Nicăieri nu e ca acasă. Mă refer la casa aceea la care vii cu drag, la părinţii care te aşteaptă cu bucurie şi care ar face orice să stai cât mai mult alături de ei. Azi am revenit aici. Mă simt ca un copil care se bucură de multă atenţie din partea lor. Desigur, e doar o vizită foarte scurtă, aşa de dragul vremurilor.
Am plecat de acasă de multe luni deja. Am devenit să zic, independentă din toate punctele de vedere. Ştiu că îmi doream cu multă nerăbdare acest lucru, dar pe de altă parte era şi teama unui nou început. Cum va fi? Cum mă voi descurca? Cum ne vom descurca? Ei bine, cine a zis că totul este perfect ? Dar cine îşi doreşte asta mereu? Cred că dacă totul ar fi perfect în jurul nostru ne-am sătura de atâta perfecţiune. Şi ne-am dori, din când în când şi o doză de imperfecţiune.
E interesant cum cele mai multe poveşti nemuritoare sau seriale latino-americane, ne arată doar povestea începutului. Şi continuă cu “Şi au fost fericiţi până la adânci bătrâneţi.”. Însă niciodată nu ni se arată ce va urma … Pentru că este un pic altfel decât acest vechi mit. Cel mai important este ca fiecare din noi, aflat sau nu într-o relaţie, să ştie să depăşească momentele mai grele care apar în viaţa lor. Pentru că peste momentele fericite întotdeauna trecem cu toţii. Dar nu sunt acestea singurele momente din viaţa noastră. E mai mult decât atât.
În definitiv, aşa este viaţa. Cu momente de fericire, dar şi cu hopuri, peste care doar dacă ne dorim cu adevărat le putem depăşi.
Cert este un singurul lucru: familia este singura care te poate ajuta cu adevărat. La bine şi la greu. Şi este important să ştim să le mulţumim şi să le arătăm sprijinul nostru necondiţionat şi la rândul nostru.
Bucuraţi-vă de toate momentele alături de cei dragi, ele înseamnă atât de mult în viaţa noastră! Pentru că poate mâine …
And, in the end, there’s no place like home.
EFEMERIDE 