Maternitatea din Oradea

Povestea unei mici prinţese

Posted on

De ceva timp îmi tot propun să îmi fac timp să aştern pe coala mea de Internet, gândurile mele despre unul din cele mai interesante, provocatoare şi relativ grele examene din viaţa unei femei.

La 31 de ani, pe care îi voi împlini miercuri, pot spune că am tot ce mi-aş putea dori de la viaţă. O familie fantastică, un soţ magnific şi o fetiţă de nota 10.

12379686-Baby-crib-card-to-welcome-to-new-baby-girl-Stock-Vector-artPovestea pe care o aştern azi îşi are începutul în urmă cu câteva luni, când aflam că o mică minune îşi va face apariţia în viaţa noastră. Fetiţă sau băiat, chiar nu conta, important era să fie un copil sănătos. Cele 9 luni au fost pentru mine în general foarte bune, am putut merge şi la lucru până la începutul lunii a 9-a (dacă colegii nu îmi spuneau să mai merg acasă, probabil mai stăteam vreo 2 săptămâni în plus), am frecventat cursurile Şcoala Mamei din cadrul Maternităţii din Oradea, unde timp de 2 luni am aflat tot felul de informaţii utile, care şi azi îmi sunt de mare ajutor – nu mai pun la socoteală suportul material şi tot ce am primit de acolo pe care le utilizez cu mult drag azi – şi am început să mă pregătesc tot mai mult, fizic şi psihic pentru naştere. Raisa-Anastasia, teoretic, ar fi trebuit să dea ochii cu lumea în 29 mai. Însă nu s-a grăbit. S-a mai lăsat aşteptată câteva zile. La un control de rutină, pe 2 iunie, la ora 10.00 dimineaţă, doamna doctor Rodica Negrini constată că Raisa este gata de a veni pe lume, având deja dilataţie de 4. Eu îmi doream foarte mult să nasc natural.

Deşi mi-era puţin frică – cu toţii auzisem de chinurile naşterii, dar la fel ştiam că fiecare le percepe diferit – am ales să o aduc pe lume pe fetiţă în acest fel. Nu am avut probleme în timpul sarcinii –  a fost una chiar perfectă aş zice – aşa că nu avea de ce să fie altfel la final. Citisem, mă documentasem, ştiam foarte mult despre acest proces natural.

Şi revenind la data de 2 iunie … Ora 10.00, dilataţie 4. Eu nici nu am ştiut! Avusesem contracţii Braxton – Hicks, cu care deja eram obişnuită de mai bine de o lună, dar ştiam cum să le fac faţă atunci când vin, avusesem şi oareşice dureri de burtă şi de spate, dar erau deja la ordinea zilei. Când a văzut doamna doctor, mi-a spus direct că mă internează, urmând ca în 3 ore să nasc! Eram şocată, cu lacrimi în ochi, nu îmi venea să cred! Deşi venisem cu tot băgăjelul de spital după mine, parcă simţisem eu ceva! Mi-a spus că îmi va pune o epidurală şi voi suporta totul foarte uşor. Însă până mi-am făcut internarea, până m-am schimbat şi am urcat la etajul 3 la Sala de Naşteri, ajunsesem deja la dilataţie 6. Tot fără dureri! Acela a fost momentul când mi-au rupt membranele – de epidurală nici nu s-a mai pus problema, nu mai avea rost – şi atunci mi-au spus că vor deveni tot mai puternice contracţiile. Eu nici la 8 nu le-am simţit!

Abia după ora 12.00, când am ajuns la 8, am început să le simt ca nişte dureri de spate (similare celor pe care la ai când ai febră foarte mare), dar pe care le gestionam printr-un masaj la spate atunci când ele veneau. Între 8-10 a fost un picuţ mai greu, ele veneau tot mai rapid, dar au fost suportabile pentru mine. La ora 13.00, ajunsesem la 10. Abia la ora 14.12 am născut-o pe fetiţa noastră, timpul de o oră şi un pic am învăţat cum să o cobor. Apoi a urmat naşterea propriu-zisă, au cântărit-o, au măsurat-o, i-au dat nota maximă. Avea 3600 gr şi 52 cm!

După naştere, au dus-o la raionul de Neonatologie, iar pe mine într-un salon de “relaxare” cum l-am numit eu, timp de 2 ore m-au monitorizat, iar eu trimiteam mesaje şi răspundeam lor. Eram tare fericită! Experienţa naşterii pentru mine a fost una foarte uşoară, privind în urmă. Am fost atât de bine pregătită pentru ea! Însă nimeni nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze ….

Au trecut aproape 3 săptămâni de la acel moment magic. Cu clipe de fericire, dar şi mai grele, când nu ştiam cum să ne descurcăm. Dar învăţăm şi ne bucurăm din plin de minunea din viaţa noastră.

Ce am vrut eu să punctez azi aici este că dacă ar fi să mai trec o dată prin naştere, aş alege tot natural. E ca un examen. La care am luat amândouă nota 10. E un proces natural prin care au trecut atâtea femei de-a lungul anilor. E drept că o operaţie de cezariană durează puţin – poate maxim 10 minute – că e uşor pentru doctori şi pentru pacientă că nu trece prin travaliu, dar refacerea de după e mai lungă. Eu am stat în spital doar 3 zile, pe când la cezariană poate fi şi 13 zile…

În final, îi mulţumesc şi aici cele mai bune doamne doctor ginecolog, Rodica Negrini, pentru răbdarea ei, încrederea ce mi-a dat-o, profesionalism şi tot ce mi-a oferit în timpul sarcinii, la naştere şi post-partum.

De asemenea, vreau sa precizez că toate condiţiile de la Maternitatea din Oradea au fost deosebite, personalul foarte atent şi mereu gata să te ajute.

Aş vrea să cred că experienţa mea, una fericită şi pozitivă, poate încuraja şi alte femei, să creadă că naşterea naturală nu este un “bau-bau”, că totul depinde de pregătirea psihică şi fizică a mamei.

Vă doresc să vă bucuraţi din plin de minunile din vieţile voastre şi să mulţumiţi zi de zi Bunului Dumnezeu pentru tot ceea că vă oferă.

Advertisements

Per aspera ad astra

Posted on Updated on

Pare adesea hilară vorba cum că “Ai grijă de ceea ce îţi doreşti pentru că s-ar putea să ţi se întâmple”, însă în realitate nu este doar o vorbă-n vânt, ci un imens adevăr. De multe ori se întâmplă să ne dorim mai multe sau mai puţine lucruri-fapte-întâmplări, unele ni le dorim atât de mult încât rămânem atât de dezamăgiţi atunci când nu le primim, crezând le vremea aceea că erau tot ceea ce aveam nevoie şi mai de preţ. Însă cu trecerea timpului, realizăm că nu ne erau deloc importante, şi tot altceva devine şi mai important. Şi ni-l dorim. Şi uneori reuşim, alteori … nu.

Am ales să vorbesc ca preambul al postării mele despre dorinţe, despre faptul că unele se îndeplinesc, iar altele se pierd şi asta pentru că sunt sigură că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat acest lucru, mai devreme sau mai târziu. Şi eu, la rândul meu, am avut fel şi fel de dorinţe, care mai de care. Am plâns când nu au devenit realitate, am exaltat atunci când au prins contur. Am înţeles apoi mai târziu că, chiar şi acelea care nu deveniseră realitate erau pentru că în fapt nu mi-erau sortite să fie. Însă întotdeauna Cineva Acolo Sus ne vede şi are grijă de noi şi de ceea ce este cu adevărat bine pentru noi.

A sosit şi vremea în care un mai vechi vis al meu este pe punctul în a se transformă în realitate, într-o fiinţă mică, care din moment în moment, cu mare încredere în Dumnezeu, va apărea în viaţa noastră. Am lăsat în urmă 4 ani de Qubiz – adevărat că doar temporar – încercând să îi marchez cu toate bucuriile pe care mi le-au adus devenind azi femeia ce sunt. Poate mai bună, mai înţeleaptă. A fost ciudat să mă desprind de colegii mei – de fapt doar de o parte dintre ei – pentru că mi-ar fi fost tare greu să merg la fiecare în parte. Greu nu fizic, ci emoţional vorbind. Am plecat rămând însă aproape cu inima de ei (sau cu norocul tehnologiei cu Skype-ul alături de ei), si mă îndrept spre noul meu job.

Cu drag pot spune că sunt tare bucuroasă că am reuşit să parcurg toate modulele Şcolii Mamei din cadrul Photo6097
Maternităţii din Oradea, şi că azi la final de curs, am dobândit şi diploma de “Mamă responsabilă”, alături de mult cunoştinţe acumulate, câteva atenţii din partea sponsorilor, dar şi premii frumoase. Recomand cu mare încredere acest curs mai ales pentru viitoarele mămici, graţie lor am aflat lucruri pe care poate la o căutare adâncă pe internet să le fi găsit. Aici însă, doctori şi moaşe te ajută să înţelegi mai bine ce înseamnă naşterea, alăptarea, creşterea bebeluşului la domiciliu şi alte informaţii deosebit de importante. Apoi, mai ai şansa de a cunoaşte alte mămici cu care poţi împărtăşi sau îţi împărtăşesc experienţele prin care trec. A fost o serie de 2 luni de informaţii extrem de utile ce merită neapărat aflate, cu atât mai mult cu cât cursul este GRATUIT. Aşadar, un curs care s-a încheiat azi într-un cadru festiv, de gală aş spune. Am plecat emoţionată …

Photo6091În fapt o serie de emoţii şi gânduri te cuprind atunci când treci prin cele 9 luni. Te gândeşti mereu cum vei duce totul la bun sfârşit, cum te vei simţi, cum te vei purta, cum vei dormi, cum va arăta el sau ea, cum vei îngriji copilul … şi alte şi alte întrebări.

Aşa se zice că ne vom descurca. Că ne vom da seama, că totul va fi natural şi cu atât mai mult cu cât în cadrul acestor cursuri, la multe din aceste întrebări ai găsit, cel puţin, un răspuns.

Am încredere că va fi bine, că întotdeauna găsim puterea şi optimismul de a duce la capăt dorinţa noastră arzătoare. Pentru că atunci când îţi doreşti ceva din tot sufletul şi lupţi pentru acest lucru, întreg Universul conspiră ca tu să ai parte de acel lucru.

Per aspera ad astra … Spre stele, atingându-ţi idealul ! 🙂