Cu toate că nu am scris foarte multe în ultima perioadă, blogul meu a fost în continuare citit. Barem, s-au adunat prea multe şi atunci priorităţile au altă ordine. Blogul pare-se că a ocupat un loc ceva mai jos. În sfârşit. În acest post voi povesti despre o întâmplare care a avut loc în timpul călătoriei mele în Croaţia, Zagreb. Cronica concertului va urma şi ea şi mai pe larg o veţi putea citi într-o publicaţie în care voi scrie cât de curând.
Sunt o persoană care apreciază artiştii. Fie că sunt solişti, trupe, pictori, sculptori samd, am un respect deosebit pentru ei. Muzica este parte din viaţa mea. Fără ea, nu m-aş vedea. Este una dintre puţinele modalităţi de a-mi da bună-dispoziţie, fie că este dimineaţă, amiază sau seară. Desigur sunt şi foarte selectivă. Ascult doar ce contează cu adevărat. Muzicieni există în toată lumea, însă nu cu toţii deţin talentul adevărat. Unii ajung să fie foarte cunoscuţi, alţii rămân anonimi. Această ultimă categorie deţine poate cele mai multe talente, talente nedescoperite sau talente care se descoperă foarte târziu, poate şi prin prisma faptului că posibilităţile lor de afirmare sunt scăzute.
Zagrebul este un oraş turistic, cu o populaţie în jur de 750.000 de locuitori. Pentru o capitală este extrem de curată şi de îngrijită. Au parcuri, locuri frumoase de vizitat, au tot ce le trebuie. Iar muzica se aude la fiecare colţ de stradă. Într-un loc situat deasupra oraşului, pe o stradă cu suveniruri, un domn cânta la chitară. M-am oprit şi l-am ascultat. Muzica lui mi-a adus un zâmbet pe buze, dar şi o oarecare întristare. Talentul său era atât de mare, dar cui îi păsa? În pălăria lui erau doar câteva monezi. Asta era valoarea lui. Câteva monezi, aruncate probabil de oameni cărora le era mai mult milă, decât apreciau muzica lui. Eu m-am oprit din drumul nostru să îl ascult. Apoi am mers mai departe. Şi orice am fi făcut tot în jurul lui am ajuns. M-am oprit din nou, să-l ascult, să îi zâmbesc în semn de recunoştintă şi să îi dau un bănuţ. Un bănuţ dat din suflet pentru el. Mi-a mulţumit şi am mers mai departe. Cu toate acestea, am mai revenit de vreo două ori. Acelaşi chip blând, aceeaşi muzică instrumentală, un zâmbet din partea mea. M-a recunoscut şi mi-a zis aşa : “Hey, you, come here!” . Nu înţelegeam ce mi se va întâmpla. A scos un CD din cutia sa şi mi l-a dăruit. Am rămas impresionată. Nu ştiam cum trebuie să reacţionez şi i-am spus doar Mulţumesc, urându-i deopotrivă mult succes în continuare. El mi-a dorit asemenea. A fost un moment de neuitat. Lacrimile aveau să îmi năvălească de bucurie. Îl cheamă Tom Evergreen.
Departe însă de toată această poveste, pe care o consider specială, trebuie să notez faptul că în Zagreb am remarcat un lucru pe care în nicio altă ţară nu l-am mai văzut: toţi sunt vorbitori de limbă engleză. De la vânzători, la chelneri şi până la cei în vârstă. Croaţia nu este membră a UE, însă croaţii se pot lăuda cu multe. Şi chiar au cu ce. Ţară frumoasă au, capitală curată au, turism din plin! La noi?
În fine … este singura poveste pe care doream să o relatez din mica mea excursie, pe lângă cronica de concert. Trebuie să spun că în cadrul warm-up-ului U2 au cântat formaţia britanică The Hours, respectiv irlandezii de la Snow Patrol. Eu am stat la circa 2 metri de scenă şi i-am văzut şi ascultat îndeaproape. Întregul spectacol a durat circa 5 ore şi s-a ţinut pe stadionul Maksimir din capitala croată. Estimez că în public au fost circa 50.000 de spectatori. De notat este faptul că şi a doua zi, luni, în acelaşi oraş, a avut loc concertul acestei trupe.
Voi reveni cu detalii într-un post ulterior.
EFEMERIDE 