”, n-a fost uşoară deloc. Am avut nişte idei drăguţe, dar nu le-am putut pune în practică din cauză că nu am avut ploaie. Timp de o săptămână am fost ca un ţăran agricultor – mă rugam să plouă. Dar cum Zeul Agriculturii s-a prins că nu sunt un agricultor autentic, nu mi-a dat ploaie. Aşa că am trecut la planul B. Am rugat-o pe prietena mea Adela Lazăr, actriţă la Teatrul de Stat Oradea, să-mi pozeze pentru câteva cadre. Problema frumuseţii fiind rezolvată, stropii de ploaie i-am făcut pe un geam cu apă de la robinet. Am avut mare noroc cu faptul că Adela are o frumuseţe naturală şi ştie să joace foarte bine cu faţa. Am improvizat amândoi şi cred că fotografiile au ieşit destul de bine. Sper să le placă şi vizitatorilor Lotus Center.

Ce te-a determinat să participi la această expoziţie?

Chiar şi pentru un fotograf amator, ca mine, contactul cu publicul este important. Este ca o auto-verificare. Îţi dai seama ce ai făcut bine, ce ai greşit, la ce trebuie să fii atent în viitor, care e nivelul tău real… De cele mai multe ori, reacţia publicului este cea care dă valoare unui act artistic. Pe lângă asta, o expoziţie este un mare act de curaj, mai ales pentru un amator. Cu atât mai mult cu cât la expoziţia „Stropi de frumuseţe în ploaie”, fotografiile mele stau alături de lucrările unor fotografi pe care îi consider adevăraţi profesionişti. E onorant. Îi mulţumesc pentru invitaţie lui Beatrice Szuhai de la Lotus Center.

Cum a început această pasiune pentru fotografie?

Trăim vremuri în care toată lumea face fotografii. Eu m-am jucat cu ideea de a face fotografie câţiva ani buni, timp în care foloseam aparate împrumutate. Acum 2 ani, când mi-am dat seama că nu e o pasiune trecătoare, mi-am cumpărat un aparat bun pentru un începător (Nikon D50) şi am devenit aspirant la titlul de fotograf amator. Încă folosesc acelaşi aparat, semn că, deocamdată, nu am depăşit acest statut. Am inventat şi o teorie: fiecare om trebuie să aibă scula pe care o merită. Rezultatele încercărilor mele se găsesc pe www.cremeneanu.ro.

Regreţi ceva anume, din trecut ?

Regret că nu m-am apucat de chitară acum 10 ani, regret că n-am reuşit să-i conving pe unii oameni de bunele mele intenţii, regret că m-am dus să lucrez în 2001 la Radio Transilvania, regret că am fost intim cu unele persoane care nu meritau.

Ce  mesaj le transmiţi orădenilor?  

Paradisul e în fiecare dintre noi. Nu-l distrugeţi!

Zile şi Nopţi, 132

În noul număr al revistei Zile şi Nopţi, acum în 132 de pagini, citiţi un interviu cu Lucian Cremeneanu, de această dată despre cartea sa Welcome to My Paradise, dar şi despre pasiunea sa pentru fotografie.

De asemenea, în rubrica “Din lumea voluntariatului”, aflaţi informaţii utile despre Asociaţia Studenţilor Medicinişti din Oradea (ASMO). Şi nu în ultimul rând, haideţi să redescoperim împreună Oradea, un articol informativ despre biserica romano-catolică “Sfântul Spirit”.

Multe alte informaţii în noul număr al acestei reviste, disponibil începând de duminică, 27 septembrie.

La Mulţi Ani, Lulu!

Pe principiul “mai bine mai târziu decât niciodată”, îi urez abia azi, deşi trebuia în 23 august, lui Lucian Cremeneanu (Lulu cum îi spun prietenii) LA MULŢI ANI cu multe bucurii şi împliniri.

Welcome in his paradise

[articol publicat în revista 24FUN online, săptămâna 29 mai – 4 iunie]

Recunosc că mi-a fost greu să mă decid asupra temei acestui post. Aveam câteva idei în minte, dar îmi doream ceva de actualitate. Aşa că am ales să scriu despre o poveste. Despre o experienţă pe care nu am trăit-o eu, ci altcineva. Se spune că adesea învăţăm din greşelile sau experienţelor altora, nu doar din ale noastre.

Mă voi referi la o carte care a fost lansată recent de către un cunoscut jurnalist orădean, şi anume Lucian Cremeneanu. Nu va fi nicidecum o recenzie, de asta se ocupă criticii de literatură. Şi oricum, cine aş fi eu să fac asta? Însă pot spune cu certitudine că este genul de carte care îţi captează atenţia de la început până la sfârşit, trecând prin toate etapele: de la râs în hohote şi până la constatări triste că „tot ce este frumos în viaţă trece repede”.

În „Welcome to my paradise”, autorul şi-a descris experienţa în insula Bali, loc în care a ajuns în urma unei invitaţii primite de la un prieten de al său, managerul unui hotel de acolo. Timp de trei săptămâni – perioada cât durează întreaga călătorie – sau mai bine spus timp de 4 ore de lectură, cititorul este purtat prin aeroporturi şi apoi în locuri de vis atât din insulă, cât şi din Malaezia.

Ce o face aparte pe această carte este tocmai faptul că toate experienţele trăite în acele ţinuturi magice sunt asociate cu amintirile din copilărie şi cu tinereţea petrecută fie în oraşul natal, Beiuş, fie din Oradea. Dacă într-adevăr aceste coincidenţe chiar au existat, atunci e clar: nimic nu e întâmplător în viaţă! De multe ori, în timpul lecturii, am avut senzaţia că recitesc „Amintiri din copilărie” a lui Ion Creangă, dar în varianta reloaded 2009.

Deşi se doreşte a fi un jurnal de călătorie este în fapt o frumoasă poveste de iubire. Iar cititorul nu poate decât să spere că această poveste va continua, măcar de dragul scriitorului …  Nu voi mai intra în alte detalii, pentru a nu spulbera misterul întregii poveşti. Mai ştiu însă că merită citită şi nu spun acest lucru pentru a-i face reclamă, ci pentru că te binedispune şi în acelaşi timp te pune pe gânduri. În acest context, chiar nu mai sunt plauzibile motivele de genul „Nu mai am timp să citesc”.

Cert este că, din păcate, timpul ne este adesea un mare rival şi încercăm mereu să ne stabilim alte prorităţi, omiţându-le pe cele care realmente contează. Dar cititul face atât de bine! Cu atât mai mult cu cât ai parte şi de o carte bună. Aşa că nu ne mai rămâne decât să invadăm paradisul său!

Timpul nostru este mereu prea scurt. Librăriile abundă de cărţi care mai de care, anticariatele şi bibliotecile la fel. Scriitorii continuă să scrie, cititori tot se vor mai găsi. Florin Ardelean spunea o dată, în  cadrul lansării volumului „Insectar”: „Cărţile nu sunt mărţişoare”, şi când făcea această afirmaţie se referea la faptul că munca de scriitor, dar şi cea de artist trebuie răsplătită, deoarece creatorul a depus un efort considerabil pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea. Prin urmare, orice strop de sudoare trebuie recompensat pe măsura. Să ai propria carte (şi vorbesc din experienţă proprie) îţi conferă un sentiment ce nu poate fi descris în cuvinte. E precum naşterea unui copil, ar spune Florin Budea. Eşti învăluit de emoţii, o întorci pe faţă şi pe dos, o admiri şi încerci să te ciupeşti dorindu-ţi să nu fie doar un vis frumos. Să scrii o carte pe care apoi să o dăruieşti, este un lucru deosebit. Însă mai cred că totul trebuie apreciat. Pentru că nu eşti doar tu cel care asistă la „naşterea” cărţii tale. În spatele ei stau mulţi alţi oameni, care trebuie recomensaţi pe lângă tine, protagonistul.

Am intrat în emisfera creaţiei şi aproape că uitasem care este motivul real pentru care am scris aceste rânduri. Şi nu pentru a-i face reclamă cărţii sau autorului, deşi dacă tot s-a întâmplat, îi doresc să se bucure din plin de de succes şi, mai mult, să fiu fericită că mi-a dat o temă de gândire şi respectiv de articol, ci pentru că am înţeles din întreaga sa experienţă că o simplă călătorie – deşi nu a fost atât de simplă – poate însemna mai mult decât atât. Faptul că personajul principal a găsit ceea ce nu mai spera să găsească vreodată, adică iubirea adevarată şi mai mult să facă tot posibilul să lupte pentru ea, m-a bucurat nespus. Iar dacă într-adevăr simţi că pluteşti sau zbori, atunci trebuie să-ţi menţii aripile şi să zbori şi în continuare. Să lupţi pentru ce îţi doreşti şi crezi că merită cu adevărat!

Povestea merge mai departe …

Am fost în paradisul lui

Am fost în paradisul lui Lucian Cremeneanu, adică am fost prinsă timp de 4 ore în volumul “Welcome to my paradise” pe care l-a lansat astăzi în cadrul Hotelului Maxim din Oradea. Lume bună adunată pentru a-l celebra pe Lulu: Alexandru Seres cu soţia, Dacian Palladi, actorul Daniel Vulcu, Mircea Chirilă, Mircea Jacan, Attila Dajka şi alţii.

Cartea este în fond, fără ca acesta să fie scopul real, o poveste de dragoste în care nu lipsesc aventurile sale din insula Bali, dar şi din Malaezia, asociate cu amintiri haioase din anii trecuţi. Un mix foarte reuşit între un râs în hohote şi suspine şi regrete că “Tot ce este frumos se termină repede.”

Dacă aveţi şansa de a o citi, v-o recomand din suflet. Este una din puţinele cărţi de care să te poţi desprinde până la final … FELICITĂRI! Încă o carte bună sub editura ARCA.