Posted in Cugetari

Şi timpul nu stă în loc

playing-with-time-wallpapers_7088_1024x768
A mai trecut un an. Am intrat în era lui 29. A fost o zi de naştere deosebită, în familie, şi cu multe gânduri frumoase din partea celor dragi. Am primit şi un inel. Da. L-am primit.

A mai trecut un an. De fapt jumătate de an, un mandat plin de la Toastmasters International via Oradea, mandat care se încheie mâine, cu o şedinţă festivă, la Pizzeria Emporium, ora 19.30, loc în care voi susţine şi discursul “Despre lucrurile simple”, vom da diplome, vom face retrospective şi ne vom bucura de aceste 6 luni.

A mai trecut un an. În urmă cu aproape un an de zile treceam peste văile, podurile şi viaductele din Muntenegru. Şi ne uimeam de priveliştile care ni se arătau în cale. Azi, lacrimi curg pe orbajii mei când văd că unii români nu doar că nu au ajuns să îl vadă, se întorc fără suflare… E trist. Şi îmi amintesc că – deşi am fost în câteva ţări – drumuri mai anevoioase, mai pline de pericole şi pline pline de cruci la fiecare pas, nu am mai văzut decât în Muntenegru şi Serbia. În ciuda faptului că sunt două ţări pline de frumuseţe, atrag şi multă tristeţe. E de neconceput …

A mai trecut un an. Şi vor mai trece şi alţii … Lăsând în urma lor amintiri, zâmbete sau lacrimi. Aşa e viaţa. Plină de imprevizibil, cu bune, cu rele.

A mai trecut un an.

Posted in Editoriale

Timpul … de oricând

[publicat în cartea mea EFEMERIDE]

Ştim că cei mai frumoşi ani din viaţa oricăruia dintre noi sunt anii de liceu, de fapt cei mai adevăraţi sunt cei ai adolescenţei. O perioadă atât de frumoasă nu va fi uitată probabil de nimeni, orice şi oricâte i s-ar întâmpla. Cu toţii privim cu regret tot ceea ce lăsăm în urmă, iar timpul ireversibil nu ne va cruţa niciodată. Vom încerca mereu să fim aceiaşi, dar nimic din minunăţia acelor ani nu va mai fi, totul se va termina, va fi ca un vis, gata oricând să ia sfârşit. Şi ce păcat că se termină totul! Vremea va trece întotdeauna şi nu va privi niciodată spre trecut, iar noi vom suferi mereu, dorindu-ne întotdeauna acelaşi lucru: să mai avem parte măcar o secundă din viaţa de adolescent. Am mai vrea să fim copii, să ne bucurăm de noile jucării, sau să fim adolescenţi, să mai furăm măcar un sărut celui sau celei, pe care-i iubim… sau poate am mai vrea să fim din nou şcolari, acei elevi care în faţa unui extemporal neanunţat nu-şi pierd cumpătul şi-şi “încearcă” norocul…

De ce oare e TIMPUL atât de hain cu noi? De ce nu încearcă să se mai oprească din când în când, să mai “respire” puţin? I-ar fi chiar atât de greu oare? Poate aşa nu am mai simţi că suntem doar nişte fiinţe umane, a căror existenţă este atât de efemeră… Degeaba există în fiecare din noi speranţa că mâine va fi mai bine, când de fapt ne minţim, căci nimic nu va fi mai bine ca ziua de azi sau ca aceea de ieri, totul devine o iluzie deşartă. Poate că speranţa moare ultima, dar cert este că ea nu există atunci când ne dorim să mai fim acei copii, răsfăţaţii casei sau ”spaima” cartierelor.

Cu toţii visăm, aşa este şi firesc, că doar cu toţii suntem fiinţe umane, dar poate că visarea aceasta ne poate aduce uneori mari neplăceri, poate că această visare să fie în defavoarea noastră şi să fim cuprinşi de o nostalgie incurabilă… Cu toate astea vom fi mereu sclavii timpului, care va curge precum apa unui râu, iar viaţa ne va fi uneori cea mai mare povară pe care o vom putea căra. Vom înţelege mai târziu şi chiar vom învăţa din toate aceste greşeli şi poate că nu totul va fi aşa de greu precum pare. Iar dacă duşmanul nostru cel mai mare va fi tot timpul, vom încerca să trecem cu fruntea sus peste tot, vom căuta să găsim cele mai ascunse taine ale lumii, încercând să-l oprim… si cine ştie poate vreodată chiar vom reuşi… Vorba cântecului ”If I could turn back the time…”  

Dar parcă tot timpul este cel care vindecă totul, să-l lăsăm aşadar să-şi vadă de treabă, iar noi să nu-I facem niciodată pe plac. Poate aşa cine ştie, va fi mai bine sau poate mai rău ca niciodată. Să mai sperăm …