[via email]
Dear Santa,
So far this year you have taken away my favorite dancer Michael Jackson, my favorite actor Patrick Swayze, my favorite singer Stephen Gately and my favorite actress Farah Fawcett.
Just so you know, my favorite politician is Traian Băsescu.
Regards.
Conform unui studiu realizat de INSOMAR, circa 54% dintre români ar vota pentru Mircea Geoană în funcţia de preşedinte, în timp ce 46% pentru actualul preşedinte Traian Băsescu. De aici deduc un lucru: era roşie se apropie sau revine.
Oare vom trăi mai bine?
Azi o să scriu, din nou, despre politică.
Înainte de a începe, trebuie să spun că am să mă adaptez stilului recomandări (de altfel e şi cel pe care îl recomandăm în Zile şi Nopţi), pentru că este util. Despre experienţa mea Lexus am scris într-atât încât ar crede unii că am fost plătiţi să facem asta. Nu, doar ni s-a dat şansa de a testa un produs de calitate.
În postul de azi, voi oferi câteva motive pentru care am să votez cu ROŞU de astăzi într-o săptămână.
1. Să trăiţi bine! aşa ne promitea actualul preşedinte al României în urmă cu 5 ani de zile doar pentru a-i acorda votul de încredere. Atunci l-am votat şi am sperat în mai bine. Însă ne-a demonstrat contrariul. Deci, în acest an nu va mai primi încrederea mea în el. Din doi rămâne unul. Roşu.
2. Pentru că pe plan local, PSD este condus de domnul Ioan Mang, pentru care, personal, am un respect deosebit. La fel şi pentru ai săi. L-am susţinut şi în urmă cu un an de zile, la fel voi face şi acum.
3. Pentru că tot pe plan local, TSD este condus de Emilian Pavel, care mi-a fost coleg de şcoală timp de mulţi ani. În plus, am fost nu doar colegi, ci suntem şi prieteni foarte buni. De asemenea, părinţii lui sunt deosebiţi (mă refer şi la domnul Florian Pavel, membru al acestui partid)
4. Pentru că tot pe plan local, există câţiva membri de partid pe care îi îndrăgesc sau apreciez. Aici aş îndrăzni să îi nominalizez pe doamna Lia Pop şi fiica ei, Ina, respectiv Ana-Maria Tiron (secretar PSD). Uneori chiar şi Bogdan Hossu, fiindcă ar vrea să ajute tinerii locali.
5. Pentru că Mircea Geoană a ciocnit cu toţii invitaţii – printre care şi eu – la o nuntă la care am participat în luna septembrie. Chiar dacă a fost un gest doar de imagine, mi-a plăcut.
6. Pentru că în trecut (prin 2003-2004), PSD şi TSD de la nivel naţional au ajutat mult studenţii, prin alocarea de fonduri pentru diverse activităţi şi manifestări organizate exclusiv pentru ei. Pot spune cu certitudine acest lucru, fiindcă am “simţit” pe pielea mea. Erau mult mai multe activităţi pentru studenţi în acea perioadă şi mult mai calitative. În timp, fondurile ne-au fost reduse puţin câte puţin.
7. Pentru că bunicii mei sunt fericiţi că li s-a mărit pensia, graţie PSD-ului, susţin ei. Iar pentru mine, bunicii sunt foarte importanţi. Sunt cei care mă susţin în tot ceea ce fac şi chiar îmi încurajează părinţii să aibă mai multă încredere în mine.
8. Pentru că l-am votat pe Crin Antonescu din motivele exprimate într-un post anterior, fiindcă ştiam că la rândul său îl va susţine pe Mircea Geoană în cel de-al doilea tur.
9. Pentru că nu vreau ca viitorul preşedinte să fie promovat de Guţă.
Acestea sunt motivele importante pentru care voi alege roşu. Deşi votul este secret, uneori trebuie să oferim motive pentru care am făcut alegerile pe care le-am făcut.
Sper ca după 6 decembrie să trăim cu adevărat mai bine, pentru că conform doctrinei social-democrate, totul se axează pe om şi nu pe bani. Sper din suflet să fie aşa, iar tinerii cu potenţial să nu mai căute pretexte pentru a pleca din ţară, ci să reuşească aici, în ţara lor, în care s-au născut, crescut şi învăţat. Dacă însă lucrurile nu se vor schimba, sunt liberi să plece.
[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 29 mai – 4 iunie şi 24FUN online]
“Who the Fuck is Lucian Oros? Băiatu` cu paintball-ul? Băiatu` din Lotus? Băiatu` de la TVS?! Ală cu tzepi măh?! Ăla de-o prezentat Toamna Orădeană? Ah, ală care cântă’n Blue Monday?! D`apoi câtie face omu` ista?!” (preluare www.oradeanul.com). Subiectul lor de discuţie era Lucian Oros (nume complet: Lucian Constantin Oros), de altfel invitatul 24FUN din această săptămână.
Artist
Este originar din Satu-Mare, însă de mulţi ani locuieşte în Oradea şi recunoaşte că oraşul de pe Crişul Repede îi place mult prea mult pentru a-l părăsi. Absolvent al Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii din Oradea (în 2003), secţia Canto, Lucian se poate mândri, la cei 29 de ani ai săi (împliniţi pe 3 mai), cu diverse participări la concursuri de top mondial, unde a reprezentat cu succes ţara noastră. A văzut mai toată lumea, având şansa de a cânta în oraşe europene precum Dusseldorf, Zurich sau Viena, dar şi mai departe, în Asia, şi mai exact în China, ca membru al unui cor internaţional. În anul cinci de facultate (pe atunci se studiau 5 ani în cadrul Facultăţii de Muzică), a participat la concursul tinerelor speranţe “Hariclea Darclée” de la Brăila, desfăşurat sub patronajul Marianei Nicolesco. A ajuns în finală şi astfel a fost remarcat de specialişti din Austria. Şansa a fost de partea lui. Imediat i s-a oferit o bursă de un an la Graz. Urma o perioadă foarte importantă în cariera sa. Fiind o persoană foarte ambiţioasă, şi-a stabilit nişte puncte pe care şi le-a propus să le atingă şi a reuşit. Şi-a dorit să cânte alături de Placido Domingo, lucru care s-a şi întâmplat. Prin urmare, este convins că dacă vrei ceva cu adevărat este aproape imposibil să nu poţi avea.
A experimentat şi viaţa în Bucureşti, menţionând cu regret că în capitală se dă o luptă prea grea pentru supremaţie şi celebritate şi practic, oricât de bun şi talentat ai fi, nu ai nicio şansă să răzbaţi. Locurile sunt de mult luate … Şi asta în condiţiile în care nu toţi cei aflaţi în top sunt neapărat cei mai buni. De aceea, speranţa lui este să apuce să cânte în străinătate, acolo unde concurenţa chiar dacă este mare, până la urmă vorbim de mult mai mult fair-play! Însă nu vrea să părăsească România. Până când îşi va vedea visul împlinit, Lucian cântă ori de câte ori are ocazia. Mulţi îl ştiu ca o parte (ce-i drept temporară) a trupei A-Live din Blue Monday. Cert este că la cele mai mult concursuri de karaoke din oraş este omniprezent: fie în ipostaza de moderator, fie de participant. În ceea ce priveşte piesele fredonate, cel puţin pentru moment, se axează doar pe cover-uri: „Precious” (Depeche Mode), „Please release me” (Engelbert Humperdinck) sau “Return of the Mack” (Mark Morrison), însă promite că în curând pregăteşte şi propriul album. Îl amuză când lumea îl numeşte „tenor”: „Nu sunt tenor, sunt bas” sau DJ: ”în viaţa mea nu am fost DJ” mai aminteşte el.
Referindu-se la viaţa de artist, Lucian subliniază faptul că unul din marile sale regrete este acela că se pune din ce în ce mai puţin preţ pe valoarea unui artist. Teoretic, oamenii talentaţi şi bine pregătiţi ar trebui recompensaţi pe măsura performanţelor lor, însă în ţara noastră se promovează tot mai mult prostul gust şi calitatea îndoielnică. Artistul adevărat este înlocuit de cântăreţii răsplătiţi „fără număr de cei care vor să îşi audă numele la microfon”.
Mai trebuie remarcat faptul că de-a lungul timpului a avut ocazia de a se întâlni cu artişti consacraţi, fie dintre cei care au păşit în Oradea, fie pe parcursul experienţelor sale profesionale: de la Sash, la Marian Gold (solistul trupei Alphaville), Emilia (solista care cânta piesa „Big big girl in a big big world”) sau Mircea Baniciu. Cu siguranţă nu va uita nici întâlnirea cu preşedintele Traian Băsescu.
Radio şi scenă
A lucrat şi în radio o perioadă. Iniţial, a început la Radio Contact (actualul KissFM), iar ulterior s-a mutat la Radio Transilvania şi chiar dacă a plecat de acolo a rămas fidel postului.
O perioadă a fost vocea de la Lotus Center. Apoi s-a concentrat mai mult pe evenimentele din cadrul complexului comercial în calitate de colaborator. Este moderatorul celor mai multe acţiuni care au loc în mall: de la concursuri de karaoke şi până la evenimente de tot felul.
Cu toate acestea, Lucian nu este omul care să îşi dorească să apară la orice manifestare în ipostaza de prezentator, dar poate afirma cu bucurie că a găzduit, cel puţin în ultimii patru ani de zile, zeci de festivaluri organizate în Oradea. Cel mai recent exemplu este faptul că sâmbătă (23 mai) şi duminică (24 mai), Lucian fost gazda celei de-a treia ediţii a concursului de dans „Cupa Oradea 2009” organizat de Clubul Sportiv „Stelele Dansului”, desfăşurat în cadrul Sălii Sporturilor „Antonio Alexe”.
Fiind o persoană care deţine o puternică legătură cu scena şi referindu-se în speţă la cei care îşi petrec o mare parte din timpul lor în lumina reflectoarelor, Lucian este convins că acest mediu poate deforma în mod negativ comportamentul respectivei persoane, fapt care conduce spre trufie sau aroganţă exagerată. Afirmaţie ce poate lăsa uşor loc interpretărilor, vizând în special moderatorii de evenimente din Oradea … şi nu numai.
Predator
Talentat, sensibil şi totuşi pasionat de arme (a nu se înţelege greşit!), printre multele preocupări, se numără şi pasiunea sa pentru paintball (Predator Paintball), fiind de altfel cel care a fost primul care a adus acest joc şi în Oradea, în urmă cu 5 ani de zile. Oricum, cei interesaţi pot afla mai multe detalii şi pe http://paintballbh.com/. Tocmai de la această pasiune a sa, unii îl cunosc sub numele de Predator.
Şi totuşi singur
Privind în trecut, poate bifa multe realizări. Însă gândul îl duce adesea înspre versurile trupei U2: „But I still haven’t found what I am looking for”. Adică îşi doreşte mai mult. Este convins că doar o viaţa personală împlinită îi poate garanta şi un succes pe măsură. Interesant este că din suita de experienţe dobândite, mai mult sau mai puţin plăcute, a şi tras o concluzie: „Frumuseţea e o valenţă a compatibilităţii noastre genetice, la fel şi iubirea. Perpetuarea speciei inteligente”. Această constatare a sa porneşte şi de la faptul că, cel puţin până în acest moment, viaţa sa personală nu a fost aşa cum şi-a dorit-o. Recunoaşte că este singur (dar asta nu din cauza aroganţei, cum ar zice unii), ci tocmai de la faptul că a avut trei mari dezamăgiri în dragoste. Dar este încrezător în iubire şi ştie că toate vin la timpul lor. Nu are în minte prototipul femeii ideale, însă mărturiseşte că aceea care îi va fi alături „trebuie să îmi ia minţile”. Până când acest lucru se va întâmpla, recunoaşte că dragostea lui se îndreaptă spre familia sa, dar şi înspre căţeluşa sa Aicha, care îi este alături mereu.
Pe lângă calităţile sale vocale, Lucian deţine şi altele, din domeniul culinar. Există în lume o vorbă cum că „bărbaţii sunt cei mai buni bucătări”, iar el ştie asta. Ba mai mult, o şi dovedeşte.
Întrebat cum consideră că este văzut de cei din jurul lui, răspunde: „Sunt perceput, sper, ca unul din ei. Şi atât. Nici nu vreau să fiu mai mult. Că vreau eu să fac multe, asta e partea a doua. Însă rămân unul din ei, nu mai sus, nici mai jos ca ei. Eu critic, imi spun părerea, nu zic că pot face ceva mai bine sau nu decât altcineva. Dar, mai presus de toate acestea, am bunul simţ al lucrurilor”. În plus, ţine să menţioneze că adesea este ignorant sau chiar arogant, dar doar cu cine merită.
„Nu am aspiraţii de a fi cel mai bun şi asta datorită unor convingeri personale. Cred însă că fiecare e bun în felul lui” mai completează el. Lucian Oros promite multe şi este fără îndoială unul din top talenţii din România!
Astăzi, răposatul ar fi împlinit 90 de ani. Adică Nicolae Ceauşescu sau mai exact dictatorul. Cu toate că au trecut aproape 20 de ani de când a fost asasinat, azi, sunt mulţi încă, aceia care duc dorul acestui personaj, dar şi a vremurilor conduse de el. Sunt oameni care nu au putut să se integreze în democraţia “impusă” de Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu. Oameni care suspină după vremurile demult apuse şi care aprind an de an câte o lumânare pe mormântul familiei Ceauşescu: Elena şi Nicolae, cu astfel de ocazii … Îl serbează chiar şi azi, cântându-i ca şi cum l-ar vedea încă în faţa lor. Cu mândrie de român!
Noi, cei care ne-am născut după anul 1980, ne amintim vag de acele momente, de acei ani. Pentru noi, totul a fost şters din memorie o dată cu asasinarea lor. Deşi, an de an, televiziunile ţin să ne reamintească acele momente. Dar noi suntem reci, pentru că nu le-am simţit prea mult, pentru că părinţii noştri ne-au ferit de greutăţile vremurilor de atunci. Ne-au oferit un loc cald şi tot ce era necesar pentru a creşte normal şi a nu fi marcaţi de perioada comunistă.
Azi, când privim spre filmele care amintesc de perioada de dinainte de 1990, nu ne vine a crede. Când “Decreţeii” sau “4, 3, 2” par a ne aduce în faţa ochilor momente triste din era ceauşistă, noi rămânem stupefiaţi de fiecare secvenţă de film, de fiecare cuvânt spus de actori şi ne întrebăm: oare chiar aşa a fost ? Pentru că noi suntem obişnuiţi să fim mereu în trend, să avem acces la tehnologii de ultimă generaţie, să ne plimbăm cu maşini ultimul răcnet …
Şi atunci cum să ne putem închipui că acum 20 de ani cu greu cumpărai o pâine, când erai nevoit să stai cu orele la cozile din alimentare sau la benzinării?
E negru. Tot ce ţine de acea perioadă e negru în memoria mea, cel puţin. Totuşi, nu pot uita frica ce m-a cuprins pe 22 decembrie 1989. Cam atât. Poate şi tablourile cu EL, atârnate pe pereţii grădiniţei. Dar altceva nimic.
Important e că pentru unii, azi, EL ar fi împlinit 90 de ani. Eu zic doar, că sper, că Dumnezeu îl odihneşte în pace!
Aşa cum s-a văzut şi în sondajele făcute de mai bine de două săptămâni, alianţa PSD+PC va ocupa locul I la uninominale.
Într-adevăr, azi, România şi-a desemnat învingătorii. Alianţa PSD+PC ocupă locul I (cu 36%), urmată la mică distanţă de PD-L (31%), PNL (19%) şi UDMR (8%). Desigur, vorbim doar de rezultatele pe plan naţional. Cu toată vorbăria cu uninominalul, că votăm omul nu partidul, totuşi primele rezultate arată partidele şi nu oamenii. Cu excepţia lui Vasile Blaga, care a luat peste 50% şi deci a intrat în Senat, tot ce se discută face referire doar la partide. Victoria PSD nu înseamnă însă că Mircea Geoană devine prim-ministru, neavând suficiente procente, nu îi perminte să fie propulsat direct într-o astfel de funcţie. După negocierile cu Traian Băsescu, vom afla cât de curând cine va fi înlocuitorul lui Tăriceanu.
Între timp, cel mai important pentru noi, locuitorii Oradiei, este să aflăm cine sunt cei care ne vor reprezenta. Şi mai cu seamă, orădenii noştri, care vor fi acolo pentru a ne apăra nouă interesele şi a ne spijini în problemele noastre.
Nici chiar în această zi, campania electorală la nivel local nu a încetat, asta în ciuda faptului că este interzisă prin lege. Deputatul Eduard Hellvig, deşi neagă cu vehemenţă, şi-a desemnat oameni care să trimită orădenilor sms-uri cu îndemnul de a-l vota.
De asemenea, UDMR-ul prin Debreceni Sandor, a trimis prin intermediul messenger-ului poezii cu referire la votul lalelei (simbolul UDMR), prin care le sugerau maghiarilor din Oradea să meargă la VOT. În caz contrar, le-o vor lua românii în faţă şi deci, nu vor mai avea drept la apel.
Probleme apar la fiecare votare. Ar fi prea frumos ca totul să decurgă conform planului.
În sfârşit, politicienii locali şi-au făcut simţită prezenţa la votare încă de la orele dimineţii. Unii şi-au chemat toată presa “pe cap” doar-doar să vadă că nu fac blaturi. Alţii s-au ferit să dea ochii cu gazetarii … Cine ştie cu ce îi prindeau!
Ce calificative vor primi candidaţii orădeni?
[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 10-16 octombrie 2008]
Cineva se întreba odată, pe un blog, „De ce nu îmi place Cristian Tudor Popescu?“. Răspunsul său a venit ca un şir de afirmaţii şi argumente, care îl descrie foarte bine pe carismaticul jurnalist: „Pentru că are mereu dreptate. Pentru că este mereu genial. Pentru că gândirea sa este mai riguroasă decât un manual de logică simbolică. Cristian Tudor Popescu afirmă modest că nu are mereu dreptate, dar vrea să îi dai dreptate tot timpul. CTP recunoaşte deschis ce ştie şi ce nu ştie. Încearcă, însă, să îl aprinzi într-o dispută şi o să uite imediat acest rezultat înţelept al cunoaşterii de sine. Când CTP-ul se porneşte să demonstreze ceva, Kant re-înviat de-ai fi şi tot nu ai mai putea să îl opreşti. CTP-ul vrea să lase impresia că stăpâneşte o cultură mai mult decât bogată, că e un erudit în aproape orice domeniu. Însă cunoştintele sale abia dacă acoperă lecturile de bază ale unui singur domeniu. CTP crede că dacă l-a citit şi, poate, l-a înţeles pe Spinoza sau Leibniz, asta îi dă dreptul să dea lecţii de ontologie oricui. Dar, Cristian Tudor Popescu nu este doar atât. Dacă îl acuzi de incultură, recunoaşte imediat, că e posibil să nu ştie tot. Poate îţi dă şi dreptate. Însă o face cu aerul acela care vrea să convingă că modestia sa este mai înţeleaptă decât furia acuzaţiilor tale. CTP este inteligent. Analizele sale sunt uneori strălucitoare. Observaţiile crucişătorului sunt exacte şi profunde. Ele sunt folositoare, de multe ori, CTP fiind unicul care spune ceva cu rost. Dar Popescu este îndârjit. El este atât de inteligent încât nu îl poţi critica fără să devii ridicol. Sofismele lui nu le poate dibui decât un profesor de logică. CTP este atât de iubit pentru că este atipic şi consecvent în negativismul său. Sceptic de serviciu al gazetăriei, Cristian Tudor Popescu se pare că a rămas încremenit în proiectul combaterii. Nu a citit că după antiteză urmează sinteză. A rămas, probabil, doar la antinomiile raţiunii din Critica Raţiunii Pure, dacă le-a citit si pe acelea… El este cel ce dă la ora actuală o pată de culoare presei româneşti. O pată de culoare maronie ca să fim exacţi!“. Acestea sunt cuvinte destul de potrivite pentru cel care mai este supranumit „Criminal Turbo Porcescu“ de către detractorii săi. Desigur, asta nu face decât să-i crească valoarea în privinţa cotei de popularitate. Oricum, printre adversarii de calibru ai CTP se numără Gabriel Liiceanu şi Horea Roman Patapievici… Cristian Tudor Popescu a fost invitatul celei de-a treia zi a Şcolii Naţionale de Jurnalism pentru Tineret, de la Costineşti, de la începutul lunii septembrie, la care semnatara acestor rânduri a participat. Ziaristul a susţinut o conferinţă despre „Condiţia jurnalistului între presiuni politice şi economice. Rolul învăţământului universitar jurnalistic“.
Scurt istoric de… „crucişător“
Cristian Tudor Popescu s-a născut pe 1 octombrie 1956 în Bucureşti. În 1981, a absolvit Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din Bucureşti, obţinând diploma de inginer. Publică în domeniul literaturii SF, obţinând şi un premiu internaţional. După revoluţie scrie la Tineretul liber şi Contrapunct. Din februarie 1990 este angajat
al cotidianului Adevărul (fostul Scânteia), unde ajunge redactor şef adjunct (1991-1996) şi apoi redactor şef (1996-2005). De asemenea, a fost redactor-şef al săptămânalului Adevărul literar şi artistic (1996-2000). A publicat numeroase volume după 1989, ajungând membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2005, după moartea lui Dumitru Tinu (în 2003) şi amestecul fiicei moştenitoare Ana-Maria Tinu în ziar – influenţată de „guzganul rozaliu“ Viorel Hrebenciuc – demisionează de la ziarul care l-a consacrat, împreună cu alţi 81 de jurnalişti (cu excepţia notabilă a Corinei Drăgotescu, care-i ia locul!). După cum va declara ulterior: „Dacă rămâneam, aş fi murit mai lent, aşa că în loc de cancer, am ales infarctul“. Împreună cu locotenenţii săi Adrian Ursu, Bogdan Chirieac, Lelia Munteanu şi investitorul poet Mircea Dinescu fondează cotidianul Gândul, ce apare din mai 2005. Iniţial dorise denumirea „Prezent“… Gândul a ajuns apoi în mâna lui Adrian Sârbu, în 2006. Oricum, lui CTP i se desemnează nu o dată trofeul pentru „cel mai bun jurnalist român“, în cadrul proiectului „Zece pentru Româ-nia“, surclasându-i pe Ion Cristoiu, Mircea Badea, Dan Diaconescu, Andreea Esca sau Marius Tucă. Realist, CTP recunoaşte că îşi datorează premiul mai mult apariţ iilor la televiziune decât articolelor din Adevărul şi Gândul. Cristian Tudor Popescu avut numeroase apariţii TV, îndeosebi în cadrul unor incitante talk-show-uri, fiind invitatul permanent al emisiunii „Cap şi Pajură“ a lui Emil Hurezeanu, de la Realitatea TV şi al cinematecii CineTePrinde, de pe ProCinema. În martie 2003, este ales ca preşedinte al Clubului Român de Presă, demisionând din această funcţie în noiembrie 2006, pe motivul „mercenarilor din presa românească“. În februarie 2007, CTP a candidat la aceeaşi funcţie pentru încă un an şi a fost votat cu 113 voturi pentru, 16 împotrivă şi 8 abţineri. Atât funcţia, cât şi voturile sunt ilustrative pentru respectul şi notorietatea de care se bucură în rândul branşei jurnalistice. De asemenea, s-a remarcat ca fiind omul potrivit în duelul candidaţilor prezidenţiabili din 2004, de la TVR. Traian Băsescu s-a dovedit un interlocutor redutabil, atunci, CTP folosindu-şi la limită resursele sale. A declarat ulterior despre Băsescu că „a comis atunci un politicianism ordinar“. O interesantă descriere i-o face Doru Buşcu, cu prilejul demisiei din funcţia de director de la Gândul, în ianuarie 2008: „CTP e omul-rating, figura cea mai remanentă de la televizor şi cel mai bun gestionar al brand-ului-grimasă. Monologul lui solemn-piţigăiat, crizele de nervi în direct, greaţa preparată şi oboseala superioară a omului dificil au săpat în retina dependentului-TV un desen de neuitat. Pentru insul fără păreri şi pentru jurnalistul fără trecut, personalitatea vehementă a lui CTP e copleşitoare“. Şi: „Chelul despre care vă vorbesc e unul din rarele condeie care ştiu să sclipească scurt şi memorabil. Înzestrat cu o formidabilă intuiţie a subiectului, cu uşurinţa specială pentru formulări care rămân, cu umor şi cu o rară caligrafie a ideilor, precis, nervos, inteligent şi exploziv, ACEST CTP e partea care rămâne“.
Prigoană îl bate fără efort pe Popescu!
Prezent în cea de-a treia zi a Şcolii de Jurnalism, în faţa tinerilor, Cristian Tudor Popescu nu s-a sfiit nicio secundă să răspundă întrebărilor şi provocărilor viitorilor sau actualilor jurnalişti. „Toată lumea vrea să antreneze masa, iar pentru asta orice e bun: vrăjitoare, călăreţi pe cai, Elodii, Prigoană (care se exprimă în legătură cu orice, el, venit din zona gunoaielor, îţi zice cum e cu viitorul, cu filozofia, cu viaţa). Eu cu Hurezeanu facem rating de 1,7%, 1,8%, Prigoană nu scade sub 2, indiferent de subiect. Audienţa se realizează oricum, scrupulele sunt pe terminate“ mărturiseşte cunoscutul jurnalist. Apoi a încercat să contureze câteva dintre personajele ce apar foarte des pe micul ecran. Florin Călinescu sau Corneliu Vadim Tudor sunt nişte invitaţi „de care nu mai râde niciun câine mort“. Despre Gigi Becali crede că şi-a depăşit cu mult momentul de glorie. L-a caracterizat şi pe Oprescu, primarul Capitalei, ca fiind un „Terminator 2 din metal lichid foarte concentrat. Femeile se visează cu Oprescu, eroul romantic, care se bate cu ăia urâţi şi răi“. Făcând referire la preşedintele ţării, CTP constată că „lui Băsescu îi lipseşte ceva“… Cristian Tudor Popescu a vorbit în continuare despre faptul că fiecare mediu informaţional modifică tipul de activitate, percepţia şi cultura în respectiva societate. „Publicul s-a modificat, iar acum ceea ce contează este interactivitatea. Pentru a avea succes, trebuie să ştii să interacţionezi cât mai bine cu publicul, să-i dai senzaţia că ia parte la facerea actului jurnalistic“. Această observaţie credem că se aplică mai vechilor emisiuni realizate de Tucăşi celor cu care Dan Diaconescu face senzaţie…
Despre jurnalismul online şi blogurile personale
CTP crede că investiţiile principale se fac acum în online, adică pe internet. Se alterează conţinutul, contează doar ambalajul şi doar marketerii mai înseamnă ceva, pentru că ei dau comanda, ei organizează spaţiul de maniera în care să ofere loc reclamelor. În opinia sa, se investeşte tot mai mult în programatorii site-urilor ziarelor şi mai puţin în calitatea materialelor publicate. Cristian Tudor Popescu priveşte internetul ca pe un mediu în care se poate trăi din idei deştepte, însă nu este de acord cu migrarea jurnalismului în online pentru că se pierde controlul. Jurnalismul făcut pe bloguri se contrazice cu profesia de jurnalist, consideră CTP. În acelaşi context, a afirmat că el nu are nevoie de un jurnal online (blog, adică), considerând că viaţa privată trebuie să rămână privată, motiv pentru care nu îşi va face niciodată blog. Cristian Tudor Popescu mărturiseşte că nu a vrut să devină jurnalist, nedorind să treacă prin Academia „Ştefan Gheorghiu“ (şcoală prin care regimul comunist îşi construia „ziariştii“). Apreciază ca nepotrivit faptul că acum, orice persoana care nu a absolvit studii de profil, dar lucrează în breaslă, se consideră jurnalist. Oricum, chiar el era inginer, când a intrat în presă…
Jurnaliştii formatori de opinie „s-au dus“…
Gazetarul a povestit că în trecut, oamenii citeau ziarul cu un interes maxim, iar în ziua de azi, lectura interpretativă a dispărut. Nostalgia după Poiana lui Iocan a lui Preda nu ştim dacă-şi mai are rostul astăzi, într-o epocă a avalanşei informaţionale! CTP crede însă că acest lucru ar fi dus şi la declinul editorialului: „Editorialul nu mai este citit, nici dacă este scris pe argilă!“. Nu ne putem ralia la această convingere pesimistă, CTP vorbind probabil de-o experienţă personală. Suntem însă de acord că editorialul este, la o adică, o variantă a „lecturii interpretative“. Ne amintim însă de succesul fulminant al editorialelor lui Ion Cristoiu, din Evenimentul Zilei de odinioară. CTP nu avut niciodată asemenea succes… La fel, şi ancheta este în declin, din considerente politice şi economice, în special la TV. Recent, am văzut la Antena 1 nişte anchete care contrazic afirmaţia CTP. Posturile de televiziune, spune el, preferă să umple cu talk-show-uri grila de programe pentru că este mult mai ieftin. Continuând discuţia despre condiţia jurnalistului, el afirmă că jurnaliştii formatori de opinie „s-au dus“. Acum, lumea e mult mai interesată să vorbească despre lucruri personale, cu oameni pe care nu îi cunosc. Dialogul editorial online ajunge să fie un spaţiu în care toţi încearcă să-şi dezbată problemele, iar editorialistul rămâne în umbră. Cristian Tudor Popescu are, în consecinţă, o proprie şi dură definiţie a jurnalismului: „Gazetăria este o gândire avortată în fiecare zi“. Să nu fie cumva aceast aspect cauza reală a lipsei de audienţă a editorialelor dvs., dle Popescu? Este, totuşi, locul să ne întrebăm dacă publicul nu evoluează mai repede decât jurnaliştii… Întrebat ce ar fi făcut pe plan profesional dacă s-ar întoarce în anii ‘80, CTP răspunde că ar fi ales meseria de scriitor sau că ar fi făcut film. „Jurnalismul m-a ales pe mine, nu eu pe el“ declară el dezarmant. Într-un interviu din 2006, declara: „Reprezint o anomalie în istoria presei româneşti. Gândiţi-vă că eu aş fi putut foarte bine să nu exist în presă. Toţi ceilalţi pe care-i găsiţi în aceste clasamente sunt oameni care au avut – mai mult sau mai puţin – o aplecare în direcţia presei, o vocaţie. Au făcut presă, au făcut şcoli de presă… Eu nu am făcut nimic din toate astea, n-am nicio zi de şcoală de presă”. Deşi afirmă că nu poate să ne dea sfaturi, destăinuie faptul că în jurnalism a trăit ghidându-se după două cuvinte: „cinste şi gramatică“, adică ceea ce le cerea I.L. Caragiale ziariştilor vremii sale. La finalul conferinţei, dovedind o anumită modestie, dar şi un anume conservatorism, CTP a precizat: „Nu sunt reprezentativ, sunt o fantomă, nu vreau să mă upgradez, am colegi zglobii care doresc să se reinventeze, bucuriile trec pe lângă mine, sfaturile nu vă sunt utile. Satisfacţiile meseriei sunt foarte puţine şi foarte puţin trăite. Nu ai timp să te bucuri de ele, îţi pui mereu problema ziarului care vine peste tine“.
De Alina Gâdoiu
[publicat în revista 24FUN, săptămâna 22-28 august 2008]
„Dansând cu vorbele sau cum să spui ce ai pe suflet”
În ziua de azi, funcţionăm tot mai mult după principiul “Am blog, deci exist!”. Termenul de “blog” a fost creat abia în anul 1997, fiind o combinaţie dintre ultima literă a cuvântului web – cu referire la world wide web – şi log, adică jurnal. Un blog împărtăşeşte pagini, unde oamenii îşi pot citi şi scrie, povesti on-line experienţele personale şi pasiunile. Mai mult, blogurile au devenit chiar şi un mijloc de promovare. Efectul reclamelor pe bloguri au un impact din ce în ce mai mare. O mulţime de companii de renume, în special cele de publicitate şi advertising, apelează tot mai mult la astfel de mijloace de promovare, nu doar din perspectiva unui cost scăzut al cheltuielilor, ci şi pentru că un blog aduce de multe ori mai mulţi vizitatori decât pagină de web propriu-zisă a firmei respective. Blogul este ca o portavoce oferită fiecărei persoane. Pentru mulţi bloggeri, blogul a devenit o afacere, putând înlocui cu succes orice loc de muncă. Veniturile unui blogger cunoscut pot ajunge cu uşurinţă până la cel puţin 2000 de euro pe lună. În sfârşit, cei care vor să-şi profite de pe urma blogului, pot să îşi ia gândul, căci astfel de exemple bloggeri pot fi numărate pe degete.
Conform unei statistici a Tehnocrati, în ultimii trei ani numărul blogurilor s-a dublat o dată la şase luni, 75.000 de bloguri sunt create în fiecare zi, 3,9 milioane de bloggeri îşi actualizează zilnic blogurile, iar estimările susţin că se înregistrează în jur de 50.000 de noi însemnări pe oră, la nivel mondial. Un avantaj deosebit este că pentru crearea unui blog nu trebuie să cunoşti programare web.
Chiar şi politicienii romani au decis să îşi facă bloguri. Ideea nu este una originală, fiind aplicată cu succes în SUA, de către candidaţii care au început deja cursa pentru preşedintia americană, printre care şi Hillary Clinton. În România, la ora actuală, câţiva dintre cei mai cunoscuţi politiceni care deţin un blog sunt: Mircea Geoană, Adrian Năstase, Ion Iliescu, Ioan Mircea Paşcu sau Gheorghe Copos. Evident, Traian Băsescu a fost cea mai aşteptată personalitate din lumea bloggerilor (http://www.basescu.ro/blog.php).
Nici vedetele româneşti nu s-au lăsat mai prejos, printre ele numărându-se şi „Zâna Surprizelor”: Andreea Marin Bănică, având unul dintre cele mai populare bloguri. I se alătură ziarişti sau artişti ca: Victor Ciutacu, Tudor Chirilă, Alessandra Stoicescu, Mihai Morar, Vali Bărbulescu şi mulţi alţii. Referindu-mă şi la oamenii politici orădeni sau ziariştii locali, nu pot să nu remarc câteva bloguri precum cele ale lui Ilie Bolojan (http://bolojan.wordpress.com/), Eduard Hellvig, Alexandru Seres, Florin Ardelean, Lulu Cremeneanu, Mihai Dacin şi lista poate continua …
Într-o lume de bloggeri sunt multe de spus, motiv pentru care vom povesti de-ale blogging-ului curând…
EFEMERIDE 