Ce s-a mai întâmplat în ultima perioadă?

Ultima perioadă a mea a fost marcată de diverse întâmplări şi activităţi, motiv pentru care nu am avut timpul necesar (e drept, nici inspiraţia) de a mai consemna ceva pe blogul meu.

Voi începe prin a povesti despre ziua mea, care în acest an s-a întins pe parcursul a trei zile, timp în care i-am avut aproape pe cei dragi şi prietenii foarte buni. Am serbat-o la Crinul Alb pe 24, în mod retras, urmată apoi de Lucapiero în 25, acolo unde am fost serviţi ireproşabil şi unde am fost primiţi cu atâta ospitalitate cum rar îţi mai este dat să vezi. Cu această ocazie, mi-am consumat tot premiul pe care l-am câştigat pe întregul an, oferindu-le invitaţilor mei pizza, care a fost şi de această dată mai mult decât delicioasă.

Aşadar, cu bucurie pot spune că au fost zile extrem de frumoase, însă au trecut atât de repede şi trebuia să mă lovesc din nou de realitatea mai puţin plăcută: de mărirea TVA-ului şi alte probleme pe care ni le aruncă Guvernul pe cap.

Luni, în schimb, am fost invitata Mihaelei Bar la emisiunea “De vorbă cu … “, unde am povestit circa o oră despre bloguri, Top Talents, cărţi, şcoală şi alte subiecte. Emisiunea va fi difuzată în următoarele zile: luni, 5 iulie, de la ora 20.00, miercuri, 7 iulie, de la ora 12.00, vineri, 9 iulie, de la ora 12.00 şi duminică, 11 iulie, de la ora 11.00.  A fost o experienţă interesantă, dar nu sunt foarte sigură că îmi doresc să o mai repet.

În sfârşit, ne-a luat şi valul creşterii TVA-ului, astfel că micii sau marii întreprinzătorii au fost nevoiţi să modifice nu doar preţurile, ci şi să schimbe TVA-ul de pe casele de marcat. Firmele autorizate în realizarea acestei proceduri au profitat mai mult sau mai puţin de această măsură, astfel că pentru o operaţie de maxim 10 minute, unii percepeau o taxă de 40 de RON, în timp ce alţii ajungeau chiar la 150 de RON (din nefericire). Lumea care venea la noi la firmă ne mărturisea cum preţul nostru este cel mai mic, spre deosebire de al altora care ar face orice să câştige de pe urma necazului oamenilor.

Au fost deci zile pline, în care ne-am confruntat cu situaţii care mai de care mai dificile, însă în final speranţa este ca această cotă să revină la normal în câteva luni (oare?).

Ultima zi lucrătoare din săptămână mi-a adus bucuria de a-l revedea pe Lulu Cremeneanu şi pe Didi, care mi-au făcut cadou cartea vişinie pe care am câştigat-o la un concurs de “ghicit chelii“. Volumul îi aparţine lui Mircea Stroe şi se numeşte “Oraşul cu un singur locuitor”. Am reuşit să o finalizez astăzi şi personal pot spune că am fost plăcut surprinsă. O carte bună, chiar foarte bună.

S-au întâmplat multe în ultima perioadă, bune sau rele, important este ca de fiecare dată să găsim puterea necesară de a le depăşi cu bine, pe toate.

Blame it On The Sun

Am descoperit o piesă foarte antrenantă, despre care Lulu Cremeneanu ar spune că este o “melodie de labă” (sper că asta era denumirea corectă, dacă nu, oricum mă corectează el) şi am hotărât să o numesc piesa serii. Este de la Impact şi se intitulează “Blame it on the sun”

Asta măcar până va câştiga el la loto şi îi va aduce pe U2 în Oradea!

WTMP la Beiuş

Primesc un sms, în decursul acestei zile, de la un foarte drag prieten al meu jurnalist: “Sunt la relansarea lui Lulu, la Beiuş”. Hmm, îmi spun. Eu nu ştiam nimic despre asta.

În sfârşit, uitând de această mică supărare, îi trimit scriitorului un mesaj cu toate urările de bine şi cu speranţă că şi beiuşenii vor savura măcar pe trei sferturi cartea cum am făcut-o noi, orădenii. Aşadar, azi, Lulu s-a relansat, dar în oraşul său natal, la mai bine de 5 luni de la lansarea oficială a celei mai bune cărţi care am citit-o în acest an (şi nu spun asta doar pentru a-l peria, ci pentru că într-adevăr cred în asta).

Welcome in His paradise!

Cronicuţă de sfârşit de săptămână

E vineri seara. Friday I am in love, ar spune cei de la The Cure. Teoretic, la ora asta, tinerii ies în oraş, pe terase sau în cluburi, însă eu mi-am savurat liniştită pizza de la Why Not (Cu tot respectul pentru 24FUN şi Zile şi Nopţi, doar în 7Seri am găsit numărul de telefon valid al pizzeriei).În sfârşit, desfătare pentru papilele mele gustative, tristeţe pentru somnul meu şi sănătatea mea. (oricum nu am mâncat decât jumătate din ea!). Dar nu despre asta voiam să scriu.

În tot timpul cât am aşteptat momentul în care pizza va sosi la uşa mea, au început să îmi treacă prin minte pasaje din această săptămână. Deşi nu sunt adeptă rememberingului pe blog şi cu atât mai puţin a lui Twitter, am realizat că deşi e vineri, adică au trecut doar 5 zile din această săptămână, pentru mine par să fi trecut cel mult 10. Nu îmi vine să cred că marţi umblam prin Constanţa şi Mamaia! Totul s-a întâmplat atât de repede, încât doar oboseală pe care o resimt pare să îmi atragă atenţia că nu am visat că am fost plecată, ci chiar s-a întâmplat! Vezi fotografia de mai jos făcută marţi seara.

Am revenit acasă. Veşti bune. Andrei, fratele meu, este inginer. Nota 10 la licenţă. Sunt mândră de el.

Tot o dată cu reîntoarcerea acasă (deşi pare să fi fost o eternitate de când am plecat), florile primite în dar de ziua mea erau la fel de frumoase ca în prima zi. Am primit o mulţime, atât de frumoase, dar trebuie să recunosc că am unul pe care îl admir în mod special, care arată ca şi cum în această clipă l-aş fi primit. Pur şi simplu e minunat. Îl voi ţine la păstrare ani mulţi, sper. 🙂

Şi ca să nu uit e rezolvată şi cazarea în Zagreb. Deci, Croaţia, here we come in august. După ce am citit cronica lui Lulu Cremeneanu despre concertul U2 de la Barcelona din 30 iunie, cu greu voi mai răbda până în 9 august când îi voi vedea şi eu pentru prima dată live! Lulu are un talent formidabil în a relata diverse întâmplări şi a scrie reviewuri. Cu siguranţă, cartea lui îmi va rămâne mult timp de acum înainte întipărită în minte!

Lulu Cremeneanu îşi lansează cartea

Lulu Cremeneanu lansează azi cartea “Welcome to my paradise” în cadrul Hotelul Maxim din Oradea, sub editura Arca. Moderatorul evenimentului este Florin Budea.

Mircea Bradu: „Fără cultură, viaţă nu există”

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 8-14 mai 2009]

Omiprezent în cultura românească, cunoscut ca dramaturg, scriitor, director de teatru, politician, director de radio, Mircea Bradu este pentru cei tineri şi nu numai un adevărat model. S-a născut în Lăzăreni (judeţul Bihor). A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia Literatură şi Critică literară. Este laureat al premiilor Uniunii Scriitorilor din România şi ale Consiliului Culturii din România. Deopotrivă este membru al Uniunii Ziariştilor din România, şi totodată membru al PD-L Bihor. Conform unor surse din vârful PDL Bihor este principalul candidat pentru funcţia de director la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, urmând să o înlocuiască pe Ligia Mirişan.

Având în vedere că veţi conduce Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, care credeţi că vor fi primele măsuri luate?

 Pentru a fi corect de la început, atrag atenţia că aceasta nu e ştirea mea. Ea este luată „din surse”, cum spun colegii noştri, jurnaliştii, care n-au răbdare în faţa evenimentului. Dar pentru că ai intrat şi tu în jocul surselor, găsesc că e nevoie de o limpezire a faptelor.  În mod firesc,  în toată lumea civilizată,  venind  la guvernare, orice partid serios îşi alege oamenii care să-i traducă fidel, atât la nivel naţional cât şi la nivel judeţean –în cazul nostru – programul politic cu care a câştigat alegerile. Jocul cu „cei cooptaţi în sistem” nu a dus decât cu rare excepţii la rezultatele dorite. Dacă acceptăm corectă prima ipostază, a conducerii „prin delegaţie” acordată prin alegerile democratice, ipostaza a doua, a „împrumutului de personalităţi de neînlocuit” arată ca o subînchiriere de idei şi combatanţi, ca să nu spun „deficit  de resurse umane” cum se mai vede…  Ar fi fost greu de acceptat ca  Partidul  Democrat Liberal să nu dispună de oameni dedicaţi acestor activităţi  specifice, de imagine… Faptul că, într-adevăr, între cei cinci candidaţi de pe lista noastră la acest post mă aflu şi eu, mă onorează atât pentru selecţie cât şi pentru companie. Dar revenind la întrebarea ta, pot să-ţi spun ferm, că a treia măsură pe care aş lua-o, ar fi organizarea unei conferinţe de presă…

 În ce direcţie se vor îndrepta lucrurile în ceea ce o priveşte pe doamna Ligia Mirişan, viitoarea fostă directoare a Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, având în vedere că dumneaei a avut un aport semnificativ în campania electorală a domnului Ilie Bolojan ?

 Această întrebare nu îmi place deloc, pentru că o jigneşte atât pe doamna Ligia Mirişan cât şi pe cel care o va urma, firesc, în schema Direcţiei. Faptul că domnia sa era prezentă în poza de familie dedicată lansării programului domnului Ilie Bolojan, printre care se aflau personalităţi cum ar fi domnul Radu Ţârle, arată precis opţiunea politică pe care trebuie să i-o respectăm fără rezerve.  Aşa cum tot opţiune politică va fi şi din partea celui ce va veni de la noi la Direcţie. Riscurile sunt asumate şi în proiect şi în destin. Povestea delicatei Scufiţe Roşii şi a dialogului naiv, nu fac parte din cărţile de deontologie politică modernă. Azi, mi se pare corect, când intri în pădure să ştii că vei întâlni sigur şi lupul. Doamna Ligia Mirişan are o profesie minunată pe care a dobândit-o prin absolvirea unei facultăţi de filologie. Are, ştiu sigur,  o chemare puternică pentru cariera pedagogică.  „Revenirea la uneltele sale” –  cum spune poetul este un punct pe care îl are în vedere orice om care intră în scheme politice. Cu aceleaşi zaruri se aruncă şi de o parte şi de cealaltă…

Ce alte lansări pregătiţi şi ce cărţi vor mai apărea la editura Arca, cea pe care o conduceţi?

Mulţumesc de întrebare. Revenim, în sfârşit, la oile noastre… Pentru că la radio, în cele 15 redacţii care reprezintă reţeaua Transilvania  am crescut o echipă de profesionişti la care ţin ca la copii mei, am bucuria să mă ocup şi de editură. Primele cărţi pe care le vom lansa în luna mai sunt preocupări mai vechi, pe care din lipsă de bani, nu le-am putut publica anul trecut: un  foarte interesant studiu de sfragistică şi o colecţie de sigilii pentru toate localităţile judeţului nostru, semnat de  cercetătorul Augustin Ţărău; o nouă ediţie a cărţii dedicate Transilvaniei a profesorului universitar dr. Ioan Ţepelea.  Şi pentru a încheia preocupările din domeniul istoriei, o evocare a luminatului Nicolae Olahus. „Imaginarul sacru la Oradea” de tânăra cercetătoare Agata Chifor va pune la dispoziţia cititorului o carte  pe care ar trebui să o avem cu toţii în bibliotecă. Avem şi două cărţi de beletristică: proză de foarte bună factură semnată de jurnalistul Lulu Cremeneanu precum şi maxime elaborate de Ştefan Lazăr.       

În recent lansata carte „A fi sau a nu fi antrenor şi Singur printre actori” (un interviu pe care l-aţi luat domnului Emeric Ienei şi invers),  Marin Sorescu  v-a prevestit un destin „Vei fi singur printre actori”. Care este de fapt povestea ?

 Marin Sorescu a fost şi Emeric Ienei este pentru mine, ceea ce aş numi marile destine paralele ale existenţei mele. Când Marin Sorescu a publicat cartea sa de debut, remarcabilele parodii şi astăzi nedepăşite literar, prietenii fiind, i-am trimis o epigramă răutăcioasă apropo de titlu. Prietenia noastră a rămas însă aceeaşi. Când am devenit directorul Teatrului de Stat din Oradea, i-am comunicat şi lui hotărârea. „Nu-i nimic rău în asta, au păţit-o şi alţii, mi-a spus Marin. Dar să nu uiţi că vei rămâne mereu singur printre actori” (el era directorul teatrului din Craiova care azi îi poartă numele)… Lumea actorilor este o lume închisă. Acolo nu poţi intra fără talentul necesar acestei profesii, fără credinţa imensă şi chinuitoare în destinul tău artistic, fără a dori ca şi ultima ta suflare să o  dedici scenei… Am în suflet o mare admiraţie pentru ei, pentru solidaritatea lor artistică unică şi pentru faptul că nu mi-au permis intrarea în cercul lor închis. 

Ce înseamnă o viaţă întreagă în lumea culturii?

M-a mai întrebat cineva, nu demult, cu aceste cuvinte. Nici astăzi nu am un alt răspuns. M-am născut la Lăzăreni în biblioteca tatălui meu, am studiat la Bucureşti în biblioteca profesorilor mei şi azi trăiesc în biblioteca mea la care caut să adaug şi eu din când în când câte o carte.

Dintre toţi actorii români pe care i-aţi cunoscut, de care vă simţiţi cel mai legat?

De toţi cei de la Oradea, plus neuitatul Octavian Cotescu.

Cum vă descrieţi viaţa politică (satisfacţii, neîmpliniri … ) ?

Parafrazez sincer: Lumea e aşa cum este /Şi ca dânsa suntem noi.

Dacă aţi putea întoarce timpul înapoi, care clipă aţi dori să o retrăiţi?

Naşterea mea.

De ce?

Pentru că aş vrea să–mi revăd ursitoarele.

Vă rugăm să ne indicaţi persoanele cele mai dragi din viaţa dumneavoastră.

Copiii şi nepoţii mei.

 Care este mesajul transmis de omul de cultură, Mircea Bradu, orădenilor?

 Să nu uite că fără cultură viaţă nu există.

Mirela Vaşadi: „Nu sunt o celebritate!”

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 20-26 martie 2009]

 

Este imposibil ca cineva care se uită la ştiri să n-o fi remarcat pe Mirela Vaşadi. Fata cu bucle, ţinută elegantă, voce caldă şi aşezată este, dacă aţi uitat, din Oradea! S-a născut în Oradea, a lucrat aici pentru mass media locală, pentru Mc Donald’s, a absolvit două facultăţi (Facultatea de Drept – Drept Administrativ, Universitatea din Oradea, respectiv Facultatea de Sociologie, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca) şi, de câţiva ani, a ajuns la Bucureştide unde o vede toată ţara. A lucrat la Radio Sonvest, corespondent BBC World Services, Pro TV Oradea, Antena 1 Oradea, Pro TV Cluj-Napoca şi respectiv N24 Bucureşti. În prezent este prezentator de ştiri şi redactor la Realitatea TV din Bucureşti. A fost un drum cu urcuşuri şi coborâşuri, dar în final a ajuns acolo unde îşi dorea. Mirela Vaşadi este una dintre orădencele care reprezintă cu succes oraşul nostru în Bucureşti. Despre cum şi-a început cariera, ce înseamnă munca într-o televiziune în Bucureşti, despre familie şi cei dragi, dar şi despre dorul de oraşul natal, toate acestea le aflăm de la Mirela Vaşadi, invitata specială din această săptămână. Citatele din primele întrebări sunt de pe siteul Realităţii TV: www.realitatea.net.

 

 

 

„Am vrut să devin inginer de aeronave, dar am luat lecţii de actorie. Am abandonat proiectul.” De ce?

 

Pentru că nu s-au „aliniat planetele” în mod favorabil. Admir tot ceea ce ţine de tehnică, fără descoperirile şi înţelepciunea inginerilor nu ne-am fi dus mai departe de gura peşterii şi am fi avut aceleaşi îndeletniciri primitive. Nimic din tot ce-i în jurul nostru nu ar fi existat. Cursurile de actorie au reprezentat o perioadă de mari căutări din adolescenţă; o modalitate de a mă exprima în dialogul cu mine şi cu ceilalţi. 

 

“Mi-am dat seama că vreau să le vorbesc semenilor pe calea undelor. Radioul mi-a deschis drumul jurnalismului. Şi, de aici, au început marile provocări profesionale”. Te rog să detaliezi.  În plus, cum descrii experienţa de la Radio Sonvest? (presupun că ai aflat de lansarea blogului radioului: http://radiosonvest.wordpress.com )

 

Când am început să lucrez în radio, tocmai terminasem facultatea. Era în vara anului 1995. Aveam vise multe, dar experienţă în presă mai deloc. Dar au fost câţiva oameni, apropiaţi sufletului meu, care m-au ajutat din prima clipă: Cristian Tabară, Mariana Bejan, Lulu Cremeneanu şi colegii de la tehnic. M-a bucurat lansarea blogului unui radio care nu mai exista. Am căutat fotografii şi scrisori din acea perioadă şi le-am postat pe blog. La Radio Sonvest am avut colegi minunaţi şi mulţi ascultători inteligenţi.  

 

Cum decurge o zi de muncă la televiziune?

 

La fel ca în orice redacţie de ştiri dintr-o televiziune naţională. Sunt sute de oameni care lucrează non stop pentru ca telespectatorii să fie informaţi în orice moment. Reporterul este unul din principalii constructori ai ştirilor. El are informatia la prima mână. Aceasta este editată, produsă, împachetată şi, de cele mai multe ori, analizată pe toate părţile. Realitatea TV este, pe bună dreptate, o fabrică de ştiri. Şi avem cele mai bune echipe de jurnalişti, producători, analişti politici – economici – sociali. Alături de ei mă simt împlinită profesional.  

 

Ai plecat de mulţi ani din Oradea. Cum ai descrie viaţa în Bucureşti?

 

Este aşa cum o vedem cu toţii la televiziune sau în descrierile din ziare. Aglomerată, agitată, cu un puls ridicat, dar extrem de poluată. Adică, asemeni multor capitale ale lumii. Doar că Bucureştiul nu are frumuseţea, curăţenia, infrastructura, mirajul sau arhitectura unor capitale precum: Praga, Budapesta sau Stockholm. Oraşele din România nu sunt încă pregătite să îmbrace o haină nobilă. 

 

Locuind în Bucureşti şi trăind printre cei mai buni oameni de media din România, poţi să ne spui care îţi sunt prieteni, de la cine ai avut de învăţat sau care sunt cei mai aroganţi gazetari ai noştri?

 

De învăţat am încercat să învăţ de la fiecare om de presă pe care l-am cunoscut. Şi am avut zeci de invitaţi în jurnale, în ediţii speciale sau în breaking news, cu care am dezbătut sute de subiecte. Toţi sunt jurnalişti de excepţie. De aceea, părerea lor e importantă pentru a acoperi o temă, mai ales când informaţia este recentă şi de mare interes. Timpul presează orice eveniment media. Ai timp extrem de limitat pentru documentare, nu ai voie să intri în detalii care ar plictisi telespectatorul, dar nici să-l abandonezi nelămurit. Aşa că trebuie să echilibrezi orice discuţie. Televiziunea lucrează cu imagini şi, tocmai de aceea, cursa pentru a surprinde toate evenimentele în derulare este ca o probă de 110 metri garduri. Este o provocare intelectuală să analizezi o ştire cu Cristian Tudor Popescu. Deşi mulţi întrezăresc un strop de aroganţă în atitudine sau în discursul său, domnul Popescu stăpâneşte foarte bine discursul jurnalistic şi radiografiază, de cele mai multe ori, incisiv şi sângeros realitatea politică şi socială a lumii în care trăim. 

 

Povesteşte-ne o întâmplare care îţi aduce aminte cu drag de Oradea.

 

Sunt mai multe întâmplări. Şi toate, pe vremea când lucram la PRO TV Oradea. Lui Călin Ardelean, producător ştiri, vreau să-i mulţumesc că m-a ajutat să mă formez ca om de televiziune. Şi tuturor colegilor din PRO TV Oradea, alături de care am petrecut în redacţie sau pe teren, atâtea zile, uneori şi nopţi de filmări, atâtea week-end-uri şi sărbători. Acei ani îmi vor rămâne cu drag în suflet.

 

Te-ai mai întoarce în Oradea pentru a lucra?

 

Suntem atât de mobili în acest secol, încât ne putem muta aproape în orice loc. Important este să ne găsim calea şi chemarea! 

 

De câte ori apuci să te întorci pe acasă? De cine ţi-este dor dintre cei de acasă (poţi enumera familie, prieteni etc)

 

În Oradea ajung de 2-3 ori pe an. Aici locuiesc, în continuare, părinţii mei şi fratele meu cu familia lui.  Iar prezenţa mea în oraşul natal urmăreşte, de fiecare dată, acelaşi circuit al vizitelor la rude, prieteni, vecini. În general, sărbătorile le petrec în Bucureşti. Însă, de Sfintele Paşte reuşesc să fug din capitală. Eu sunt romano-catolică şi, în fiecare an, caut un loc cu o încărcătură spirituală pentru această mare sărbatoare. 

 

Dacă ar trebui să alegi între o carieră în televiziune, radio sau presă scrisă, care ar fi opţiunea ta şi de ce? Stabileşte, de asemenea, şi un top 3, în ordinea preferinţelor.

 

Mă simt ca la aplicarea unui chestionar pentru un sondaj de opinie. Toate cele 3 domenii îmi sunt dragi. Am inceput în radio şi am avut câteva colaborări şi în presa scrisă.  Acum muncesc în televiziune. Nu ştiu ce oportunităţi pot apărea în anii următori.

 

Presupunând că ai avea şansa să te întorci în timp, cel mult pentru o zi, care zi ai alege-o şi cum ţi-ai fi schimbat viitorul?

 

Mulţi ani m-am gândit ce decizie dezastruoasă am luat atunci când am ales să lucrez în Antena 1 Oradea. A fost o perioadă oribilă, din punct de vedere profesional. După câteva luni de la angajare mi-au înjumătăţit salariul şi după un an m-au dat afară. Fără explicaţii. Ulterior, mi-am dat seama cine a stat la baza deciziei de a mă concedia. Lucreaza în continuare în acel trust. Dar nu pe mine m-au lovit ci pe părinţii mei, pensionari, care au fost nevoiţi să mă întreţina o bună bucată de vreme. Eu tocmai începusem a doua facultate şi, timp de un an de zile, am fost şomer. Însă, iată, s-a dovedit că plecarea mea din acel mediu şi toate consecinţele ei, au dus, în final, la dezvoltarea mea profesională. În alt mediu jurnalistic, unul profesionist! 

 

Te-ai gândit vreodată să-ţi schimbi look-ul? Sau ce altceva ai schimba la tine?

 

Stiliştii de la Realitatea Tv mi-au propus de-a lungul timpului unele schimbări. Una a fost chiar radicală: mi-am vopsit părul blond. Dar după aproape 2 ani s-au gândit că o prezentatoare de ştiri cu părul lung, blond şi cu bucle e prea mult. Aşa că am revenit la culoarea mea naturală şi am tăiat consistent din lungime. Ştirile impun decenţă, nu spectacol de cabaret.

Care crezi că sunt avantajele unei femei care îmbrăţisează o carieră în mass-media? Cineva îmi spunea la un moment dat, la o şcoală de jurnalism pentru tineret, că pentru o femeie este mult mai uşor să fie jurnalist decât pentru un bărbat, fiindcă îşi poate folosi toate atuurile. Tu cum priveşti această afirmaţie?

 

Neargumentată. Încărcată de complexe sau frustrări. Acel/acea cineva  are date statistice care să justifice o asemenea afirmaţie? Pentru că eu am o listă lungă care poate dovedi contrariul. Discutăm de jurnalişti profesionişti, nu? Iar pe această listă supremaţia aparţine bărbaţilor.

 

Mulţi cred că o femeie frumoasă este o femeie proastă, că frumuseţea nu poate fi combinată cu inteligenţa. Şi totuşi există excepţii de la regulă. Privind din perspectiva cazului tău, care sunt argumentele tale pentru care această teorie nu este valabilă ?

 

Există în lumea această atâtea femei frumoase şi înţelepte încât teoria poate fi construită doar de personaje care au piedici de adaptare sau de reuşită. Oameni care nu au preocupări reale sunt dispuşi la a lansa astfel de teorii. Şi nu vorbim aici doar despre frumuseţile văzute în reviste sau pe micul/marele ecran. Dacă am studia şi ne-am preocupa mai mult, am afla că trăiesc printre noi femei: medici, cercetători, profesori, avocaţi, artişti, ingineri; femei foarte frumoase, de un rafinament remarcabil şi, desigur, inteligente.

 

Există un preţ pe care trebuie să îl plătim pentru „celebritate” să îi spunem aşa ? În sensul că, dacă îţi merge bine pe plan profesional, poţi avea succes şi în cel sentimental ? Ţie cum îţi merge din această privinţă ?

 

Nu cred că se potriveşte cazului meu. Şi asta pentru că nu sunt o „celebritate”. Eu sunt doar un jurnalist de televiziune, care lucrează împreună cu o echipă vastă de profesionişti. Şi, întâmplător, sunt unul dintre purtătorii de mesaje care se văd şi la TV. Atâta doar că noi avem o expunere vizuală mai intensă în comparaţie cu alţi oameni de presă. Celebritatea înseamnă mult mai mult! În România e prost înţeleasă … Dar asta e tema altor dezbateri.

 

Regreţi ceva din ce ai făcut, dar ceva ce nu ai apucat să faci?

 

Ce folos să ai regrete? Îmi asum nesăbuinţa trecutului şi perspectiva viitorului.

 

Ce înseamnă pentru tine timpul liber şi cum ţi-l foloseşti? Ce hobby-uri ai?

 

Vara merg pe munte. Nu în plimbare, cu telecabina, ci pe trasee veritabile. Şi încerc, în fiecare an, să explorez locuri noi. Vacanţa trecută am fost în Montenegro, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Slovenia şi m-am oprit tocmai la Festivalul Internaţional de Teatru de la Avignon (Franţa).

 

 

Ai vreo formaţie preferată sau poate vreun solist preferat? Care este cântecul care te descrie cel mai bine?

 

Piesa care descrie cel mai bine lumea în care trăim este: ”Miracle” a lui Roger Waters (Pink Floyd). Voi reveni cu drag la Budapesta să urmăresc marii artişti, aşa cum sunt  Roger Waters sau David Gilmour. Mi-aş fi dorit, de asemenea, să fi avut şansa de a-l urmări în direct, pe scenă, pe Cat Stevens.  Retragerea lui mult prea timpurie, ne obligă să-i ascultăm doar înregistrările.

 

Dacă nu erai Mirela Vaşadi, erai … ? (numeşte o femeie celebră, din toate timpurile, în locul căreia ai fi vrut să fii).

 

Marie Curie.

 

Având deja o experienţă bogată în media, atât cea locală, cât şi cea naţională, ce sfaturi ar primi de la tine cei care îşi doresc o carieră în acest domeniu ?

 

La sfaturi  toţi se pricep. Cred că e important să găseşti în viaţa poteca potrivită şi să nu te aventurezi în locuri periculoase, dacă nu ai echipamentul de protecţie. Măcar o coardă şi lanterna care să-ţi lumineze drumul.

 

Care ar fi mesajul tău pentru cei de acasă şi pentru orădeni, în general ?

 

Că mă mândresc cu Ardealul şi cu oraşul în care m-am născut. 

Mulţumesc JB!

Cândva, Jurnalul Bihorean era cel mai bine vândut ziar local. Jurnalişti precum Alexandru Seres, Florin Ardelean, Lulu Cremeneanu şi alţii îşi făceau simţită prezenţa în paginile ziarului.

O dată cu plecarea lor sau mai mult spus cu pierderea colaborării cu ei, calitatea ziarului a început să scadă. Jurnalul Bihorean a fost cumpărat ulterior de o companie austriacă, care nu s-a mai interesat să promoveze talentele din redacţie, ci doar să se menţină pe piaţă. Astfel că oamenii buni au început să migreze spre concurenţă …

Aşa se face că în timp, ziarul a ajuns să fie tot mai slab în conţinut, prioritatea având-o reclamele, anunţurile de diverse feluri. Singurele anunţuri care erau gratuite erau cele pentru decese şi comemorări. Măcar alea … Azi, am aflat că lucrurile s-au schimbat. Chiar şi acestora li s-a pus preţ. Pentru câteva rânduri am plătit 15 RON! La prima vedere suma nu pare mare, dar când vorbeşti de o sumă pe care o dai pentru un anunţ mi se pare exagerat! Am rămas cel puţin şocată! Dar era mult prea târziu …

Am plecat cu un gust amar de la JB. De altfel, de prea mult timp nu mai simt vreo simpatie faţă de această publicaţie. Din ce am mai auzit de la unii şi alţii nu mai are mult şi va deveni una gratuită. Şi în fond, acestea sunt cele care prind cel mai bine. Ba mai mult, acestea din urmă îşi doresc un conţinut cât mai bogat: articole şi editoriale cât mai interesante şi mai puţin loc pentru reclamă, chiar dacă aceasta este cea care le scoate din tipografie.

Mi-au trecut prin gând câteva vorbe – nu tocmai frumoase, regret – şi mai presus de toate o dezamăgire m-a cuprins uşor. Cândva îmi doream să fac parte din echipa lor, acum răspunsul nu ar mai fi acelaşi.

Şi în fine, mulţumesc JB!

Maşinuţa mea …

… ţi-am luat ulei HEXOL, HEXOL, să nu îl mai schimbi nicicând!

Vă mai amintiţi de reclama aceasta ? Eu cu siguranţă mi-am amintit-o azi, când dupa mai bine de un an şi două luni de când o am, maşinuţa mea m-a lăsat în drum. Deşi am mereu grijă de ea, astăzi a cedat, pur şi simplu! Până la urmă şi-a revenit … dar oricum cu siguranţă nu despre ea voiam să scriu aici.

Am să enumăr pe scurt, ce voiam să povestesc:

• Nick Kamarera are o nouă piesă

Nick Kamanera este DJ-ul acela, care an de an, transformă atmosfera din Disco Tineretului din Costineşti într-una incendiară. De curând a lansat o melodie, care deja o văd un mare hit. Se numeşte “Beautiful days“.

Merită ascultată. Despre DJ, puteţi afla şi alte detalii pe www.djnickkamarera.ro.

• Un bezmetic acru pentru … o presă dulce

Acesta era titlul articolului meu din 24FUN, când l-am descris pe Cornel Nistorescu, după ce m-am întors de la Şcoala Naţională de Jurnalism pentru Tineret. 

Nu puteam să trec neobservat accidentul provocat în Bucureşti de ziaristul ce conducea X5-ul personal … Oricum, e clar că tipul e unul dintre cei mai infatuaţi jurnalişti români, dar şi printre cei mai corupţi. În plus, pare şi un mic frustrat. Cel puţin aşa mi-a lăsat mie impresia la şcoala de vară. Despre el am mai scris aşa că nu voi intra în mai multe detalii.

Cert e că la aflarea veştii, postul REALITATEA TV nu i-a dezvăluit identitatea, ştirea fiind transmisă ca şi cum personajul ar fi un anonim. Cum i-o fi calmat dl Nistorescu pe reporteri?

• Despre publicaţiile locale gratuite

Am fost la Lotus în seara asta. Pentru o plimbare, pentru reviste … Le-am luat pe toate trei: 24FUN, Zile şi Nopţi, dar şi Şapte Seri. Am vrut să le compar. Să le identific părţile bune şi cele rele. Deşi lucrul acesta îl fac des. Nu ştiu ce mi-a venit iar … Concluziile sunt foarte uşor de tras:

Prima – adică 24FUN – e o publicaţie săptămânală, şi cred că e cea mai reuşită dintre toate trei, în primul rând ca şi conţinut şi oameni care îşi publică articolele. Cu calitatea hârtiei stă ceva mai prost … În rest, nu prea am ce comenta.

Despre Zile şi Nopţi, aş zice că în primul rând îmi place designul. Articole multe preluate de pe internet şi are vreo 2-3 colaboratori locali. În rest, reclame cât cuprinde. Ceea ce e bine, fiind o revistă de timp liber, dar în acelaşi timp orădeanul îşi doreşte să citească şi ceva nou.  Menţiune: apare o dată la două săptămâni.

În cele din urmă, despre Şapte Seri pot spune că nu reuşeşte să mă atragă într-un mod deosebit. Apare tot la două săptămâni. Poate doar faptul că îi are pe colaboratori pe Florin Ardelean şi Lulu Cremeneanu. Despre Lulu ştiu că e jurnalist independent, şi acum mă întreb oare aşa va ajunge  şi domnul Ardelean, după ce a plecat de la TVS?

În rest numai de bine!

Am blog, deci exist!

De Alina Gâdoiu

[publicat în revista 24FUN, săptămâna 22-28 august 2008]

„Dansând cu vorbele sau cum să spui ce ai pe suflet”

 

 

În ziua de azi, funcţionăm tot mai mult după principiul “Am blog, deci exist!”. Termenul de “blog” a fost creat abia în anul 1997, fiind o combinaţie dintre ultima literă a cuvântului web – cu referire la world wide web – şi log, adică jurnal. Un blog împărtăşeşte pagini, unde oamenii îşi pot citi şi scrie, povesti on-line experienţele personale şi pasiunile. Mai mult, blogurile au devenit chiar şi un mijloc de promovare. Efectul reclamelor pe bloguri au un impact din ce în ce mai mare. O mulţime de companii de renume, în special cele de publicitate şi advertising, apelează tot mai mult la astfel de mijloace de promovare, nu doar din perspectiva unui cost scăzut al cheltuielilor, ci şi pentru că un blog aduce de multe ori mai mulţi vizitatori decât pagină de web propriu-zisă a firmei respective. Blogul este ca o portavoce oferită fiecărei persoane. Pentru mulţi bloggeri, blogul a devenit o afacere, putând înlocui cu succes orice loc de muncă. Veniturile unui blogger cunoscut pot ajunge cu uşurinţă până la cel puţin 2000 de euro pe lună. În sfârşit, cei care vor să-şi profite de pe urma blogului, pot să îşi ia gândul, căci astfel de exemple bloggeri pot fi numărate pe degete.

 

Conform unei statistici a Tehnocrati, în ultimii trei ani numărul blogurilor s-a dublat o dată la şase luni, 75.000 de bloguri sunt create în fiecare zi, 3,9 milioane de bloggeri îşi actualizează zilnic blogurile, iar estimările susţin că se înregistrează în jur de 50.000 de noi însemnări pe oră, la nivel mondial. Un avantaj deosebit este că pentru crearea unui blog nu trebuie să cunoşti programare web.

 

Chiar şi politicienii romani au decis să îşi facă bloguri. Ideea nu este una originală, fiind aplicată cu succes în SUA, de către candidaţii care au început deja cursa pentru preşedintia americană, printre care şi Hillary Clinton. În România, la ora actuală, câţiva dintre cei mai cunoscuţi politiceni care deţin un blog sunt: Mircea Geoană, Adrian Năstase, Ion Iliescu, Ioan Mircea Paşcu sau Gheorghe Copos. Evident, Traian Băsescu a fost cea mai aşteptată personalitate din lumea bloggerilor (http://www.basescu.ro/blog.php).

 

Nici vedetele româneşti nu s-au lăsat mai prejos, printre ele numărându-se şi „Zâna Surprizelor”: Andreea Marin Bănică, având unul dintre cele mai populare bloguri. I se alătură ziarişti sau artişti ca: Victor Ciutacu, Tudor Chirilă, Alessandra Stoicescu, Mihai Morar, Vali Bărbulescu şi mulţi alţii. Referindu-mă şi la oamenii politici orădeni sau ziariştii locali, nu pot să nu remarc câteva bloguri precum cele ale lui Ilie Bolojan (http://bolojan.wordpress.com/), Eduard Hellvig, Alexandru Seres, Florin Ardelean, Lulu Cremeneanu, Mihai Dacin şi lista poate continua …

 

Într-o lume de bloggeri sunt multe de spus, motiv pentru care vom povesti de-ale blogging-ului curând…