3 luni de stare de alertă

După mai bine de 3 luni de la ridicarea stării de urgență și instituirea stării de alertă în care, încă, ne aflăm cel puțin încă o lună de acum înainte, lucrurile nu s-au îmbunătățit, pandemia e resimțită peste tot, panta a devenit tot mai ascendentă, iar luminița de la capătul tunelului nu se vede încă. Trăim vremuri tulbure, presărate de foarte multă teamă, panică și mai ales necunoscut.

Dacă poate acum un an știam și ce voi face peste o lună, două, trei, acum nu știm nici ce va fi mâine. Dar poate că nu e rău nici așa, învățăm cu adevărat să trăim clipa. Dar pentru noi, cei cărora nu le place necunoscutul, cei cărora le place să organizeze totul din timp, aceste vremuri ne dau peste cap.

Nu mai știm nimic. Nu mai știm dacă mâine numărul celor confirmați cu coronavirus nu va exploda și vom fi din nou în tot felul de stări de urgență / alertă alertate, și nu vom mai putea, din nou, să ieșim din case, ori, din contră, în caz fericit, să se găsească leacul minune și să revenim la viața noastă, normală.

Pe de altă parte, miza alegerilor locale îi face pe politicieni să uite de criza economică și sanitară generată de acest virus și să își canalizeze întregul efort spre a-și atrage alegătorii de partea lor. Și tocmai, poate, din acest considerent nu mai vor să impună restricții noi.

De curând, vestea că primarul nostru, Ilie Bolojan nu mai candidează la Primărie, m-a șocat și tulburat. Nu mă așteptam la o astfel de decizie, eram convinsă că va lua lejer și cel de-al 4-lea mandat, însă faptul că a decis să meargă mai departe spre Consiliul Județean (un interviu de calitate aici în Bihoreanul) mi-a aprins mai multe beculețe. Cred că orădenii – în marea lor majoritate – îl îndrăgesc, respectă și au încredere în el, iar eu sunt convinsă că dacă va câștiga șefia acestei instituții, lucrurile vor mai merge și mai bine, iar partea bună este că aeroportul nostru va deveni – în maxim un an de zile – locul de unde vom merge spre multe vacanțe … Poate doar pandemia ne-ar mai putea opri. 🙂

Revenind însă la timpurile noastre, vremuri tulburi cu care nu ne-am mai întâlnit nicicând, au mai rămas un pic mai mult de 4 luni din acest an, și tot ce ne dorim este să fim sănătoși și să trecem peste aceste încercări, ca mai apoi să ne bucurăm – fără temeri, așa cum o făceam cândva – de fiecare clipă, să putem planifica viitorul, trăind în prezent și amintindu-ne de trecut.

 

Altfel și cu totul altfel îmi imaginam viața după atâtea stări

Adevărul e că, mi-am imaginat cu totul și cu totul altfel viața după starea de urgență sau după cea de alertă. Sunt fix 3 luni de când s-au închis grădinițile, și mai sunt tot atâtea până se vor redeschide. Cred că niciodată – în cei 36 de ani pe care îi implinesc în 2 săptămâni – nu am mai avut atâtea luni departe de sistemul de educație, darmite cei care acum trec prin așa ceva. Cu precădere, cei care sunt prin anii terminali, au parte de niște finaluri de an cam … triste. Iar părinții sunt deja la capătul puterilor, nu ni s-a oferit nicio variantă pentru săptămânile ce vin până la redeschiderea unui nou an școlar, și dacă nu ai niciun backup … ești cam pierdut.

Altfel mi-am imaginat tot anul ăsta, așa cum cu toții visam la cu totul și cu totul alte planuri. Aveam multe de făcut, multe de pregătit, avem atâtea speranțe … ori acum nu mai știu sau am curajul să îmi planific nici ziua de mâine. Parcă totul în jur plutește în nesiguranță. Nimeni nu știe cât mai ține, cum va fi, cum va mai fi, ba ar mai fi o stare de alertă, ba nu ar mai fi. Cred că și ei, la rândul lor sunt bulversați, dar asta nu face decât să amplifice deja starea aceasta și intrăm într-un continuu cerc vicios.

Cândva, ieșeam de ziua până seara, acum sunt zile când nu mai simt nevoia, sunt zile când te gândești și te întrebi ce va mai fi mâine. Poate înainte, nu trăiai pentru azi, ci trăiai mereu pentru mâine și viitor, dar poate că acum am învățat și asta: carpe diem!

Cu totul îmi închipuiam și oamenii, care după ce au trecut printr-o astfel de perioadă, să mai fi înțeles sau să mai fi învățat câte ceva. Cu totul altfel mi-am închipuit viața după izolare. Dar poate că aveam eu așteptări nerealiste.

Suntem pionii unor experimente care se vor face după această perioadă, ori cred că rezultatele nu sunt tocmai cele mai fericite. Lipsa unui loc de muncă, ori supra-oboseala cauzată de orele suplimentare în combinație cu viața acasă, lipsa unor resurse financiare sau alte probleme cu care s-au confruntat oamenii în această perioadă pot duce la … situații precum cele din SUA, ori alte probleme diverse.

Poate că toate învățămintele acumulate în această perioadă ne-au ajutat pe termen scurt și parcă încet le uităm pentru a ne întoarce la ceea ce numeam ‘normalitatea’ de dinainte de pandemie. Ne bucurăm de fiecare relaxare anunțață, o exploatăm la maxim din prima zi, iar a doua zi poate nu mai este atât de importantă și o așteptăm pe următoarea ca pe o surpriză sau un bonus, pe care cândva le aveam gratuit. Dar poate că așa am putea aprecia mai mult ce avem, și nu am lua totul ‘for granted’.

Cred că am văzut ziua de 15 mai – ziua ‘eliberării – ca o zi mare, cu multe așteptări, dar cred că nu mi-am imaginat cum va fi de fapt. La fel cum nu mi-am imaginat că va fi 1 iunie sau cum va fi probabil, 15 iunie, dăți la care s-au mai ridicat restricții.

Am început să trăim într-o bulă a noastră, distanțați social, privați de multe din drepturile noastre, să învățăm să trăim departe de cei dragi, și să visăm cu ochii deschiși la zile de ridicări de restricții, la zile când ne vom întoarce la locul de muncă, la colegi, la revederile cu prietenii, la concerte și evenimente, la nunți, botezuri și alte ‘cumetrii’. Toate astea care cândva erau doar la o palmă distanță. Acum sunt doar, fie amintiri frumoase, fie dorințe pentru … mai târziu.