3 luni de stare de alertă

După mai bine de 3 luni de la ridicarea stării de urgență și instituirea stării de alertă în care, încă, ne aflăm cel puțin încă o lună de acum înainte, lucrurile nu s-au îmbunătățit, pandemia e resimțită peste tot, panta a devenit tot mai ascendentă, iar luminița de la capătul tunelului nu se vede încă. Trăim vremuri tulbure, presărate de foarte multă teamă, panică și mai ales necunoscut.

Dacă poate acum un an știam și ce voi face peste o lună, două, trei, acum nu știm nici ce va fi mâine. Dar poate că nu e rău nici așa, învățăm cu adevărat să trăim clipa. Dar pentru noi, cei cărora nu le place necunoscutul, cei cărora le place să organizeze totul din timp, aceste vremuri ne dau peste cap.

Nu mai știm nimic. Nu mai știm dacă mâine numărul celor confirmați cu coronavirus nu va exploda și vom fi din nou în tot felul de stări de urgență / alertă alertate, și nu vom mai putea, din nou, să ieșim din case, ori, din contră, în caz fericit, să se găsească leacul minune și să revenim la viața noastă, normală.

Pe de altă parte, miza alegerilor locale îi face pe politicieni să uite de criza economică și sanitară generată de acest virus și să își canalizeze întregul efort spre a-și atrage alegătorii de partea lor. Și tocmai, poate, din acest considerent nu mai vor să impună restricții noi.

De curând, vestea că primarul nostru, Ilie Bolojan nu mai candidează la Primărie, m-a șocat și tulburat. Nu mă așteptam la o astfel de decizie, eram convinsă că va lua lejer și cel de-al 4-lea mandat, însă faptul că a decis să meargă mai departe spre Consiliul Județean (un interviu de calitate aici în Bihoreanul) mi-a aprins mai multe beculețe. Cred că orădenii – în marea lor majoritate – îl îndrăgesc, respectă și au încredere în el, iar eu sunt convinsă că dacă va câștiga șefia acestei instituții, lucrurile vor mai merge și mai bine, iar partea bună este că aeroportul nostru va deveni – în maxim un an de zile – locul de unde vom merge spre multe vacanțe … Poate doar pandemia ne-ar mai putea opri. 🙂

Revenind însă la timpurile noastre, vremuri tulburi cu care nu ne-am mai întâlnit nicicând, au mai rămas un pic mai mult de 4 luni din acest an, și tot ce ne dorim este să fim sănătoși și să trecem peste aceste încercări, ca mai apoi să ne bucurăm – fără temeri, așa cum o făceam cândva – de fiecare clipă, să putem planifica viitorul, trăind în prezent și amintindu-ne de trecut.

 

La Mulți Ani, România mea!

Am intrat în luna decembrie. La Mulți Ani, România mea!

Nu îmi vine să cred cum mai trece încă un an. A fost un an foarte plin și aș putea spune că a fost cel mai frumos de până acum din viața mea. Aproape nu îmi vine a crede că din toate punctele de vedere a fost perfect. Spre deosebire de 2011 care a fost un an plin de … greutăți.

Am intrat în luna decembrie, o lună foarte frumoasă, dar pe de altă parte și foarte plină. Asta pentru că la Qubiz, avem de azi în două săptămâni, o activitate socială la o casă de copii în Ineu, iar spre seară, mult așteptată petrecere de Crăciun. Trebuie să le pregătesc așa cum se cuvine, căci avem și niste surprize, zic eu, drăguțte. Abia aștept! Apoi vine dragul Crăciun și de revelion, plecăm. Undeva departe. Într-una din acele țări la care visam de când eram mică … Am să spun, dar nu acum,

Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă. Pentru că săptămâna aceasta am avut două evenimente importante, care au ieșit foarte bine: O oră cu oameni din IT – prezentată de Marcel Anghel, Qubiz – pentru studenții din Universitatea din Oradea – specializarea Calculatoare – au fost peste 80 de studenți în sală; respectiv Maratonul de discursuri cu Oradea Toastmasters, unde am susținut și eu un discurs despre vise. Per Aspera Ad Astra sau Spre stele, atingându-ți idealul a fost titlul, oarecum foarte sugestiv.

Așadar, să înceapă luna decembrie! La Mulți Ani, România mea!

Încălcarea drepturilor omului în contextul crizei economice mondiale

[articol publicat în nr. 16 al revistei AEPADO din Bucureşti]

În contextul crizei economice cu care se confruntă atât România, cât şi lumea întreagă, angajatorii devin preocupaţi, mai mult decât niciodată, de soarta afacerii lor, şi ca atare uită de oricare din drepturile pe care le au angajaţii lor, incluzând aici şi drepturile lor salariale. La rândul lor, angajaţii fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi păstra locul de muncă chiar şi cu preţul sănătăţii sau, mai grav, al vieţii lor. Apar din ce în ce mai mult cazuri de decese provocate tocmai de stresul excesiv, de orele suplimentare, de grija zilei de mâine sau a pierderii locului de muncă.  În plus, cei care sunt în căutarea unui post, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a-şi câstiga existenţa, chiar dacă asta ar însemna o mulţime de compromisuri.

Se spune că, în general, criza scoate tot ce este mai bun din oameni. Angajatorii profită pe seama acestei situaţii, in sensul in care angajeaza mana de munca de foarte buna calitate, pe bani putini si mai mult, ii folosesc in diverse scopuri mult peste cele prevazute in fisa postului. Si toate acestea, pentru reducerea costurilor si eficienta maxima. Dar cum oamenii cauta orice oportunitate de a-si castiga existenta, „vanzandu-se” mult sub valoarea lor, vor accepta orice alternativa ce le este oferita. Desigur, aici intervin compromisurile si adesea, frustrarile.

Volumul de munca a crescut, salariile au ramas aceleasi

Oamenii, din dorinta disperata de a-si plati toate darile aferente sau a-si intretine familia, sunt nevoiti sa munceasca mult peste puterea lor, si ca atare cazurile nefericite nu mai inceteaza sa apara.

Se trec cu vederea peste o multime de aspecte, peste o sumedenie de drepturi pe care teoretic le detinem, doar pentru ca trebuie sa ne conformam cerintelor angajatorilor nostri, fara sa mai gandim prea mult la consecintele nefaste ale deciziilor noastre. Fie te multumesti cu ceea ce ti se da si implicit cu orele suplimentare neplatite, fie vei fi nevoit sa iti cauti un alt loc de munca (poate si mai prost platit sau in conditii mult mai grele), fie, mai rau, treci in somaj. Alte posibilitati nu prea exista in contextul actual. In consecinta, volumul de munca a crescut, dar salariile au ramas aceleasi, ba mai mult, in unele cazuri chiar s-au diminuat.

Si date fiind toate aceste situatii, aici teoretic intra drepturile omului care din pacate se fac tot mai putin simtite. Ele exista in teorie, dar in practica lipsesc cu desavarsire. Dreptul la o viata sanatoasa, la un program care nu depaseste 8 ore de munca sau in cazul in care numarul de ore lucrate intr-o zi depaseste aceasta valoare, acestea sa fie platite corespunzator, dreptul la libera exprimare, dreptul la odihna si multe altele. Problema este ca acestea sunt uitate, pe drum.

România, locul 3 la EUROVISION, la anul ne vedem la BERLIN!

Aseară, mai mult ca niciodată, am avut parte de un SHOW al EUROVISION de primă clasă. Iar prestaţia lui Ovi şi a Paulei Selling a fost grozavă, motiv pentru care, după 5 ani (în 2005, Luminiţa şi Sistem se clasa pe locul al treilea cu piesa “Let me try”), ne-am clasat din nou pe locul al treilea din 25 de concurenţi, după Germania şi Turcia.

Felicitări reprezentanţilor noştri, care au participat cu piesa “Playing With Fire”. Ei au obţinut un total de 162 de puncte, din care punctajul maxim de 12 puncte a fost acordat de Republica Moldova, 10 puncte – Spania, Suedia, Norvegia şi Portugalia şi 8 puncte – Danemarca, Marea Britanie, Cipru şi Israel.

Mai jos se găsesc clipurile celor 3 câştigători, dar şi câteva care mi-au plăcut mie.

Locul 1 – Germania

Locul 2 – Turcia

Locul 3 – România

1 decembrie la Oradea

Ţin să menţionez înainte de a începe acest post, că nu vreau să critic munca nimănui. Eu apreciez evenimentele care se fac pentru oameni, însă trebuie să spun ceea ce am văzut astăzi. Entuziasmată de apariţia lui Adi Hădean la Oradea – unul dintre cei mai buni bucătari din România, sosit de la Cluj-Napoca – cu ocazia Zilei României, am hotărât să merg alături de întreaga familie să degustăm preparatele tradiţionale româneşti pe care şi-a pus amprenta.

Am ajuns în centru, lângă Primărie, loc în care se adunaseră câteva sute de persoane, care, la fel ca şi mine, aveau aceleaşi intenţii: de a degusta şi aprecia mâncarea făcută de Adi. Din păcate însă, la faţa locului, oamenii erau împinşi de către gardieni, pentru că fasolea cu ciolan se servea, în porţii mici, sub atenta supraveghere a forţelor de ordine. Atunci, gândul m-a dus spre organizatori, care ne-au povestit cu cât drag au pregătit întregul “ospăţ”. Sunt absolut convinsă că aşa a fost, dar la fel de convinsă sunt şi de faptul că nu şi-au dorit oameni care să se “bată” pentru un pic de mâncare. Nu am mai putut vedea întreaga imagine şi am decis să plec, puţin tristă de faptul că, apropo de cei 20 de ani trecuţi de la revoluţie, sunt încă atâţia oameni care mor de foame, care trebuie să accepte gesturile necugetate ale “miliţienilor” pentru un pic de hrană.

Am pornit agale spre Corso, tristă de tot ce am văzut, pentru a admira frumuseţea oraşului, frumuseţe care, pe zi ce trece este umbrită de sumedenia de magazine de tip “totul la 10 lei” sau “second-hand” deschise în defavoarea celor luxoase, care până nu demult atrăgeau prin sclipirea lor. Cu toate acestea, în magazinele care s-au instalat încet şi sigur în centrul nostru era plin de lume, fiindcă comercianţii au intuit foarte bine că în această zi îşi vor creşte vânzările, căci lumea are mai mult timp pentru plimbare şi cumpărături. Şi într-adevăr aşa s-a întâmplat.

Recunosc că am din ce în ce mai puţin timp pentru a privi tot ce se întâmplă în jurul meu, în oraşul meu, însă azi am bifat câteva schimbări esenţiale în Oradea. În primul rând am remarcat dezvoltarea rapidă a complexului Oradea Plaza (loc în care a avut loc o tragedie în luna mai a acestui an), în special frumuseţea clădirii, dar în discrepanţă cu blocurile gri şi casele foarte vechi din jurul ei. În al doilea rând am văzut un oraş curat sau tot mai curat. Mă gândesc că treptat ajungem şi noi în ton cu lumea vestică şi că locul al optulea din ţară pe care ni l-au asociat cei de la Capital îl merităm din plin.

Treptat, am şi uitat că întreagă plimbare era pentru degustare şi mi-am redescoperit oraşul. Mă duc să inspectez şi ce ne-au pregătit cei de la Era Shopping de ziua naţională.

La Mulţi Ani, România. La Mulţi Ani, Oradea.

România lui decembrie 2009

Cred că toată lumea ştie fie din şcoală, fie din alte surse, că portocaliul se obţine din amestecul culorii roşii cu cea galbenă. Conform studiului de ieri, cei mai mulţi români ar vota cu Geoană (care să nu uităm că nu este numai roşu pur, ci combinat cu galben), iar restul vor încăportocaliul la putere. Însă tot mai puţini. Vrem roşu+galben în defavoarea rezultatului propriu-zis al acestei combinaţii. Deşi, pare, într-un fel acelaşi lucru. Practic, un portocaliu splituit în două culori elementare. E teoria culorilor, nu a mea. În sfârşit, poate ceva tot se va schimba.

Azi e ziua României. La Mulţi Ani, dulce Românie! În curând vom aniversa 20 de ani de când a început revoluţia la Timişoara şi apoi în toată ţara. Cu toate că aveam doar 5 ani şi un pic la acel moment, eu nu pot uita teama cu care mama ne-a scos din casă pe la mijlocul lui decembrie 1989, pentru a ne duce să facem cumpărăturile de rigoare. Eram cu toţii îngheţaţi de frică şi ne rugăm să trecem cât de repede de acest moment şi să ne întoarcem în siguranţă, acasă. Când ne-am întors, am aprins televizor şi ne uităm cu ochii mari la ce se întâmpla în ţară. Zile întregi urmăream cu sufletul la gura imaginile terifiante şi speram să se termine totul cât mai repede. Ne mai despărţeau doar câteva zile de anul 1990, când am aflat şi văzut că Ceauşestii au fost ucişi. Nu ştiam dacă trebuie să ne bucurăm sau nu. Nu ştiam ce va urma.

Au trecut 20 de ani de atunci, în care am trăit mai bine. În care am studiat, am dat nas-în-nas cu tehnologia, cu televizorul. Îmi amintesc de posturile TV italiene, de cele germane, şi treptat, de cele româneşti, care apăreau în mod continuu şi care se zbăteau, îngrozitor, pentru audienţă. Apoi, de primele posturi locale, de concursuri, de muzică. De presa scrisă liberă. De bloguri. De primele formaţii româneşti de dance şi de hip-hop. De primele concursuri cu multe premii. De Internet. De mobile. De posibilitatea de a te plimba liber, ca român, în spaţiul european. Cu siguranţă că părinţii noştri nu au avut parte de aşa ceva. Însă se distrau mai bine decât noi, susţin ei. Am citit ieri, în varianta on-line a Capital, un articol numit “România după 20 de ani: Distracţiile românilor pe vremea comunismului” . A fost de altfel cel care m-a inspirat atunci când am decis să scriu şi eu acest post.

Noi, românii, ne amintim în fiecare lună decembrie a fiecărui an de momentele revoluţiei, mai adaugăm încă un an de când s-au întâmplat toate acelea. Tot timpul avem tendinţa de a ne plânge şi de a compara viaţa pe care o ducem acum cu ce a fost atunci. Dar în loc să mai privim spre trecut, mai bine ne-am focusa pe prezent şi pe viitor, i-am convinge pe cei din jurul nostru să meargă pe 6 decembrie la vot şi sa facă ceva pentru România şi pentru români. Să aleagă aşa cum cred de cuviinţă, dar să meargă. Ca mai apoi, cu fiecare lună decembrie venită să nu ne mai gândim “ce bine era când era … “, ci să ne bucurăm de tot ceea ce ne este dat.

La Mulţi Ani, România!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare, negru ca mormântul,
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc

La Mulţi Ani, Andrei! La Mulţi Ani, România!

Şi astfel suntem doar la un pas de luna cadourilor. La Mulţi Ani tuturor celor care azi şi-au serbat onomastica, adică toţi cei care poartă prenumele Sfântului Apostol Andrei, printre care şi fratele meu, pe care l-am surprins astăzi cu petrecerea surpriză pe care i-am făcut-o.

Mâine, vom spune cu toţii LA MULŢI ANI ROMÂNIA, fie că ne vom afla acasă, pe stradă, în Oradea, Cluj, Timişoara, Iaşi, Bucureşti sau orice alt loc din ţară. Eu ştiu sigur că voi fi la degustarea preparatelor sub atenta supraveghere a lui Adi Hădean. În decursul zilei de mâine, Primăria Municipiului Oradea în colaborarea cu Casa de Cultură a Municipiului Bihor ne-au anunţat că pregătesc diverse manifestări dedicate zile naţionale.

Programul evenimentelor se găseşte aici. Revin cu detalii.

La Mulţi Ani, Andrei! La Mulţi Ani, România!

RO 2009

A trecut aproape un an de la alegerile parlamentare. Ne mai desparte puţin mai mult de o lună de cele prezidenţiale. De câţiva ani suntem în alegeri continue. Tot timpul sperăm că ne va fi mai bine. Mai bine pentru cine? Pentru ei? Pentru noi? Cu siguranţă că oamenii simpli nu beneficiază de prea multe avantaje de pe urma post-alegerilor. Tot timpul, atunci când m-am dus la vot şi am hotărât să fac o schimbare pentru mine, pentru oameni, pentru ţară, chiar am crezut asta. Îmi amintesc că am aşteptat cu sufletul la gură, momentul în care voi putea merge să votez. Să am vârsta necesară pentru a lua ştampilă în mână – utilizând doar buletinul meu – şi să o plasez în cadranul potrivit. Au trecut 5 ani de atunci. 5 ani în care speranţele mele nu au încetat să traiască. 5 ani în care am crezut în vorbe şi am sperat în continuare.

Mai ştiu că în urmă cu mulţi ani, mama ne spunea că, odată ce vom termina studiile, să ne facem bagajele şi să plecăm din ţară, fiindcă aici nu ne va fi deloc uşor. Se spune că părinţii ne vor binele şi că, cuvintele lor nu sunt aruncate de ici-colo, ci sunt pline de adevăr. Ei ştiu. Ei au trecut prin viaţă şi ştiu mai bine decât noi ce e bine, ce e rău. Însă, nu am vrut să îi ascult. Mi-am dorit să rămân în ţara mea, să clădesc ceva de care să pot fi mândră, să arăt că se poate şi aici. Dar, treptat, dezamăgirile au început să apară tot mai mult şi mai mult. Adesea am închis ochii şi mi-am spus că voi trece şi peste asta, căci în fond, nu poate fi tot timpul roz. Aşa că am mai aşteptat. Am sperat. Şi am sperat de atâtea ori încât acum, mi-e aproape imposibil să întrevăd să se mai întâmple ceva bun pentru ţara mea într-un viitor apropiat.

Partidele se ceartă între ele, în interiorul partidelor, conflictele nu mai contenesc. Ţara arde şi ei se ceartă. Oameni trişti, oameni ripostând şi ei se întreabă pe cine să pună în funcţia de prim-ministru. Mi se pare că, efectiv îşi bat joc de noi. Noi, cei care i-am votat, cei care am crezut în ei. Ei, care trebuiau să ne arate drumul spre democraţie, ne întorc spre comunism. Un preşedinte care închide ochii la durerea românilor şi face precum i se năzăreşte. Un om nu cu foarte multă cultură conduce o ţară. Dacă un astfel de personaj este la cârma unei ţări, la ce să ne aşteptăm de la cei care îi sunt subordonaţi?

Îmi pare rău de tot ce se întâmplă, cu atât mai mult cu cât totul se răsfrânge asupra noastră şi ne întrebăm apoi de ce merg lucrurile atât de prost în ţară? Nu am să spun vreodată că regret că m-am născut, crescut şi că trăiesc în România, însă am să afirm cu tărie că regret că la un moment dat va trebui să schimb ceva, să las în urmă tot …

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de vise, ţara mea de dor?

România noastră cea de toate zilele

Deşi îmi displace tot mai mult să vorbesc despre politică şi pentru că subiectul GUVERN a fost super-dezbătut în această zi, nu pot însă să nu omit o vorbă veche din bătrâni: “Ţara arde şi baba se piaptănă”. Exact această frază i se potriveşte lui Băsescu, care azi, la Cluj-Napoca, în jurul orei 12.00 juca hora, în timp ce miniştrii PSD-işti îşi dădeau demisia pe capete. Asta e ţara în care trăim, o ţară în care, cu adevărat, peştele se împute de la cap. În opinia mea, nimic nu mai merge bine. Cu atât mai puţin în Oradea, oricât ne străduim.

Numai scandaluri, numai cuvinte precum: criză economică, criza politică, incendii, accidente etc auzim zi de zi. E inadmisbil aşa ceva. Pot spune că am văzut câteva ţări şi unele o duc muuuuult mai bine ca noi, altele sunt pe acelaşi nivel ca noi, dar mai rău ca noi încă nu am apucat să văd. Sunt sigură că se poate şi mai rău, dar tind să cred că ne poate fi mult mai bine.

De ce suntem ţara care ne ocupă tot timpul? De ce pentru o ştampilă pentru o diplomă trebuie să aştepţi săptămâni întregi? De unde atâta birocraţie? Atât sictir? Atâtea feţe triste în jurul nostru? Oare chiar mai există acel soare de după ploaie, aşa cum se tot vorbeşte?

Cică peste aproximativ 40 de ani, vom avea salarii europene. Cu un simplu calcul, peste 40 de ani voi avea 65 de ani – dacă voi mai trăi până atunci, dacă trecem şi peste sfărşitul lumii şi alte preziceri -, adică o vârstă la care nu va mai avea probabil atâta relevanţă salariul pe care îl iau cei tineri. Poate pentru o pensie bunicică ar merită să mai trăiesc, însă când auzi că un fost profesor, intrat acum la pensie, are 1600 de RON, în condiţiile în care timp de 40 de ani a predat, a fost dirginte şi mentor pentru zeci de generaţii, şi în plus a cârmuit şi un colegiu prestigios timp de 7 ani, ţi se face lehamite. În ce ţară trăim? Într-una în care ne lăudăm şi ne batem cu pumnul în piept că mărim pensia cu 2%? Păi suntem de mirul lumii! La o pensie de 1000 de ron, o creştere de 2% înseamnă 20 de ron! Ce să faci în ziua asta cu 20 de ron? Să trăiască ei cu mărirea asta şi să renunţe la toată bunăstarea lor şi să îi ajute pe cei nevoiaşi. Hai sictir, vorba anonimului din Ferentari (“prietenul” meu drag).

La fel se poate vorbi şi despre actualele salarii. Oameni capabili şi competenţi sunt subapreciaţi de către angajatori şi ajung să îşi caute joburi prin străinătate sau se orientează spre companii multinaţionale, pentru că acestea cu siguranţă supravieţuiesc şi în vremuri mai grele.

În final, singura întrebare care îmi vine acum în minte: când va fi mai bine? Închei cu un citat: “O să fie bine … dar altundeva”

Mens sana in corpore sano

Realizez că de fiecare dată când trimit o urare cu ocazia unei zile de naştere, întotdeauna adaug cuvântul „sănătate”, pentru că ştiu că este cea mai importantă dintre toate. Chiar ieri am auzit o cugetare care mi-a plăcut foarte mult. Ideea era următoarea: alergăm toată viaţa după bani şi ne irosim sănătatea, ca mai apoi să ne irosim banii în încercarea de a ne recupera sănătatea.

Nu doresc nimănui să fie bolnav, să fie nevoit să se opereze sau chiar să fie internat în vreun spital de stat. Din păcate, zilele trecute am avut o intervenţie medicală (mai precis spus o operaţie) şi am dat din nou piept cu viaţa de spital. Chiar dacă în ultimii ani, acest loc nu mi-a fost deloc necunoscut (fiindcă mulţi din cei dragi au întâmpinat diverse probleme), atunci când eşti TU cel în cauză, lucrurile le vezi altfel. Dacă eşti un om obişnuit, poţi muri fără să te bage nimeni în seamă. Pe 9 septembrie 2009, chiar la ora 9.00 trebuia sa îmi fac internarea. A durat peste jumătate de oră să îmi scrie o asistentă o hârtie, care teoretic o faci în 2 minute, dar până nu am avut un scandal cu ea nici nu m-a băgat în seamă! Tot aceeaşi asistentă (ţin să menţionez că este vorba despre Spitalul de Dermatologie din Oradea), azi nu voia să îmi pună o parafă pentru concediul medical.

Este FOARTE TRIST ce se întâmplă în spitalele din România. Din fericire, cazul meu este unul foarte mic şi rezolvabil, însă sunt oameni care mor din cauza indiferenţei unor astfel de indivizi (căci oameni nu pot fi numiţi!).  Norocul meu este că după operaţie nu am fost ţinută în spital, ci am fost lăsată acasă. Totuşi, dacă era să fiu internată, încă nici nu era chiar atât de tragic dat fiind faptul că este destul de curat acolo, dar în alte spitale sau secţii este de-a dreptul oribil …

Va fi bine, poate, cândva …