Posted in Relatari

Mă uimesc

În ultima perioadă, blogul meu ia proporţii uriaşe. Şi spun asta chiar dacă nu apuc să scriu mereu. Zilnic, depăşesc 100 de afişări!(numărul de vizitatori nu mi-l afişează wordpress-ul şi nici nu am de gând să îmi instalez programe conexe).

Unul din cele mai citite posturi este cel care face referire la Old Mill. Mă întreb acum, oare câţi din cei care l-au citit au devenit clienţii restaurantului ? Să fiu eu un bun marketer ?

În sfârşit, ideea e că voi mai pregăti multe alte materiale – sper eu interesante – pe blog. Trebuie să anunţ faptul că după interviuri cu Emil Trifa, Flavius Bunoiu, Mihai Dacin, Lucian Cremeanu şi domnul Florin Ardelean, vor urma acum două distinse personaje feminine, care au ceva de spus. Amândouă au experimentat viaţa la Bucureşti, una dintre ele este stabilită acolo. Sunt orădence, frumoase şi puternice. Despre ele, în curând!

Posted in Funny

Banc, pur şi simplu

Aseară, Lulu m-a testat.

Cică banc: Iţic merge la rabin şi se plânge că nu mai poate trăi cu atâţia copii într-o cameră. Rabinul îl sfătuieşte să bage în casă şi găinile din curte, ceea ce Iţic face. A doua zi, îi spune să bage şi capra, apoi, pe rând, şi vaca şi calul. La sfârşit, Iţic este disperat că acum într-adevăr nu mai are loc şi, fără să înţeleagă ceva, se plânge rabinului din nou. Acum rabinul îi spune să scoată găinile, iar Iţic este puţin mulţumit, apoi capra şi îi este şi mai bine, apoi vaca şi calul. La sfârşit, Iţic răsuflă uşurat şi îi mulţumeşte rabinului pentru ajutor, pentru că acum avea spaţiu suficient.

Cum compilatorul meu nu a funcţionat prea bine, Lulu s-a supărat şi cică nu mai vrea să fie prieten cu mine.

Sunt curioasă câţi oameni vor înţelege, mai repede sau mai greu acest banc. Vreo mână ridicată în sală ?

PS: Apropo de LULU (adică Lucian Cremeanu), după ce în urmă cu o săptămână acorda un interviu pentru 24FUN – ediţia de Oradea, aseară a apărut şi în Adevărul de Seară. Mă întreb ce o fi zis Didi?

Posted in 24FUN Oradea, Interviuri, Oameni deosebiti

Lucian Cremeneanu: „Mi-era dor să fiu incognito”

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 6-12 martie 2009]

 Afişând o tăietură războinică pe obrazul stâng, stil Al Capone, Lulu Cremeneanu este, paradoxal, printre cei mai paşnici jurnalişti locali. Tăietura nu provine de la cine ştie ce încăierare de la vreun mall sau club, ci “o am de la 2 ani, am avut un chist subcutanat care a fost operat cu mâna stângă … “

„M-am născut în 23 august 1973, la Beiuş. În prezent locuiesc în Oradea. Pe vremuri, de 23 August, Ziua Naţională, se puneau steaguri şi se făceau serbări. Până pe la 7 ani am ştiut că toate astea se întămplă pentru că e ziua mea de naştere. Aflarea adevarului mi-a provocat prima depresie”. Lucian Cremeneanu este DJ mobil din 1988: ”Sunt DJ de petreceri, fac şi muncă de producţie audio şi video. Muzica este plăcerea mea cea mai mare. M-am făcut DJ pentru că nu suport să ascult muzică fără să o împart cu alţii”. A lucrat ca inspector la Oficiul de Pensii din Beiuş pentru că îşi dorea să ajute oamenii. Salutul lui din acea vreme: „Vă salută în extensii / Cremeneanu de la Pensii”. Apoi, pe rând, a experimentat viaţa la radio, la televiziunea locală, dar şi la cea naţională. În 1997 a început cursurile Facultăţii de Jurnalism Tibiscus din Timişoara. La sfârşitul celui de-al doilea an, profesoara de franceză i-a dat 4 la examen. La re-examinare i-a spus profesoarei că, daca nu îl trece, nu mai merge la şcoală. Nu l-a trecut. Nu s-a mai dus. Totuşi recunoaşte că şcoala aceea i-a fost de folos: „Dacă nu aveam un an de jurnalism, nu prindeam „trenul” la ProTV”. Anul trecut a absolvit Universitatea din Oradea – Facultatea de Ştiinţe Politice şi ale Comunicării, specializarea Jurnalism şi în prezent este masterand al secţiei Politici Europene. Acum se autodefineşte ca fiind un jurnalist independent. De curând şi-a descoperit noua pasiune: fotografia. Are un site personal (www.cremeneanu.ro) şi un blog – Blogul cu prostii (cremeneanu.wordpress.com). Nu doar el are blog, ci şi căţeluşa lui, Didi (www.cremeneanu.ro/didi.php). Dar este unul special: blog de dog. Se consideră cel mai mare fan Seinfeld şi oferă şi argumente: „Ştiu aproape pe de rost serialul, îl vizionez ori de câte ori am ocazia, folosesc replici din serial în viaţa reală”. Despre toate acesta ne povesteşte chiar el, pentru că invitatul special din acest număr este Lucian Cremeneanu sau Lulu, cum îi spun prietenii. 

lucian-cremeneanu

Cum a început cariera ta şi cum îţi aminteşti de perioadele din radio şi din televiziune ?

Am văzut un anunţ de angajare la Radio Sonvest în 1993, în tramvai, în ziarul pe care îl citea un domn. Radioul se pregătea de prima emisie, mi-am notat pe mână numărul de telefon. Ţin minte că era vară şi am făcut tot posibilul să îmi păstrez mâna uscată, ca nu cumva să se şteargă (numărul) până ajung acasă. Am sunat, dar când le-am spus că trebuie să plec în armată, mi-au recomandat să încerc din nou după ce mă întorc. Din fericire, am nimerit la o subunitate sanitară din Oradea, unde ascultam … Radio Sonvest. Am terminat armata într-o vineri, iar luni m-am dus la probe la Sonvest. Joi am avut prima intrare în direct în emisiunea lui Daika Attila. Sâmbătă m-au pus să fac o emisiune de muzică, care a durat toată noaptea, iar de lunea următoare m-au angajat. Despre cei patru ani de la Sonvest pot spune că au făcut parte dintr-o perioadă frumoasă. Au fost anii de pionierat ai radioului local în România. Le sunt recunoscător ascultătorilor, pentru că mi-am făcut şcoala pe urechile lor. În 1998 mi-am dat demisia şi am plecat la Pro TV (editor voce, reporter, prezentator, producător). În 2001 m-au dat afară. Începuseră să ne ceară să facem ştiri şi noaptea, pentru jurnalul de dimineaţă al Bucureştiului. Am zis că nu muncesc în plus dacă nu mi se măreşte salariul. M-au trimis într-o noapte la un reportaj, dar am refuzat. Când au început reducerile, am fost primul pe listă. M-am simţit uşurat. Aveam oricum senzaţia pedalatului în gol – alergi toată ziua după o ştire, oamenii o consumă frugal, iar a doua zi o uită. Tot în 2001 am avut cea mai tristă experienţă profesională din viaţa mea, la Radio Transilvania. Apoi între 2001 şi 2003 am fost corespondent local Europa FM. În 2003 am pornit în Oradea Radio Special, devenit mai târziu Mix FM. În 2004 am prezentat emisiunea săptâmanală „Duelul poeţilor” de la TVR2. Emisiunea a durat 7 săptămâni.

Te ocupi de 3 bloguri: al tău, blog de dog şi blogul Radio Sonvest. Cum ţi-au venit toate ideile?

Celui care mi-a făcut site-ul (www.cremeneanu.ro) i-am cerut să-mi facă o pagină şi pentru Didi, căţeluşa mea. Ca să nu fie ceva banal, m-am gândit să-i ţin un fel de jurnal zilnic. Şi s-a născut conceptul „blog de dog”. Aşa am creat personajul Didi, un câine frumos, deştept, hazos, critic, ironic, ba chiar sarcastic. Când ai un personaj câine, îţi permiţi să spui multe despre oameni. În prezent, căţeluşa mea are fani! Cât despre scrierile mele personale, pot să spun că jurnalismul pe blog presupune multă responsabilitate. Dacă un articol trece proba timpului poate fi considerat o scriere bună. Blogul Sonvest l-am făcut după ce am descoperit că tastând „sonvest” pe Google nu se găseşte nimic. Aveam ceva materiale strânse, deoarece vroiam să fac un documentar Sonvest, care urma să fie lucrarea mea de diplomă la Jurnalism. A apărut însă documentarul despre Europa Liberă, făcut impecabil, şi mi-am dat seama că n-am cum să fac un astfel de film în Oradea. În cele din urmă lucrarea de licenţă n-a mai trebuit făcută, pentru că s-a dat doar examen. Aşa a apărut Blogul unui post de radio care nu mai există (sonvest.wordpress.com).

… în acelaşi timp eşti guest-post pe blogul lui Alexandru Seres.

Am fost onorat că mi-a propus să scriu pe blogul lui. Alexandru Seres are o gândire limpede şi puncte de vedere foarte argumentate. 

Cum şi de când a început colaborarea cu publicaţia „Şapte Seri” şi de ce nu ai ales alta? Cum îţi alegi temele?

Scriu la Şapte Seri pentru că ei mi-au propus. Alegerea temei este liberă. Încerc să abordez subiecte care să suscite un minim de interes. Sunt adeptul unei exprimări clare şi concise, pe înţelesul tuturor. Am început în octombrie 2008. Înainte am mai scris şi în Jurnalul Bihorean, în Crişana, la rubrica de tineret a lui Ovidiu Dan. Am scris şi în Bihoreanul, dar doar două materiale: unul despre pasionatul consumator de concerte Daika Attila şi unul despre profesorul Viorel Codreanu de la Colegiul Naţional “Samuil Vulcan” din Beiuş, care are o poveste specială.

Dintre radio şi televiziune, care îţi este mai apropiat de suflet?

Personal, sunt în război cu televizorul. Radioul spre deosebire de televiziune îşi păstrează decenţa şi eleganţa. Oamenii de radio au fără discuţie bun simţ, bun gust şi naturaleţe superioare celor din televiziune. Păcat că pe unii îi tentează ecranul şi comportamentul lor se schimbă. Regret teribil că radioul local este pe cale de dispariţie.

Spuneai că îţi place fotografia. De ce, ce şi unde ?

Cu ideea de a fotografia m-am jucat mai mulţi ani. Când m-am convins că nu e ceva trecător mi-am luat un aparat foto. Apoi am făcut un curs de fotojurnalism cu Teodor Radu Pantea, un profesionist desăvârşit. Mă consider aspirant la titlul de fotograf amator. Unealta mea preferată este teleobiectivul, cu care decupez lucruri frumoase din jurul meu. Dintr-un peisaj urât poţi să selectezi ceea ce îţi place şi să-ţi creezi o lume proprie, frumoasă. În 2008 am avut o expoziţie de fotografie la Lotus, pe o temă la alegere. Am expus o serie de 9 fotografii cu instrumente de muzicieni reprezentativi din Oradea.

Ai vreun model de om de radio sau TV ? Pe cine respecţi din media locală şi cine îţi sunt prieteni ?

Mă înţeleg bine cu oamenii din presa locală şi le apreciez munca. De la Mircea Chirilă, Călin Ardelean, Cristi Tabără, Mircea Jacan şi Alexandru Şereş am învăţat multe şi stăm la discuţii când avem ocazia. Îmi place cum scrie Florin Ardelean şi îl citeam cu atenţie pe Florin Budea, pe vremea când când scria la Bihoreanul rubrica ”Politrucuri”. În anii 90 îmi plăcea mult Ray Cokes de la MTV, îl apreciam teribil pe Andrei Vornic de la BBC şi eram fan Traian Ungureanu, pe vremea când era la BBC Londra. Din cei de azi, îi apreciez foarte mult pe Richard Guest de la CNN şi pe Luca Niculescu de la Radio France International.

Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ce ai retrăi şi ce nu ?

Nu aş mai vrea să trăiesc revoluţia şi nici ziua în care a câştigat din nou Iliescu în 2000 (când am avut de ales între el şi Vadim). Aş vrea să retrăiesc câteva momente din copilărie, ultima zi de liceu, ziua când am terminat armata şi cea în care i-am văzut pe U2 la Barcelona. Aş mai vrea şi o zi cu mama (am pierdut-o în 1999).

Dacă nu erai DJ, om de radio sau televiziune erai …? Ce ţi-ar mai plăcea să faci în viitor ?

Eram tot în radio şi tot în televiziune. Cu siguranţă aş fi rămas DJ. Mi-ar fi plăcut să fiu fotbalist, dar părinţii nu m-au lăsat. Cred că mi-ar plăcea să predau. Sau să lucrez la o agenţie de publicitate, la partea de creaţie. Nu mai vreau să apar la TV. Mi-era dor să fiu incognito. Expunerea publică devine în timp apăsătoare.

Cu cine ai vota dacă maine ar trebui să alegi un primar şi un preşedinte ?

Nu comentez. Doar prietenii mei foarte apropiaţi ştiu care este opţiunea mea de vot.

Cum te-ai descrie în câteva cuvinte ? Părţi bune, părţi rele ?

Să încep cu părţile rele: mă supăr cam uşor pe oameni, am tendinţa de a fi conservator, dar mă lupt cu ea. Sunt un pic orgolios şi câteodată îmi scapă lucrurile evidente. Am memorie vizuală slabă, uneori sunt cam vulgar – doar în mediile în care îmi permit. Părţi bune: sunt un tip serios, adică te poţi baza pe mine, am simţul umorului, sunt creativ, generos, un bun prieten şi confident.

Ce faci în timpul liber ?

Mă bucur de micile plăceri ale vieţii: citesc, caut muzică, îmi plimb câinele cărturar, savurez filme grozave. Pentru ca fiecare zi să fie o bucurie, trebuie să cauţi în fiecare zi o bucurie.

Ce ar trebui să ştie tinerii care vor să intre în media locală: presă scrisă, radio şi televiziune?

Tinerii să nu urmărească glorificarea personală. Mulţi sunt atraşi doar de mirajul de a fi vedetă. Mie mi-a plăcut să fac radio, nu am vrut doar să devin cunoscut. Îi rog să fie corecţi, în primul rând faţă de ei înşişi, şi să respecte regulile meseriei. Dar, mai ales, să fie responsabili cu mesajele pe care le emit în spaţiul public.

Posted in 24FUN Oradea, Oameni deosebiti, Relatari

Lucian Cremeneanu în 24FUN

A apărut noul număr al 24FUN ediţia de Oradea. Nu îl pierde! Afli lucruri interesante despre Lucian Cremeneanu, invitatul meu din această săptămână. Afli de ce îi era dor să fie incognito, cum şi-a început cariera, care sunt blogurile pe care le administrează (căţeluşa lui are un blog: blog de dog!), ce îi mai place, cum se descrie, cu ce se ocupă mai nou … Sunt multe lucruri de ştiut despre el. Interviul cu Lucian Cremeneanu sau Lulu, cum îi spun prietenii, îl voi posta pe blog curând. Cu Lucian m-am întâlnit pe 18 februarie la restaurantul vegetarian din Oradea, de pe strada George Enescu. Am povestit nu mai puţin de 4 ore, timp în care mi-a povestit o mulţime de lucruri interesante.

Nici ceilalţi colegi locali de la 24FUN: Alina Brihan, Mircea Chirilă sau Florin Budea nu se lasă mai jos. Recunosc că la editorialul lui Mircea Chirilă am râs cu lacrimi. Merită savurat! De asemenea, bunul meu prieten Florin Budea are un editorial de excepţie: Portret. Cred că revista prinde cu fiecare număr, tot mai multă culoare.

Săptămână viitoare aduce noi invitaţi supriză. Mult FUN cu 24FUN! 🙂

Posted in Concerte, Muzica

Vama în Blue Monday!

Am observat multe căutări la mine pe blog de genul “Vama în Blue Monday”. Într-adevăr, Tudor Chirilă şi trupa sa vor concerta în Blue Monday, joi, 5 martie.

Informaţia am preluat-o de pe site-ul lui Lulu Cremeneanu: http://www.cremeneanu.ro/cultura.php

Astfel, joi, 5 martie, ora 22:00, concert Vama: Tudor Chirilă, Eugen Caminschi, Raul Rusak, Lucian Cioargă, Dan Opriş. Preţul unui bilet este de 40 RON, şi se găseşte în reţeaua Diverta şi pe www.ticketpoint.ro.

Posted in Guest post

Să nu iubeşti firma altuia!

[publicat în Jurnalul Bihorean, 2002]

de Lucian Cremeneanu

 

lucian-cremeneanu

 

Cineva a uitat să treacă porunca asta în manualul de supravieţuire pentru România. Şi chiar dacă ar fi fost trecută, tot ar fi fost încălcată. Căci aşa sunt făcute ele, poruncile, să fie încălcate. Şi asta mai ales din cauză că românul este un mare iubitor. El iubeşte tot ce prinde. Iubeşte năvalnic, sălbatic, mai mult ca latinul, mai tare ca piatra şi mai iute ca săgeata.

 

De o duzină de ani încoace, românul a descoperit o nouă dragoste: dragostea de firmă. El, care înainte nu iubise deloc uzina, hala şi biroul. Aşa a auzit el că se face şi aşa i-a cerut noul lui şef. Să-şi iubească firma! O relaţie incestuoasă care nu apare în fişa postului, dar este cerută peste tot. Şi românul s-a pus pe iubit. Şi dă-i şi iubeşte!

 

Paradoxal, dragostea lui de firmă nu a degenerat în profesionalism tipic german. S-a păstrat curată şi dezinteresată. Iar atunci când munca n-a mers bine şi bătea vânt de restructurare, iubirea lui nestrămutată pentru firmă l-a salvat. Şi de atunci a iubit-o şi mai tare. Când cineva a zis ceva rău despre firma lui, românul a sărit ca o fiară care îşi apără puii şi teritoriul. A luptat pentru renumele firmei şi pentru imaginea ei bună, uitând că, de fapt, firma nu este a lui.

 

Aşa cum spun legile nescrise ale iubirii, românul n-a vrut o relaţie pragmatică cu firma la care este angajat. Pentru că, deh, nu e bine ca, într-o relaţie de iubire, să iei în considerare „eficacitatea şi utilitatea practică, reală sau aparentă” (cum zice DEX-ul despre pragmatism). A iubit-o sincer şi dezinteresat, luând-o aşa cum era ea: salariu, secretară, birou, maşină de serviciu, cafea la protocol, legitimaţie laminată cu fotografie color, telefon mobil şi, mai ales, pentru că i-a permis să folosească expresia  cea mai excitantă: „Bună ziua! Sunt X de la firma Y!”

 

Şi, aşa cum se întâmplă când iubeşti necondiţionat, s-a trezit într-o dimineaţă că ea nu-l mai iubeşte. Mai grav, şi-a dat seama că nu l-a iubit niciodată. Atunci, şi-a luat bocceluţa şi a plecat. Nu pentru că aşa a vrut el, ci pentru că aşa a vrut ea, Firma. Se prăbuşeşte, îl doare, suferă, îşi împărtăşeşte suferinţa cu cei apropiaţi, îşi linge rănile şi apoi aşteaptă să se aşeze praful uitării.

 

Nu plânge, drag  român! O să apară o altă iubire în viaţa ta! Pe care o s-o poţi iubi iarăşi, mai năvalnic, mai sălbatic, mai latin… Până într-o zi când o să se apuce şi aia să-ţi ceară, ca nesimţita, seriozitate, eficienţă, profesionalism şi idei strălucite.