Cu gânduri bune de mai

Au trecut déjà 2 săptămâni cu alt nume, alt statut. Au trecut parcă ani, nu zile. Au fost zile în care m-am bucurat pentru noul pas din viaţă, dar şi zile cu multă grijă pentru tăticul meu, pentru jobul meu şi alte cele. Au trecut cumva repede şi totuşi lent. Sper că revin vremurile bune.

Între timp, am păţit să: …

1. … particip la trainingul „Hire with porpose” By AIMS în Timişoara

Ultimele 2 zile le-am petrecut la Timişoara. Am fost – via Qubiz – la un training de HR cu titlul „Hire with porpose” organizat de firma AIMS, având ca trainer pe Florentina Bădiţă, expert si trainer in HR si comunicare.

Am crezut că nu voi şti la ce să mă aştept de la acest training, de regulă de cele mai multe ori descrierea unui training nu îţi oferă decât privirea de ansamblu a întregului curs, şi nu îţi este suficient să îţi faci o idee despre el. Însă Florentina chiar a fost aproape de cursanţii ei, m-a sunat cu multe zile înainte de a păşi în Timişoara, la curs, am discutat, am povesti despre ce va urma să se întâmple le 9 mai, astfel că mi-a fost mai mult decât suficient să înţeleg mai bine la ce anume voi participa şi desigur să mă simt deja parte a cursului.

Astfel că în momentul în care am păşit acolo nu m-am simţit deloc ca fiind străină, eram parcă deja intrată în peisaj. Am învăţat, dar mai mult decât atât, mi s-au conturat mai bine elemente de HR precum:

•  Analiza concurenţei şi a clienţilor (prin clienţi aici ne-am gândit mai mult la potenţiali candidaţi)
• Tehnici de recrutare
• Tooluri de Social media în recrutare, care sunt cele mai bune, ce anume ar trebui să conţină
• Am identificat diverse nevoi la nivel de IT atât local, cât şi naţional, am dezbătut şi am căutat câteva soluţii împreună

 La acest training, au făcut parte 11 oameni de HR din domeniul IT, industrie şi automotive din Timişoara, Arad, Satu-Mare, Craiova şi eu din Oradea. A fost o experienţă frumoasă, am cunoscut oameni faini şi deschişi şi aştept cu nerăbdare un .. follow-up al evenimentului, să ne revedem după o perioadă să vedem cum stăm cu punerea în aplicare a ceea ce am învăţat

2. …. mă bucur de o surpriză pregătită de Florăria Kreativ. Adică să primesc, pe neaşteptate, la birou un buchet superb de flori, cu prilejul unei campanii de promovare foarte ingenioase pe care ne-au pregătit-o cei de acolo, şi despre care a scris tare frumos, Daniela Ţuţuraş pe blogul său.

3. … mă bucur de o evaluare de 3 ani la Qubiz, una valoroasă şi care pune şi mai mult rotiţele în mişcare

4. … mă bucur că în orice rău este întotdeauna şi un bine. Trebuie doar să găsim acel moment, acea fărămâ care să ne dea puterea de a merge mai departe. Răul, la fel ca şi binele, clipele triste, la fel cum sunt clipele fericite, sunt părţi din viaţa noastră. Şi trebuie luate ca atare.

Să aveţi parte de un weekend pe cinste!

Oradea, pe 8

Citeam azi, online, ziarul CAPITAL, unde am aflat că Oradea se află pe locul al 8-lea din ţară la recomandarea celor mai bune oraşe în care să trăieşti în România. Pe primul loc este situat, fără îndoială, Bucureştiul, urmat apoi de capitala Banatului, Timişoara, de cea a Transilvaniei, Clujul şi alte oraşe precum Iaşi, Sibiu şi Braşov.

Dacă oraşul meu este printre aceste mari oraşe, nu pot să fiu decât bucuroasă şi sunt convinsă că peste câţiva ani va fi chiar şi mai bine, dat fiind faptul că suntem oraş-graniţă, că oportunităţile occidentale sunt la tot pasul. Mai mult, în interviul pe care i l-am luat primarului Bolojan, mi-a dat de înţeles că dacă ar există anumiţi factori externi, dar şi reabilitarea unor clădiri importante din oraş, Oradea ar putea ajunge chiar şi capitală europeană! Ar fi un lucru mare pentru oraşul de peste Crişul Repede. Adevărul este că potenţial avem, oameni buni sunt, trebuie doar dorinţă şi voinţă!

Chiar cred şi că această campanie de menţinere a curăţeniei oraşului, dar şi alte puncte forte ale Oradiei, o pot propulsa în curând chiar şi spre un loc mult mai înaintat. Eu cred că Oradea merită să fie în top 10 şi chiar şi în top 5.

O orădeancă ocupă locul al doilea la Miss Italia Nel Mundo

Simona Lungu este din Oradea, are 21 de ani şi este studentă la Inginerie şi Management, în anul III de studiu. Este blondă cu ochi căprui şi se apropie de măsurile ideale ale unui manechin de succes.

În luna aprilie, la recomandarea prietenei sale, creatoarea de modă Ioana Silaghi, Simona a participat la un casting pentru concursul „Miss Italia Nel Mundo” care s-a desfăşurat în Timişoara. Extrem de sceptică la început, tânără a acceptat într-un final propunerea şi, cu sufletul la gură, a pornit spre oraşul de pe Bega. A ajuns acolo, loc în care a concurat cu alte 19 fete din întreaga ţară. La sfârşitul serii, Simona a fost desemnată Miss România, un lucru pe care nici nu şi l-ar fi imaginat vreodată posibil. Fără doar şi poate, Ioana i-a fost alături în tot acest timp.

După  ce a fost desemnată reprezentanta României la acest concurs, urma să înceapă, de fapt, adevărata provocare, fiindcă Simona a fost invitată să participe la finala competiţiei, ce e avut loc în Italia. Concursul intitulat „Miss Italia Nel Mundo” s-a desfăşurat în data de 27 iunie, în oraşul Jesollo, destinaţia în care urma să se „lupte” cu alte 49 de concurente din toată lumea.

Despre tot ceea ce a însemnat pregătirea pentru concurs, orădeanca povesteşte: „A fost o experienţă minunată, dar foarte grea. Au fost două săptămâni de muncă, ne trezeam la ora 7 dimineaţă în fiecare zi, iar pe parcursul zilei aveam câte 8 ore de antrenament, coregrafia celor 4 dansuri, defilări, make-up, şedinţe foto, filmări, conferinţe stampa, iar seara eram în camere, la ora 8, după cină. A fost foarte dificil deoarece era interzis să ieşim din hotel şi îmi lipsea familia, iubitul meu, Robert, să merg la shopping, momente de relaxare. Au fost două săptămâni obositoare, dar cu o satisfacţie pe măsură …”

Pe măsură ce concursul se apropia de sfârşit, emoţiile creşteau tot mai mult. Prietenii din Oradea aşteptau plini de speranţă verdictul dat de juriu. Din 50 de candidate au rămas 25, Simona se afla printre ele, apoi au fost alese doar 10 şi în final 3. Simona se afla între cele 3 finaliste. Acum erau acum. A ajuns până în final. Care-i va fi însă poziţia faţă de celelalte 2 contracandidate? Se pare că numărul 31, care l-a purtat în concurs,  i-a surâs. Astfel că orădeanca reuşeşte să ocupe locul al doilea! Mândrie pentru oraşul nostru şi pentru întreaga ţară. Încă o dată frumuseţea româncelor este evidenţiată, iar un concurs de acest gen nu poate fi decât o dovadă concretă. Printr-un sms trimis Ioanei, tocmai din Italia, fata declară: „Sunt a doua finalistă, un triumf adevărat şi o onoare pentru toţi românii de pretutindeni. Anul acesta s-a făcut istorie: o moldoveancă şi o româncă pe podium. A fost cel mai bun rezultat al României la acest concurs. Au fost 50 de concurente din diferite ţări. A fost o competiţie grea deoarece au fost multe fete frumoase, organizatorii ne-au spus că anul acesta sunt cele mai frumoase, deci a fost cu adevărat un triumf şi un omagiu adus frumuseţii româncelor” încheie Simona.

Proaspătă miss nu se află însă la primul concurs de frumuseţe. În anul 2008 a participat la „Miss Primăvara” acolo unde ocupă locul I, iar mai târziu, în toamna aceluiaşi an, la Model of The Summer obţine titlul „Miss Atitude”.

În ceea ce privesc planurile sale de viitor, Simona declară că nu mai vrea să participe la astfel de concursuri, ci se va focusa doar pe prezentări de modă, imagine şi publicitate.

Detestă ipocrizia şi cel mai mult îi place să-şi petreacă timpul în compania iubitului său. În opinia ei, viitorul sună foarte bine, căci se vede o femeie fericită, o femeie de carieră, împlinită şi cu o viaţă frumoasă. Printre pasiunile sale se numărăr călătoriile, dansul, pictura şi nutriţionismul.

În acest moment, tânăra se află încă în Italia, unde aşteaptă să semneze nişte contracte. Totodată, a avut prezentări de accesorii pentru firma Sendi şi respectiv de haine pentru Sandro Ferone.

Dimensiuni

Înălţime:  1,75 m

Greutate:  57 kg

Bust: 83

Talie: 60

Şold: 90

Lucian Cremeneanu: „Mi-era dor să fiu incognito”

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 6-12 martie 2009]

 Afişând o tăietură războinică pe obrazul stâng, stil Al Capone, Lulu Cremeneanu este, paradoxal, printre cei mai paşnici jurnalişti locali. Tăietura nu provine de la cine ştie ce încăierare de la vreun mall sau club, ci “o am de la 2 ani, am avut un chist subcutanat care a fost operat cu mâna stângă … “

„M-am născut în 23 august 1973, la Beiuş. În prezent locuiesc în Oradea. Pe vremuri, de 23 August, Ziua Naţională, se puneau steaguri şi se făceau serbări. Până pe la 7 ani am ştiut că toate astea se întămplă pentru că e ziua mea de naştere. Aflarea adevarului mi-a provocat prima depresie”. Lucian Cremeneanu este DJ mobil din 1988: ”Sunt DJ de petreceri, fac şi muncă de producţie audio şi video. Muzica este plăcerea mea cea mai mare. M-am făcut DJ pentru că nu suport să ascult muzică fără să o împart cu alţii”. A lucrat ca inspector la Oficiul de Pensii din Beiuş pentru că îşi dorea să ajute oamenii. Salutul lui din acea vreme: „Vă salută în extensii / Cremeneanu de la Pensii”. Apoi, pe rând, a experimentat viaţa la radio, la televiziunea locală, dar şi la cea naţională. În 1997 a început cursurile Facultăţii de Jurnalism Tibiscus din Timişoara. La sfârşitul celui de-al doilea an, profesoara de franceză i-a dat 4 la examen. La re-examinare i-a spus profesoarei că, daca nu îl trece, nu mai merge la şcoală. Nu l-a trecut. Nu s-a mai dus. Totuşi recunoaşte că şcoala aceea i-a fost de folos: „Dacă nu aveam un an de jurnalism, nu prindeam „trenul” la ProTV”. Anul trecut a absolvit Universitatea din Oradea – Facultatea de Ştiinţe Politice şi ale Comunicării, specializarea Jurnalism şi în prezent este masterand al secţiei Politici Europene. Acum se autodefineşte ca fiind un jurnalist independent. De curând şi-a descoperit noua pasiune: fotografia. Are un site personal (www.cremeneanu.ro) şi un blog – Blogul cu prostii (cremeneanu.wordpress.com). Nu doar el are blog, ci şi căţeluşa lui, Didi (www.cremeneanu.ro/didi.php). Dar este unul special: blog de dog. Se consideră cel mai mare fan Seinfeld şi oferă şi argumente: „Ştiu aproape pe de rost serialul, îl vizionez ori de câte ori am ocazia, folosesc replici din serial în viaţa reală”. Despre toate acesta ne povesteşte chiar el, pentru că invitatul special din acest număr este Lucian Cremeneanu sau Lulu, cum îi spun prietenii. 

Cum a început cariera ta şi cum îţi aminteşti de perioadele din radio şi din televiziune ?

Am văzut un anunţ de angajare la Radio Sonvest în 1993, în tramvai, în ziarul pe care îl citea un domn. Radioul se pregătea de prima emisie, mi-am notat pe mână numărul de telefon. Ţin minte că era vară şi am făcut tot posibilul să îmi păstrez mâna uscată, ca nu cumva să se şteargă (numărul) până ajung acasă. Am sunat, dar când le-am spus că trebuie să plec în armată, mi-au recomandat să încerc din nou după ce mă întorc. Din fericire, am nimerit la o subunitate sanitară din Oradea, unde ascultam … Radio Sonvest. Am terminat armata într-o vineri, iar luni m-am dus la probe la Sonvest. Joi am avut prima intrare în direct în emisiunea lui Daika Attila. Sâmbătă m-au pus să fac o emisiune de muzică, care a durat toată noaptea, iar de lunea următoare m-au angajat. Despre cei patru ani de la Sonvest pot spune că au făcut parte dintr-o perioadă frumoasă. Au fost anii de pionierat ai radioului local în România. Le sunt recunoscător ascultătorilor, pentru că mi-am făcut şcoala pe urechile lor. În 1998 mi-am dat demisia şi am plecat la Pro TV (editor voce, reporter, prezentator, producător). În 2001 m-au dat afară. Începuseră să ne ceară să facem ştiri şi noaptea, pentru jurnalul de dimineaţă al Bucureştiului. Am zis că nu muncesc în plus dacă nu mi se măreşte salariul. M-au trimis într-o noapte la un reportaj, dar am refuzat. Când au început reducerile, am fost primul pe listă. M-am simţit uşurat. Aveam oricum senzaţia pedalatului în gol – alergi toată ziua după o ştire, oamenii o consumă frugal, iar a doua zi o uită. Tot în 2001 am avut cea mai tristă experienţă profesională din viaţa mea, la Radio Transilvania. Apoi între 2001 şi 2003 am fost corespondent local Europa FM. În 2003 am pornit în Oradea Radio Special, devenit mai târziu Mix FM. În 2004 am prezentat emisiunea săptâmanală „Duelul poeţilor” de la TVR2. Emisiunea a durat 7 săptămâni.

Te ocupi de 3 bloguri: al tău, blog de dog şi blogul Radio Sonvest. Cum ţi-au venit toate ideile?

Celui care mi-a făcut site-ul (www.cremeneanu.ro) i-am cerut să-mi facă o pagină şi pentru Didi, căţeluşa mea. Ca să nu fie ceva banal, m-am gândit să-i ţin un fel de jurnal zilnic. Şi s-a născut conceptul „blog de dog”. Aşa am creat personajul Didi, un câine frumos, deştept, hazos, critic, ironic, ba chiar sarcastic. Când ai un personaj câine, îţi permiţi să spui multe despre oameni. În prezent, căţeluşa mea are fani! Cât despre scrierile mele personale, pot să spun că jurnalismul pe blog presupune multă responsabilitate. Dacă un articol trece proba timpului poate fi considerat o scriere bună. Blogul Sonvest l-am făcut după ce am descoperit că tastând „sonvest” pe Google nu se găseşte nimic. Aveam ceva materiale strânse, deoarece vroiam să fac un documentar Sonvest, care urma să fie lucrarea mea de diplomă la Jurnalism. A apărut însă documentarul despre Europa Liberă, făcut impecabil, şi mi-am dat seama că n-am cum să fac un astfel de film în Oradea. În cele din urmă lucrarea de licenţă n-a mai trebuit făcută, pentru că s-a dat doar examen. Aşa a apărut Blogul unui post de radio care nu mai există (sonvest.wordpress.com).

… în acelaşi timp eşti guest-post pe blogul lui Alexandru Seres.

Am fost onorat că mi-a propus să scriu pe blogul lui. Alexandru Seres are o gândire limpede şi puncte de vedere foarte argumentate. 

Cum şi de când a început colaborarea cu publicaţia „Şapte Seri” şi de ce nu ai ales alta? Cum îţi alegi temele?

Scriu la Şapte Seri pentru că ei mi-au propus. Alegerea temei este liberă. Încerc să abordez subiecte care să suscite un minim de interes. Sunt adeptul unei exprimări clare şi concise, pe înţelesul tuturor. Am început în octombrie 2008. Înainte am mai scris şi în Jurnalul Bihorean, în Crişana, la rubrica de tineret a lui Ovidiu Dan. Am scris şi în Bihoreanul, dar doar două materiale: unul despre pasionatul consumator de concerte Daika Attila şi unul despre profesorul Viorel Codreanu de la Colegiul Naţional “Samuil Vulcan” din Beiuş, care are o poveste specială.

Dintre radio şi televiziune, care îţi este mai apropiat de suflet?

Personal, sunt în război cu televizorul. Radioul spre deosebire de televiziune îşi păstrează decenţa şi eleganţa. Oamenii de radio au fără discuţie bun simţ, bun gust şi naturaleţe superioare celor din televiziune. Păcat că pe unii îi tentează ecranul şi comportamentul lor se schimbă. Regret teribil că radioul local este pe cale de dispariţie.

Spuneai că îţi place fotografia. De ce, ce şi unde ?

Cu ideea de a fotografia m-am jucat mai mulţi ani. Când m-am convins că nu e ceva trecător mi-am luat un aparat foto. Apoi am făcut un curs de fotojurnalism cu Teodor Radu Pantea, un profesionist desăvârşit. Mă consider aspirant la titlul de fotograf amator. Unealta mea preferată este teleobiectivul, cu care decupez lucruri frumoase din jurul meu. Dintr-un peisaj urât poţi să selectezi ceea ce îţi place şi să-ţi creezi o lume proprie, frumoasă. În 2008 am avut o expoziţie de fotografie la Lotus, pe o temă la alegere. Am expus o serie de 9 fotografii cu instrumente de muzicieni reprezentativi din Oradea.

Ai vreun model de om de radio sau TV ? Pe cine respecţi din media locală şi cine îţi sunt prieteni ?

Mă înţeleg bine cu oamenii din presa locală şi le apreciez munca. De la Mircea Chirilă, Călin Ardelean, Cristi Tabără, Mircea Jacan şi Alexandru Şereş am învăţat multe şi stăm la discuţii când avem ocazia. Îmi place cum scrie Florin Ardelean şi îl citeam cu atenţie pe Florin Budea, pe vremea când când scria la Bihoreanul rubrica ”Politrucuri”. În anii 90 îmi plăcea mult Ray Cokes de la MTV, îl apreciam teribil pe Andrei Vornic de la BBC şi eram fan Traian Ungureanu, pe vremea când era la BBC Londra. Din cei de azi, îi apreciez foarte mult pe Richard Guest de la CNN şi pe Luca Niculescu de la Radio France International.

Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ce ai retrăi şi ce nu ?

Nu aş mai vrea să trăiesc revoluţia şi nici ziua în care a câştigat din nou Iliescu în 2000 (când am avut de ales între el şi Vadim). Aş vrea să retrăiesc câteva momente din copilărie, ultima zi de liceu, ziua când am terminat armata şi cea în care i-am văzut pe U2 la Barcelona. Aş mai vrea şi o zi cu mama (am pierdut-o în 1999).

Dacă nu erai DJ, om de radio sau televiziune erai …? Ce ţi-ar mai plăcea să faci în viitor ?

Eram tot în radio şi tot în televiziune. Cu siguranţă aş fi rămas DJ. Mi-ar fi plăcut să fiu fotbalist, dar părinţii nu m-au lăsat. Cred că mi-ar plăcea să predau. Sau să lucrez la o agenţie de publicitate, la partea de creaţie. Nu mai vreau să apar la TV. Mi-era dor să fiu incognito. Expunerea publică devine în timp apăsătoare.

Cu cine ai vota dacă maine ar trebui să alegi un primar şi un preşedinte ?

Nu comentez. Doar prietenii mei foarte apropiaţi ştiu care este opţiunea mea de vot.

Cum te-ai descrie în câteva cuvinte ? Părţi bune, părţi rele ?

Să încep cu părţile rele: mă supăr cam uşor pe oameni, am tendinţa de a fi conservator, dar mă lupt cu ea. Sunt un pic orgolios şi câteodată îmi scapă lucrurile evidente. Am memorie vizuală slabă, uneori sunt cam vulgar – doar în mediile în care îmi permit. Părţi bune: sunt un tip serios, adică te poţi baza pe mine, am simţul umorului, sunt creativ, generos, un bun prieten şi confident.

Ce faci în timpul liber ?

Mă bucur de micile plăceri ale vieţii: citesc, caut muzică, îmi plimb câinele cărturar, savurez filme grozave. Pentru ca fiecare zi să fie o bucurie, trebuie să cauţi în fiecare zi o bucurie.

Ce ar trebui să ştie tinerii care vor să intre în media locală: presă scrisă, radio şi televiziune?

Tinerii să nu urmărească glorificarea personală. Mulţi sunt atraşi doar de mirajul de a fi vedetă. Mie mi-a plăcut să fac radio, nu am vrut doar să devin cunoscut. Îi rog să fie corecţi, în primul rând faţă de ei înşişi, şi să respecte regulile meseriei. Dar, mai ales, să fie responsabili cu mesajele pe care le emit în spaţiul public.

De vorbă cu Flavius Bunoiu

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 20 – 26 februarie 2009]

S-a născut undeva în sudul ţării, a copilărit în judeţul Mehedinţi, a făcut şcoala la Turceni (judeţul Gorj), liceul l-a terminat la Timişoara şi a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşt. În prezent locuieşte în Oradea. Timp de 10 ani a lucrat în radio, în 2004 a apărut pentru prima dată la televiziune, iar din 2005 are o mică afacere legată de advertising, de soiul “eu centrez, eu dau cu capul. Din fericire, prietenii mă mai ajuta cu idei” (declară pe blogul personal).

Are 29 de ani şi în spate ani de radio, pe care şi-i aminteşte cu drag. Toate campaniile de promovare ale televiziunii locale, făcute împreună cu Mihai Dacin, mai mult sau mai puţin din voluntariat, momente plăcute sau mai puţin plăcute din cariera sa: „Şi toate le-am făcut fără să fie de datoria noastră, fără să fie în fişa postului, fără să avem salarii enorme. Asta până ne-am trezit la realitate şi ne-am dat seama că muncim degeaba, nimeni nu ne apreciază eforturile, iar buzunarul este tot gol”.

În urmă cu o lună de zile, Flavius Bunoiu a anunţat că şi-a dat demisia de la Televiziunea Transilvania, Favorit FM şi Naţional FM. Foştilor şefi le-a şi transmis un mesaj: „Recunosc că am această problemă: am gura mare şi nu pot să tac. Nu pot să tac atunci când incompetenţa unora mă afectează în mod direct. Le doresc “succesuri” nenumărate, pe toate planurile, tuturor.” Şi mai adaugă, ironic, pe blogul său: „Sunt distrus, nu mai am poftă de mâncare şi parcă şi privirea îmi este întunecată (în genul Lord Of The Rings). Mă rog, trebuia să scriu asta pentru satisfacţia celor câţiva adepţi ai lui Onan de la fostul meu loc de muncă, aceia care sperau să mă vadă mâncând de pe jos, dat fiind faptul că nu mi se dau banii cuveniţi.”

Despre demisia lui a vorbit destul de mult, dar sunt multe alte lucruri de ştiut despre el, pe care ni le-a povestit în cadrul acestui interviu.

Eşti om de radio şi de televiziune. Cum şi când ai început ? Care a fost cel mai bun moment din cariera ta, dar cel mai puţin bun ?

 

         În anul I de facultate mi-am depus CV-ul pentru un anunţ de angajare pentru un post de grefier (eu fiind la Drept), dar cum acolo postul era deja „cumpărat”, am încercat pentru un post de redactor la un radio. Mi-am dat seama că am aptitudini. Îmi plăcea să bat câmpii.  La început, timp de un an de zile făceam totul pe gratis, din pasiune. La radio. în Timişoara făceam emisiune de week-end, apoi am trecut la emisiuni de după-amiază şi în final am ajuns la matinal, care spre deosebire de televiziune, este cea mai importantă parte a zilei. În 2002 am venit în Oradea.

 

Cel mai bun moment din viaţa mea a fost când am început la televiziune, m-am descurcat bine din prima zi. Iar cel mai prost moment a fost venirea în Oradea.

 

Ai făcut deja multe declaraţii în presă despre demisia ta de la trustul condus de fraţii Micula. Spuneai că “supărările” au trecut. Totuşi, de fiecare dată mai există ceva care nu a fost dezvăluit. Vorba aceea “Există mereu ceva naşpa în spatele scenei”. Pe scurt despre ce s-a întâmplat.

      

              Totul a început în ianuarie, imediat după concediu, când am fost chemat să semnez că sunt de acord să mi se reducă salariul cu 800 de lei. Am rămas cu acelaşi salariu pe care îl aveam în 2004. Motivul era că nu mă mai făceam „Cota de piaţă” de la TV. Emisiunea nu s-a interesat nimeni să o vândă. M-am dus la radio. Acolo, centrala de încălzire a sucombat înainte de sărbători astfel încât, în toată televiziunea şi în tot radioul era un frig de îţi îngheţau vorbele în gură. Apă la toaletă nu aveam astfel încât mergeam în barurile din apropiere. Internetul nu a fost plătit din septembrie şi a fost tăiat. O cazional, de la caloriferele băgate în priză, săreau siguranţele şi mureau toate calculatoarele. Problema încălzirii este încă prezentă. Internetul nu mai fusese plătit de câteva luni. În timpul unei emisiuni ne-am îmbrăcat gros şi ne-am pus la microfoane, să facem emisiune (eu şi cu colegul Mihai Dacin). Asta pentru că ne păştea o amendă de la CNA pentru lipsa programului local. Normal, fiind băieţi dezgheţaţi (chiar dacă stăteam în frig), am făcut glume pe seama “căldurii sufleteşti” ce ne anima. De acolo a început totul … Am aflat prin intermediar, că şefilor nu le-au convenit cuvintele mele şi că au de gând să mă concedieze. Însă, înainte ca ei să mă concedieze, mi-am dat eu demisia.

 

Este adevărat că nu te-au mai lăsat să intri în televiziune pentru a-ţi lua şi ultimele lucruri ?

 

Da, au pus portarii să nu îmi permită accesul. Zilele viitoare îmi voi recupera totuşi lucrurile, apelând la intermediari.

 

Crezi că va rezista compania condusă de fraţii Micula – SC Clas Media SRL –  în contextul crizei economice ? Fiindcă vorbim despre o instituţie susţinută şi nu o afacere.

 

Nu. Ca televiziune care să însemne ceva NU. Nici TVS-ul nu o va lua în faţă. Televiziunile locale nu conştientizează faptul că ele nu se bat între ele, ele se bat cu cele naţionale. În contextul criei economice, managerii ar trebui să se orienteze pe calitate pentru a evita măsurile drastice luate împotriva angajaţilor.

 

Resentimente faţă de şefi ? Regreţi ceva din ce ai lăsat în urmă, plecând de la trustul Micula?

 

Da, resentimente sunt. Regret însă că nu mai sunt cu puţinii prieteni care mi-au mai rămas. Of, multe s-au întâmplat. Poate am mai uitat din ele, poate nu le-am spus pe toate. Sunt deranjat de atitudinea acestor oameni care m-au considerat incomod şi care îmi ignoră valoarea profesională şi efortul depus în aceşti ani.

 

Cine ţi-a fost alături în aceste momente ? Ştii cum se zice: “Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte”! Şi în acest context, ţi s-a întâmplat să fi sunat, oprit pe stradă de oameni care îşi arată sprijinul lor faţă de tine?

 

Mai degrabă oameni necunoscuţi mi-au fost alături, decât prieteni, care şi aceia au fost puţini. Au fost totuşi foarte mulţi oameni care mă ştiau de la radio, TV sau din revistă, şi care mi-au fost alături. Nu mă aşteptam.

 

Şi totuşi nu ţi-a fost frică să faci toate acele declaraţii pe blog ?

Nu. În plus, mă aşteptam la comentarii mult mai răutăcioase. Dar au fost foarte putţine. Ba mai mult, Tofan m-a ameninţat că mă dă în judecată. Faptul că am ales să scriu pe blog despre ceea ce s-a întâmplat este motivat de orgoliul care m-a împins şi să demisionez. Recunosc că am această problemă: am gura mare şi nu pot să tac.

Ce urmează să faci în continuare ? Ai primit vreo propunere ?

Nu am primit. Însă mi-ar plăcea să lucrez într-un radio care să îmi permită să îmi fac meseria aşa cum cred. Aş termina cu matinalul. În cei 10 ani de radio, mă trezeam la 4 dimineaţa, la 5 eram la radio şi la 6 în emisiune. Acum aş face o emisiune de miezul nopţii, în care oamenii pot spune exact ce gândesc.

 

Ai lucrat la Radio Vest din Timişoara, te-ai mutat apoi să lucrezi la radio în Oradea. Îţi surâde o carieră în Bucureşti ?

 

Iniţial voiam să stau doar un an în Oradea şi apoi să plec în Bucureşti la Naţional. Dar am tot rămas aici. Ni s-a tot promis … Şi am rămas doar cu promisiunile. Acum nu m-aş mai duce acolo.

 

Există vreun om de radio sau de televiziune din media românească sau cea internaţională, pe care îl vezi ca un exemplu pentru tine ?

 

Din media internaţională ar fi Jay Leno şi David Letterman, îşi fac meseria de atâţia ani şi o fac bine.

 

Personal, îţi urmăresc fiecare număr al revistei pe care o conduci: “Business News”. Cum ţi-a venit ideea de a o lansa şi dacă te gândeşti să continui această “afacere”? (să îi spunem aşa).

 

Revista merge bine. În curând urmează şi al 10-lea număr. În aprilie va fi un an de când am lansat-o. Mi-am dorit ceva al meu, ceva cum nu există pe piaţă. De-a lungul numerelor, am avut ca invitaţi (pe copertă) diverse personalităţi şi manageri din Oradea. În ultimul număr al revistei, s-a întâmplat neprevăzutul: invitatul s-a răzgândit în ultima clipă, de aceea nu am avut niciun personaj pe copertă. Din luna ce vine voi avea 10 colaboratori şi am extins şi domeniile articolelor. Îmi doresc să ajung la 52 de pagini.

 

Există vreun lucru în lumea aceasta pe care regreţi că l-ai făcut? Dar unul pe care l-ai făcut şi te mândreşti cu el?

 

Regret că am avut încredere în oamenii în care nu trebuia să am încredere şi am fost păcălit. Mă mândresc cu faptul că am reuşit să am o meserie bună timp de 10 ani şi am să o fac în continuare.  

 

Ce crezi că ar trebui să ştie tinerii care vor să urmeze o carieră în radio, televiziune sau presa scrisă?

 

         Se plăteşte foarte prost dacă nu eşti în Bucureşti. E un job stresant, care nu îţi ofera atât de multe avantaje cum cred toţi. Este o meserie care îţi aduce foarte multe responsabilităţi. Îmi amintesc pe vremea când făceam interviuri de angajare, a venit o tipă la interviu care voia să prezinte la TV, dar nici măcar nu ştia care era numele primarului!

Ce faci în timpul liber?

 

Alerg cu revista, mă duc la munte (de obicei la Arieşeni), dar nu ştiu să skiez, trag cu arcul, mă duc la sală, mă uit la filme poliţiste. Recunosc că nu mai am timp de citit.

 

Ai vreun mesaj la final de interviu prietenilor, cititorilor revistei sau chiar … “duşmanilor”?

 

         Să fie optimişti că vom trece de criză. Să fie mai relaxaţi pentru că oamenii în general uită să trăiască.         

Super concert!

Un concert excepţional semnat A.G.Weinberger a avut loc aseară în localul Louis Caffe de pe Republicii. A fost incredibil!

Un concert care să dureze mai bine de 2 ore, în care lumea să-l aplaude şi să îl aclame în mod continuu, mai rar vezi în Oradea. Deşi localul este unul mic, acesta a fost umplut până la refuz de zecile de orădeni, de toate vârstele, care au venit să fie alături de solist, de a cânta alături de el şi desigur pentru a-i cumpăra albumele şi pentru a participa la sesiunea de autografe.

În ciuda faptului că preţul de intrare nu a fost deloc unul mic, lumea orădeană a demonstrat încă o dată că muzica de calitate nu mai ţine cont de cost. Promovarea calităţii în detrimentul kitch-ului nu poate fi decât un semn de înţelepciune din partea orădenilor.

Concertul la care am luat parte este de al 90-lea susţinut de artist în acest an şi este urmat de alte 11 în toate oraşele mari din ţară. Şi toate acestea până la finele lui 2008! A. G. Weinberger a ţinut să menţioneze faptul că oraşe precum: Arad, Deva, Cluj-Napoca Timişoara, Bucureşti, Constanţa, sunt vizate în această lună.

O atmosferă ca de cafenera americană, un solist aparte, un public pe măsura sunt desigur reţeta succesului acestui show.

De ar fi şi alte concerte în Oradea ca acesta …

 

 

Cehia, ţara celor 100 de castele

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 26 septembrie – 2 octombrie]

Vă mai amintiţi de filmul acela cu Rumburak şi prinţesa Arabella? La ce vă duce cu gândul nume precum Kepler, Dvorak, Haşek, Kafka, Jan Hus, regi şi regine celebre, castele şi ţinuturi de basm, cristale de Boemia? Toate se leagă de o singură destinaţie: Cehia.

Membră a Uniunii Europene încă din 2004, Cehia nu a adoptat deocamdată moneda euro  moneda oficială rămânând coroana cehă (1 euro este echivalentul a 25 de coroane). Totuşi, există multe locuri în care se acceptă şi moneda euro.

La o distanţă de aproximativ 10 ore de mers din Oradea, cu autocarul, este cel mai bântuit oraş din Europa, Praga. Oferă o combinaţie ideală de stiluri: gotic, baroc şi renascentist, îmbinate cu modernismul şi excentricitatea prezentului. Invadată de mii de turişti, veniţi din toate colţurile lumii, Praga (sau Praha cum îi spun cehii) este situată pe locul al şaselea în topul celor mai vizitate oraşe europene după Londra, Paris, Roma, Madrid şi Berlin. Poate acesta este motivul pentru care localnicii nu sunt foarte primitori şi nici prea prietenoşi. Cunoscuţi drept naţionalişti convinşi, puţini cehi sunt cunoscătorii vreunei limbi de circulaţie internaţională. Drept urmare, comunicarea cu ei devine greoaie, rezumându-se adesea la un limbaj prin semne. Praga merită văzută, fie că o străbateţi pe jos, cu caleaşca, tramvaiul (sunt leite cu cele din urbea noastră), autobuzul, metroul sau taxiul. De exemplu, pentru un bilet de metrou, doar un singur drum, preţul este echivalentul a 3 RON, spre deosebire de 2 RON, pentru două călătorii în Bucureşti. Există o sumedenie de locuri minunate pe care le puteţi vizita în Praga, dar şi în întreaga ţară denumită „ţara celor 100 de castele”. Desigur, atmosfera de basm pluteşte peste întreaga întindere a Cehiei.

Câteva dintre cele mai cunoscute locuri din capitala cehă, ce merită a fi vizitate ar fi: Castelul din Praga, Oraşul Vechi, Podul Carol, Cartierul Evreiesc, Muzeul lui Kafka, Primăria … Este bine de ştiut faptul că tinerii cu vârste până în 26 de ani, persoanele de peste 65 de ani sau jurnaliştii, pe bază de legitimaţie, pot beneficia de reduceri substanţiale (între 50 şi 100%) la obiectivele turistice.

Cel puţin la capitolul mall-uri, Cluj, Timişoara sau Bucureşti pot face faţă cu brio capitalei cehe.

Nu la fel am putea spune şi despre civilizaţie, din păcate. Satele ceheşti ar putea fi asemuite fără doar şi poate, cu oraşul nostru, şi mai exact cu acele cartiere de case, care se extind tot mai mult pe dealul Ciuperca …

După ce părăsiţi Praga, nu uitaţi de castele Karlstejn, din vestul ţării, respectiv Hluboka din sud, ce a fost locuit până în 1939 de familia germană Schwarzenberg, acolo unde bogăţia este la ea acasă. Odată ajunşi acasă însă, puteţi spune că a fost un vis frumos …