Încălcarea drepturilor omului în contextul crizei economice mondiale

[articol publicat în nr. 16 al revistei AEPADO din Bucureşti]

În contextul crizei economice cu care se confruntă atât România, cât şi lumea întreagă, angajatorii devin preocupaţi, mai mult decât niciodată, de soarta afacerii lor, şi ca atare uită de oricare din drepturile pe care le au angajaţii lor, incluzând aici şi drepturile lor salariale. La rândul lor, angajaţii fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi păstra locul de muncă chiar şi cu preţul sănătăţii sau, mai grav, al vieţii lor. Apar din ce în ce mai mult cazuri de decese provocate tocmai de stresul excesiv, de orele suplimentare, de grija zilei de mâine sau a pierderii locului de muncă.  În plus, cei care sunt în căutarea unui post, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a-şi câstiga existenţa, chiar dacă asta ar însemna o mulţime de compromisuri.

Se spune că, în general, criza scoate tot ce este mai bun din oameni. Angajatorii profită pe seama acestei situaţii, in sensul in care angajeaza mana de munca de foarte buna calitate, pe bani putini si mai mult, ii folosesc in diverse scopuri mult peste cele prevazute in fisa postului. Si toate acestea, pentru reducerea costurilor si eficienta maxima. Dar cum oamenii cauta orice oportunitate de a-si castiga existenta, „vanzandu-se” mult sub valoarea lor, vor accepta orice alternativa ce le este oferita. Desigur, aici intervin compromisurile si adesea, frustrarile.

Volumul de munca a crescut, salariile au ramas aceleasi

Oamenii, din dorinta disperata de a-si plati toate darile aferente sau a-si intretine familia, sunt nevoiti sa munceasca mult peste puterea lor, si ca atare cazurile nefericite nu mai inceteaza sa apara.

Se trec cu vederea peste o multime de aspecte, peste o sumedenie de drepturi pe care teoretic le detinem, doar pentru ca trebuie sa ne conformam cerintelor angajatorilor nostri, fara sa mai gandim prea mult la consecintele nefaste ale deciziilor noastre. Fie te multumesti cu ceea ce ti se da si implicit cu orele suplimentare neplatite, fie vei fi nevoit sa iti cauti un alt loc de munca (poate si mai prost platit sau in conditii mult mai grele), fie, mai rau, treci in somaj. Alte posibilitati nu prea exista in contextul actual. In consecinta, volumul de munca a crescut, dar salariile au ramas aceleasi, ba mai mult, in unele cazuri chiar s-au diminuat.

Si date fiind toate aceste situatii, aici teoretic intra drepturile omului care din pacate se fac tot mai putin simtite. Ele exista in teorie, dar in practica lipsesc cu desavarsire. Dreptul la o viata sanatoasa, la un program care nu depaseste 8 ore de munca sau in cazul in care numarul de ore lucrate intr-o zi depaseste aceasta valoare, acestea sa fie platite corespunzator, dreptul la libera exprimare, dreptul la odihna si multe altele. Problema este ca acestea sunt uitate, pe drum.

Şomer

Noul meu coleg de la 24FUN, povesteşte cât de grea a fost perioadă cât a fost şomer … Articolul se regăseşte deja şi în revista 24FUN din această săptămână.

 

Ce cool (?)

De Florin Budea

 

De bună voie şi silit de imprejurări,  am fost şomer. M-am pus în situaţia de a-mi căuta un “job” şi, vreme de două săptămâni, această “stare socială”, inedită pentru mine, mi-a prilejuit noi experienţe. Trecând peste trauma şi spaimele iniţiale, cu un mic efort, necesar pentru a privi partea bună a lucrurilor, pot spune că şomajul a fost o situaţie chiar interesantă, aproape o aventură. Am avut parte de multe surprize. M-au căutat prieteni, cu unii nu mai vorbisem de ani de zile. E tot atât de adevărat că n-am fost căutat tocmai de aceia pe care, atunci, la nevoie, mi i-aş fi dorit cel mai mult îndeaproape. Dar despre aceştia nu am să vorbesc. Nu merită!

 

Cei care m-au căutat s-ar putea împărţi în trei categorii. Celor dintâi le-aş spune, fără supărare, “ciocli”. Era gaşca “prietenilor” care te caută să-ţi ia pulsul, să vadă dacă mai mişti, după pumnul abia încasat. Ceilalţi sunt, aşa cum poate vă aşteptaţi, prietenii adevăraţi. Oameni pe care nu i-am vazut demult, dar care nu au ezitat să mă caute. Unii chiar mi-au propus câte o slujbă. Alţii, fără să-mi dea nimic, mi-au dăruit mult mai mult. E vorba de “suflul” acela misterios care, a doua zi dimineaţa, îţi dă curajul să deschizi ochii şi să-ţi reiei căutările.

A existat şi o subcategorie: criticii. “Ce prostie ai făcut… Numai tu poti sări, cu capul în faţă, fără să-ţi fi găsit, înainte, altceva… Inconştientule…”. De parcă, atunci, în momentul de cumpănă, dintre a sta şi a nu mai sta, mi-aş fi putut comanda furia. Asta e! Am făcut-o şi gata. Fiecare slujbă, ca şi fiecare situaţie de viaţă, e până la urmă un cerc din care depinde numai de noi daca ieşim sau nu. Eu am rupt cercul şi nu îmi pare rău. Măcar pentru ineditul experienţei şi tot a meritat.

 

Nu cred că e bine să devenim robii unei slujbe, oricât de bună ar fi ea. Ni se înmoaie vâna şi nervul. Trebuie să ne mişcăm liberi, pentru că libertatea de a pleca e la fel de importantă ca şi cea de a spune şi de a scrie ce gandeşti.