Posted in Relatari

4, 3, 2 …

Începe numărătoarea inversă … 10 zile până în 2009. Dar nu despre asta am să vorbesc acum.

Recunosc, nu am mai scris de câteva zile. Uneori nu ştiu ce să scriu, nu am inspiraţie, nu am chef, nu am putere, nu am răbdare …. Alteori, aş scrie despre orice. Şi în lipsă de inspiraţie, colind oraşul. Adică mă duc să fac constatări. Pe jos, căci cu maşina nicio şansă … Atunci e cel mai greu să faci constatări, singurele constatări pe care le poţi face sunt cele cu referire la şoferi, la maşinile lor pentru care unii au plătit, probabil, triplu taxa auto. În rest, mai tragi o înjurătură şi te întrebi cum şi-o fi luat unul-altul permisul. Cam la asta se rezumă palpitantele constatări, în varianta şofer.

Am luat-o pe jos. Am umblat prin locuri şi locuri,  şi când în sfârşit am crezut că am văzut destule, într-un final, m-am aşezat. Undeva. Vineri, în timp ce-mi sorbeam ceaiul de seară în Velvet, de pe str Vasile Alecsandri, am văzut mai multe decât aş fi sperat.

Ne amuzăm când ne uităm pe site-uri de genul www.cocalari.com sau www.pitzipoanca.org, când de fapt, ei sunt mai aproape de noi decât ne-am imagina. Gelaţi, împănaţi, pensaţi, cu mobile şi chei de maşini luxoase, cu tricouri Lacoste şi blugi Di end Gi, toţi se înghesuiau să-şi etaleze fiţele în local. Măi, copii, pe cine credeţi că impresionaţi ? Mai degrabă stârniţi râsul sau mai mult plânsul …

Cândva Oradea era un oraş de oameni modeşti, de oameni la locul lor, dar pesemne, cu fiecare an, lucrurile se schimbă. Şi nu în bine, din păcate. După ce am plecat din Velvet, sătulă de tot ce mi-a fost dat să văd am luat-o spre Louis Caffe. Nu îi fac reclamă, dar este într-adevăr un loc unde te poţi simţi bine. Şi ca muzică, şi ca atmosferă … Te duce cu gândul spre cafenele americane, unde în timp ce te simţi bine cu prietenii, pe fundal, în surdină, asculţi un jazz de calitate …

Aseară, însă, nu am mai vrut să ies. Îmi fusese îndeajuns seara precedentă. Măcar pentru săptămâna asta …

Voiam un film bun. Un film nou. De downlodat nu mai downlodez de mult, aşa că aşteptam cu nerăbdare un film la TV. Şi când credeam că nu mai am nicio şansă de a-mi îndeplini dorinţa, la HBO, Cristian Mungiu vorbea despre filmul care l-a făcut celebru: “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Îmi spun “Ura, în sfârşit văd şi eu filmul acesta …”.

Dacă în urmă cu câteva luni, am urmărit documentarul cu “Decreţeii” – povestea copiilor născuţi la comandă sub ordinul dictatorului Nicolae Ceauşescu, dar şi a celor care nu au apucat să vadă lumina zilei – filmul lui Mungiu continuă această tristă poveste a femeilor, care recurgeau la avorturi, pentru că posibilităţile de atunci nu le permiteau să-şi crească în mod normal copiii.

Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba în film, iată o prezentare pe scurt:  “4, 3, 2” este povestea a două studente care trăiesc într-un cămin. Acţiunea se desfăşoară în anul 1987, deci încă în perioadă ceauşistă. Una din cele două fete, însărcinată în luna a 4-a cere ajutorul unui oarecare doctor Bebe, pentru a renunţa la copil. Ce se întâmplă rămâne de văzut … Multe dintre situaţiile din film, se regăsesc încă şi azi, la o adică, trecerea timpului nu a avut o influenţă neapărat benefică asupra românilor. Un film cu un final ciudat, care lasă loc de tot felul de interpretări, ba mai mult, de semne de întrebare …

Posted in Relatari

Între bănci şi cafenele

[articol publicat în revista 24FUN, săptămâna 19-25 decembrie 2008]

În seara asta voiam să nu plec direct spre casă, de la firmă, şi să ies undeva. Oriunde. Ştiam că pe str. Vasile Alecsandri s-au deschis tot felul de cafenele şi auzisem şi de Casa del Caffe. I-am propus prietenei mele Csilla să o vizităm. Zis şi făcut. 

Cât timp am aşteptat-o să apară, m-am plimbat pe întreaga stradă. Şi am observat ceea cu din maşină nu vezi niciodată. Fie că nu îţi pasă, fie că eşti mult prea prins în trafic … Practic stradă este vrând-nevrând împărţită în două: prima jumătate e plină de cafenele şi bănci, iar cea de-a doua cuprinde şi Teatrul de Păpuşi Arcadia şi  se termină cu imaginea dezolantă a ceea ce se numeşte fabrica de confecţii Oradinum. Noroc că vizavi se află Inspectoratul de Stat pentru Construcţii, ce conferă o imagine modernă acestei jumătăţi de stradă. Dar nu la această parte de stradă mă refer. Ci la prima.

De cum o iei de la AutoBara în jos, cât priveşti stânga-dreapta vezi din loc în loc câte o cafenea (şi nu de oricare, ci una selectă!), după care este urmată tot de câte o bancă: BCR, Romexterra, Volksbank etc …

Dar cafenelele acestea atât de cochete parcă au apărut ca ciupercile după ploaie. Şi mai mult, o alta se pregătea să-şi deschidă porţile, iar o parte din personal se grăbea să dea jos de pe vitrină, stickerul pe care scria “Se deschide în curând”. Se numeşte Kado Caffe.

Începând de la restaurantul medieval Leonesse şi continuând cu Crema Caffe, Bruscheta Mia, Velvet, Juice Cafe sunt doar câteva din şirul lung de lounge-uri ce se găsesc pe această stradă.

Mă întreb, în contextul crizei economice care s-a abătut şi peste ţara noastră cum vor rezista aceste localuri, care deşi drăguţe, au preţuri de preţ ? Probabil, soluţia va fi să ofere cât mai multe promoţii cu scopul de a-şi atrage cât mai mulţi clienţi.

Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre numărul impresionat de magazine mari de genul Real 1 şi 2, Metro, Selgros, Praktiquer, Lotus Center, OBI, Bricostore care deşi sunt pe domenii diferite, vor trebui să răzbată în aceste momente grele cu care ne confruntăm, încercând să găsească metode pentru a se menţine pe piaţă.

Din toată acestă poveste, eu văd un lucru bun şi anume că Oradea se extinde foarte mult şi este gazda, chiar şi în premieră, a unor deschideri de magazine, localuri etc.

Pesemne, ne apropiem tot mai mult de vest. Ceea ce e foarte bine!