Sunt luni bune de când – din tot felul de motive pe care nu le voi justifica aici – nu am mai apucat să scriu. Deși, pasiunea pentru scris nu piere niciodată atunci când o ai undeva în tine.
Aseară însă, un dor m-a reapucat, atunci cand am avut ocazia – pentru al doilea an consecutiv – de a participa la Gala Uniunii Ziariștilor din Bihor, organizată la Casa Tineretului din Oradea.
M-am bucurat să revăd oameni de presă scrisă, TV și radio, profesioniști în domeniu, invitați la socializare și la un spectacol de calitate cu premii pe măsură. Am pornit de acasă fără nicio așteptare, de fapt chiar fără vreun gând de a fi nominalizat. Însă surpriza – o adevărată surpriză – a fost să îl văd pe soțul meu, Lucian Popa, nominalizat la două categorii: Jurnalistul de presă online și Jurnalistul Anului. Așa cum probabil știți, Lucian este ziarist de presă sportivă și deținător de mai bine de 12 ani al site-ului www.arenabihoreana.ro.
A fost o onoare și o bucurie să fiu alături de el și să fim recunoscători pentru aceste 2 nominalizări. Munca lui de atâția ani merită să fie recunoscută 🙂
Deopotrivă, am fost părtașă la emoțiile tuturor celor care au câștigat la categoriile la care au fost nominalizați și mă bucur mult pentru: Veronica Bursașiu, Florin Mihalca, Adriana Totorean, Florin Budea, Dan Simai.
Felicitări tuturor celor nominalizați, felicitări organizatorilor care au depus o muncă mare pentru reușita acestui eveniment. Vă doresc cât mai multe evenimente reușite și în continuare! 🙂
Fundația Comunitară Oradea a organizat miercuri, 13 decembrie, Gala Comunității Bihorene, evenimentul în cadrul căruia au fost premiați oameni din comunitate, precum și acțiunile celor care transformă județul într-unul mai bun. Aflat la ediția a XI-a, evenimentul a strâns în sala Teatrului Regina Maria mai bine de 450 de participanți care au celebrat comunitatea bihoreană și s-au lăsat inspirați de cei 7 speakeri de renume care au urcat pe scenă: Alina Păduraru, Adrian Nartea, Barbara Promberger, Mihai Maci, Dan Oros, Tudor Giurgiu și Valeriu Nicolae. Gazda evenimentului a fost Bogdan Bob Rădulescu.
Fundația Comunitară Oradea a venit cu un nou format al evenimentului consacrat pentru a permite accesul tuturor celor care își doresc să participe la celebrarea binelui din comunitate.
Timp de o lună, publicul bihorean a avut ocazia să își exprime aprecierea față de oamenii și proiectele cu impact major în comunitatea bihoreană. ONG-ul a înregistrat peste 1600 de nominalizări făcute de bihoreni. Acestea au fost jurizate de consiliul director al Fundației pentru ca în cadrul Galei să fie desemnați câștigătorii fiecărei categorii.
Tema evenimentului a fost „Reimagine”, iar intenția organizatorului a fost să ofere exemple de implicare prin oamenii premiați, și totodată să inspire publicul prin discursurile celor 7 speakeri care au vorbit despre cum s-au reinventat în parcursul lor profesional.
Jurnalist Recorder, Alina Păduraru a vorbit despre evoluția redacției pornind de la începuturile modeste. Spune că atât ea, cât și colegii ei s-au reimaginat cu fiecare plus pe care l-au adus în a explica România și felul în care funcționează. Așa au apărut subiectele sistemice. Alina a motivat dorința de a face jurnalism de investigație spunând că e o datorie față de publicul care are nevoie ca adevărul să fie cercetat. La finalul discursului a anunțat câștigătorul premiului ONG-ul anului, Asociația Caravana cu medici Bihor. ONG-ul este format dintr-o echipă de rezidenți și studenți entuziaști care în anul 2023 a oferit asistență medicală în zonele defavorizate din județul Bihor. Peste 1.000 de persoane au beneficiat de servicii medicale gratuite. Pe lângă componenta medicală, au contribuit și la educarea comunităților defavorizate prin cursuri de prim ajutor.
Actorul Adrian Nartea s-a reimaginat în urmă cu 7 ani, atunci când a fost nevoit să depășească probleme de sănătate. Motivația lui de a persevera pe plan personal și profesional a fost și este în continuare familia. A încurajat publicul să iasă din zona de confort, spunând că e singura modalitate prin care oamenii pot evolua. La finele discursului său, actorul a anunțat și chemat în scenă câștigătorul premiului Echipa anului, Asociația „Avram Iancu” Beiuș. Aceasta a facilitat tratamente pentru mai mulți copii cu probleme de sănătate și au organizat o sumedenie de activități de strângere de fonduri. Au venit în sprijinul celor vârstnici și au colectat și trimis ajutoare Căminului de bătrâni din Dumbrava în repetate rânduri. Sunt renumiți pentru că au creat o comunitate de oameni implicați, la fel ca ei. Co-fondatoarea și directorul executiv al Fundației Conservation Carpathia, Barbara Promberger a descris parcursul de creare a Parcului Național Munții Făgăraș. Barbara a venit în România în 1993 pentru un proiect de cercetare a lupilor. S-a îndrăgostit de natura țării și a rămas pentru a face accesibilă natura din România și pentru a o proteja. La finalul discursului său, împreună cu Bob Rădulescu, au anunțat categoria Proiectul anului și au chemat câștigătorul în scenă, Serviciul de Ambulanță Vincențian pentru Copii. Câștigătorii sunt o echipă formată în totalitate din voluntari care își dedică timpul liber pentru a veni în sprijinul părinților cu posibilități materiale limitate în asigurarea transportului medical specializat. Fac eforturi mari pentru a ajuta copii bolnavi în mod gratuit.
Președintele Fundației Comunitare Oradea, Sorin Constantin, vicepreședintele Luminița Popa și președintele executiv, Cătălin Popa au recunoscut pe scenă implicarea tinerilor voluntari din programul Youth Community al ONG-ului organizator. 4 tineri reprezentanți ai voluntarilor au fost premiați pentru dedicarea lor și sprijinul acordat în organizarea Galei. Au fost aplaudați Maria Lazăr, Casian Balș, Lavinia Henea și Briana Pintea. Reprezentanții consiliului director al Fundației au oferit și premiul Voluntarul anului domnului Viorel Pașca. Acesta conduce Căminul de bătrâni din Dumbrava, dar a activat în mod voluntar atunci când a ajutat sute de oameni fără venituri. A venit în sprijinul unor vârstnici neajutorați din Bihor și nu numai, prin a le oferi azil și hrană în cadrul căminului.
Momente artistice au completat Gala Comunității Bihorene. Publicul s-a bucurat de o interpretare la tobe africane pusă în scenă de Andrei Cozma și membri din cercul de tobe pe care îl coordonează și pe care îl oferă publicului gratuit în cadrul Comuniteca (hub-ul Fundației Comunitare Oradea). Două tinere interprete, Ana Rotar și Briana Magdaș au încântat auzul participanților prin alte două momente muzicale. Ambele sunt eleve la Școala de Arte „Francisc Hubic”.
Filosof și lector la Universitatea din Oradea, Mihai Maci a vorbit pe scena teatrului despre înțelegere și despre ce poate face un adult sau un cadru didactic pentru a avea o conexiune mai bună cu tânăra generație. A îndemnat publicul să fie prezent în relația adult-copil, să păstreze dialogul deschis și să încurajeze curiozitatea tinerilor. Alături de moderatorul Bob Rădulescu a anunțat-o pe Maria Donca drept câștigătoare a premiului Promotor al excelenței școlare. Din motive personale, Maria Donca nu a reușit să fie prezentă la Gala Comunității Bihorene. Aceasta este profesor pentru învățământul primar și doctor în istorie, care conform nominalizărilor și-a dedicat viața catedrei. A reușit să trezească interesul elevilor săi prin predarea într-o manieră interdisciplinară.
CEO-ul companiei bihorene Creatopy, Dan Oros a fost următorul speaker menit să inspire publicul prin exemplul său. L-a impresionat prin parcursul profesional în jurul căruia și-a construit discursul. A vorbit despre ce a însemnat să conducă echipa de marketing a Google și YouTube România și despre dorința de a se întoarce în comunitatea bihoreană și de a contribui la dezvoltarea ei. După încheierea discursului, Dan a anunțat câștigătorul premiului Excelența în meserie și a invitat-o în scenă pe Maria Veridiana Ghiurca. Aceasta este un psihoterapeut și psiholog format în universități de prestigiu din străinătate și din țară, care consiliază elevi și tineri în a se orienta în carieră prin intermediul Centrului de Consiliere, Orientare în Carieră și Formare Profesională de la Liceul „Don Orione”. Un alt exemplu demn de urmat a urcat pe scena Galei Comunității Bihorene. Acesta a fost regizorul și președintele TIFF, Tudor Giurgiu. A vorbit despre cum a vrut să plece din țară pentru a-și face cariera de regizor, ba chiar a fost îndemnat de oameni din domeniu să facă acest pas. Spune că determinarea de a persevera a fost motivată de frica de monotonie. Regizorul a împărtășit publicului despre începuturile TIFF și despre cum a reușit împreună cu echipa lui să îl reinventeze și să îl organizeze chiar și în pandemie. La final de discurs, a invitat-o în scenă pe câștigătoarea premiului Promotor al culturii și artei, pe artista Roxana Netea, cunoscută pentru felul în care promovează arta stradală și simbolurile reprezentative ale orașului Oradea. Roxana a primit acest premiu datorită felului în care a făcut cultura și arta mai accesibile prin picturi murale ca Mozaic Citadin din Parcul Libertății, Dream Big din parcarea Brătianu sau Anotimpurile Art Nouveau din parcarea Tudor Vladimirescu.
Activistul societal și fondatorul Asociației „Casa bună”, Valeriu Nicolae a fost ultimul speaker care a inspirat publicul Galei prin parcursul său profesional. A vorbit despre tranziția de la o carieră în IT la înființarea unui ONG. Valeriu a descris și momentul în care a luat decizia de a întemeia Asociația „Casa bună”. A participat la o conferință la care a adunat mâncarea rămasă pentru a combate risipa alimentară. A ales să o ducă în Ferentari, acolo unde a descoperit nevoia de implicare în a le oferi condiții de trai decente și acces la educație copiilor de etnie rromă. După ce și-a încheiat discursul, Valeriu Nicolae a acordat premiul Liderul care schimbă lumea lui Ovidiu Milian, președintele Asociației Deficienților Locomotori din Bihor. Acesta motivează persoanele cu dizabilități prin activitățile asociației pe care o conduce în a-și îmbunătăți considerabil stilul de viață. Gala Comunității Bihorene s-a încheiat cu un Cocktail în compania speakerilor, la care au participat cei care și-au achiziționat un bilet VIP. Fondurile strânse din vânzarea biletelor vor fi direcționate pentru susținerea programului Fondul Științescu Oradea, ediția 6.0. Acesta este unul dintre programele organizatorului galei, al Fundației Comunitare Oradea. Prin acest program, ONG-ul finanțează și oferă mentorare unor proiecte prin care știința devine mai atractivă în rândul copiilor și tinerilor din județul Bihor.
Homevest, companie lansată la final de 2021 de Petru Dimulescu și Erik Edin, le oferă românilor care obțin venituri în străinătate o soluție mai rapidă pentru a achiziționa o casă în România și simplifică procesul de accesare a unui credit ipotecar direct din străinătate.
“Când am încercat să iau un credit printr-un brokeraj din România, am primit cel puțin 10 formulare pe care să le completez de mână și să le trimit apoi prin curier pentru ca ei să aplice la bancă în numele meu. Nu am primit nicio simulare și nu îmi era clar ce voiau de la mine. Mi-au spus doar de o bancă ce creditează românii cu contract de muncă în afara țării, dar eu nu eram eligibil pentru că eram între joburi, iar soția era în maternitate. Pentru că aveam experiența anterioară de a pune pe picioare un creditor de succes în Marea Britanie, mi-am spus că poate e momentul să schimb unele lucruri în bine și în România.”Petru Dimulescu, CTO și co-fondator Homevest.
Homevest digitalizează procesul de aplicare pentru un credit ipotecar și permite utilizatorilor să centralizeze în același loc toate actele necesare pentru o preaprobare bancară. Documentele încărcate trec printr-un proces de verificare, iar dacă întrunesc toate condițiile necesare, sunt transmise mai departe către băncile partenere.
Prin Homevest, clienții pot estima bugetul pentru împrumut și pot solicita de la bănci oferte de credit pentru a le compara, fără să fie nevoie să încarce documente de fiecare dată când aplică pentru o nouă ofertă.
Parteneriatul Homevest cu Imobiliare.ro
Prin parteneriatul strategic cu principalul portal de imobiliare din România, Homevest a ajutat românii din diaspora să își verifice eligibilitatea pe www.homevest.io și să aplice pentru credite ipotecare.
“Piața românească crește într-un ritm alert, diaspora e foarte interesată să investească în proprietăți acasă. Pandemia a determinat aproape 1,3 milioane de români să se întoarcă în țară, iar creșterea economică din ultima perioadă favorizează tot mai mult această întoarcere. Pentru noi e important să sprijinim clienții să acceseze cea mai bună ofertă ipotecară din piață și să facem procesul cât mai ușor posibil prin automatizarea și digitalizarea fiecărui pas.”Erik Edin, CEO și co-fondator Homevest
55% din clienții Homevest își cumpără prima casă și aleg să o facă în România în detrimentul unor orașe ca Londra, Stockholm sau Berlin. Prin colaborarea cu Imobiliare.ro și băncile partenere din România, Homevest urmărește să facă procesul de aplicare la un credit ipotecar mai ușor, mai rapid și mai ieftin.
Homevest a fost înființat de Petru Dimulescu și Erik Edin, doi dintre angajații timpurii Wise (fost TransferWise) pentru a simplifica procesul de cumpărare a unei proprietăți peste granițe, după ce nu au reușit să obțină un credit ipotecar cu venituri obținute din străinătate. Compania este susținută de Venrex, unul dintre primii investitori Revolut, iar momentan facilitează accesul la credite ipotecare celor interesați să cumpere proprietăți în România, Spania și Portugalia.
Se fac 8 luni de când ai plecat de lângă noi. Îmi spune lumea că pe măsura ce timpul trece, durerea se diminuează, dar eu nu simt deloc asta, cu fiecare zi mi-e tot mai dor de tine, pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne un ZEU, cel mai iubit, înțelept și bun TATĂ, omul de la care am învățat atâtea, care m-a transformat în ființa ce sunt azi, la aproape 40 de ani. Oare când au trecut anii aceștia ? …
Am stat mult să mă gândesc cum sau când să scriu aceste rânduri, pentru că nu voiam să sune banal, dar nici extravagant, ci exact așa cum trebuie să fie spus. Nu sunt sigură că îmi iese cum doresc, dar vreau ca tu, TATI, acolo unde ești, să fii cel puțin la fel de mândru de mine cum erai și pe Pamant. Ei bine, pe 19 aprilie am implinit 12 ani în Qubiz. Nici nu știu cum au trecut acești ani. Au fost ani în care am învățat foarte mult, am dat mai departe ce am învățat, am cunoscut oameni foarte faini și am avut parte și de foarte multe experiențe de neuitat și am fost în locuri în care poate nici nu mă gândeam. Sunt atat de multe de spus, dar cel mai probabil ni le vom reaminti în acest an când Qubiz aniversează 15 ani de existență. De la 20 de colegi câți eram în 19 aprilie 2011, am ajuns azi să fim mult peste 320. Eu cred că atunci când te simti bine într-o firmă, ai parte de support și încredere, șefi și colegi faini, dar și clienti asemenea, totul merge atât de ușor, iar timpul trece atât de repede, lăsând astfel loc amintirilor și rezultatelor. Cred și sper că anii cei mai buni sunt cei care or sa vină, așa că nu îmi rămâne decât sa vedem ce ne așteaptă în noii ani.
Însă povestea merge mai departe… Aceste 8 luni au fost foarte pline, și de ce să nu recunosc, și foarte grele. Am trecut prin multe probleme, intervenții medicale pentru cei din familie și multe alte greutăți. Am cunoscut mai bine și sistemul privat de sănătate, cu toate plățile aferente, dar și cu servicii pe măsura, cu oameni mai empatici, mai săritori. Ne și întrebam dacă oare era diferit dacă erai tratat în sistemul privat, dar probabil că la starea ta de sănătate, era foarte greu oriunde.
Totuși, în mare măsură, pare că soarele încet reapare și pe strada noastră, și că multe se vor schimba și după plecarea ta. După ce am participat la conferința SARTISS, ți-am aflat povestea plecării care apoi a apărut și în presa scrisă, în publicații precum: Bihoreanul, Jurnalul Bihorean, PRIMA TV, Crișana la câteva luni au apărut noi modificări de lege, astfel că: Ministerul Sănătății vrea să oblige medicii să comunice cu familiile pacienților. În caz contrar, doctorii și spitalele riscă amenzi. Articolul a fost publicat pe Digi24 și Ebihoreanul. Sunt convinsă că nu ai plecat degeaba de lângă noi, dar golul ce l-ai lăsat în urma ta este prea puțin probabil că va mai putea fi umplut vreodată. Ești steaua cea mai strălucitoare de pe cer, ești cea mai frumoasă amintire din copilărie ce o tată o poate lasă asupra fiicei sale și nu voi găsi niciodată cuvinte suficiente pentru a exprima ceea ce simt pentru tine.
Oriunde ai fi, știu că mă veghezi, știu că mă ajuți să deslușesc probleme tehnice și nu numai, pentru că harul tau l-am moștenit și eu într-o mică măsură. Sunt 8 luni fără tine…
Romania noastra, ieri a fost ziua ta! Ziua in care am plans pentru prima data la parada militara, dar nu pentru ca imi dadea emotii, ci pentru ca mi-am amintit de celelalte parade cand mergeam cu TATA, cu Raisa, cu Mami…
sursa foto: Oradea Heritage
E prima data cand nu ii mai pot spune “La Multi ani romane!” Tatalui meu. El nu mai e de mai bine de 3 luni.
Mi-am amintit tot ieri de motivele pentru care Romania, dar mai ales Oradea sunt casa mea.
In primul rand, in 2002, cand trebuia sa aleg intre Oradea si Cluj-Napoca, pentru a merge la facultate, am ales Oradea. A fost anul cand tatalui meu ii recidivase hepatita B, dupa 26 de ani. Au urmat apoi ani foarte frumosi de facultate in orasul de pe Crisul Repede si, in 2007 am avut sansa de a merge in Atena cu o bursa Erasmus, gratie universitatii noastre. Au fost 3 luni pline, 3 luni care mi-au deschisa perspective asupra vietii si asupra planurilor de viitor. Dupa ce am locuit intr-o capitala cu peste 5 milioane de locuitori, reintoarcerea intr-un oras mic cu 180.000 de locuitori a fost un soc. Imi doream sa revin la agitatia Atenei…Dar lucrurile au luat o intorsatura cu totul neasteptata, am terminat frumos facultatea si la scurt timp am prins un job bun. Nici nu ma mai gandeam la schimbari sau plecari. Astfel ca din 2007 pana in 2011, am avut primul meu loc de munca in Oradea. Apoi, imediat, am avut marea sansa de a ajunge la Qubiz in aprilie 2011. Au trecut aproape 12 ani de atunci. Si in toti acesti ani parca am lucrat pentru o firma in strainatate. Parca nu am fi in Romania. Totul e diferit la noi, e altceva.
Daca nu era Qubiz, nu stiu unde eram azi. Daca Oradea nu s-ar fi dezvoltat atat in ultimii ani, nu imi dau seama daca azi as mai fi scris despre parada de ieri. Avem un mare noroc ca Romania inseamna si acest colt de tara, frumos dezvoltat, cu iz vestic, cu fonduri europene multe care fac posibile vise transformate in realitate.
Ca mai avem inca de lucru sa pretuim toate acestea, noi, oamenii, e cu totul si cu totul alta discutie.
Cineva spune candva ca avem o tara frumoasa, dar e pacat ca e locuita. Ei bine, cred ca fiecare padure are uscaciunile ei. Sunt multi romani care nu si-au parasit tara, care traiesc si muncesc aici.
Romania nu m-a dezamagit nici cand m-am lovit, si nu de putine ori, de sistemul de stat, pentru ca acolo am dat si de oameni capabili. Nici cand am cerut rapoarte despre tata, pentru ca stiam cum functioneaza lucrurile si ideea e sa nu te lasi lovit de sistem, ci sa continui sa il confrunti pana obtii ceea ce iti doresti. Pentru ca doar asa putem invinge un sistem invechit si bolnav.
O foarte draga prietena a mea imi spunea zilele trecute ca ceea ce am facut eu pentru a tata e dovada ca sunt un lider adevarat si cel mai sigur e ca acesta este rezultatul companiei in care am crescut si dezvoltat in ultimii ani.
Inca mai cred ca sistemul de stat e obligat-fortat sa se inspire din mediul privat pentru a intelege si a prelua modeul de lucru si de comunicare si a-l implementa in favoarea lor.
Romania, tu nu esti de vina pentru toate acestea. Responsabili suntem noi, cei care inca putem face lucrurile mult mai bine. Sunt recunoscatoare ca traiesc intr-un oras dezvoltat si nu intr-un sat sau oras uitat de lume…
LA MULTI ANI ROMANIA! Sa te bucuri de tot si de toti si sa ne incalzesti inimile si in continuare. Noi vom face tot ce ne sta in putinta sa fim mandri ca suntem Romani.
Peste câteva zile, vor fi fix 3 luni de când TATA nu mai e printre noi.
Rememorez ades ziua plecării lui, sunt conștientă că nu mai e, dar alteori îmi spun că e doar un vis urât. Trec zilnic pe lângă giganticul Spital Județean din Oradea și mă gândesc mereu cum de s-a dus tata, de ce poate nu am făcut mai mult, de ce s-a dus atât de brusc, cum și multe alte întrebări…
În tot acest timp, am fost prinși cu tot felul de probleme și confruntați cu tot felul de situații.
Una din ele va fi referința acestei postări. Spuneam la un moment dat că după ce presa mi-a fost alături și a publicat povestea plecării lui TATA, am primit și mult așteptatul raport. Si nu doar atât, ci chiar și o invitație pentru o discuție cu șeful SMURD, domnul doctor Hadrian Borcea. Am acceptat invitația sa, astfel că pe 24 octombrie, am făcut un tur al urgențelor și am aflat și ce înseamnă ZONA DE RESUSCITARE.
Ei bine, pe 21 august, când am aflat că TATA e pe zona de RESUSCITARE, am crezut – cu mintea mea de non-doctor și doar cu noțiuni basic de medicină – că a facut stop-cardiac și i se fac manevre de RESUSCITARE. Dar nu, pe 24 octombrie am aflat că această zona este de fapt o încăpere cu 3 paturi, în care sunt aduși pacienții foarte gravi și care trebuie stabilizați. Ori în ziua în care TATA a fost dus acolo, pe lângă El, mai erau 4, adică vorbim despre 5 pacienți care trebuiau reabilitați, deodată, și în timpi de reacție foarte scurți.
Am discutat apoi cu dl Dr Borcea despre aspecte ale situației tatei, despre procedurile de comunicare între spital-aparținători, rolul asistentelor în comunicare, dar și despre unele sancțiuni aplicatie unor cadre medicale de la urgențe în urma situației mele. Mi-a spus că am dreptate în tot ce le-am comunicat, ba chiar s-au luat măsuri. Eu nu aveam nevoie de confimări, ci doar de rezolvări. De confirmări suntem probabil sătui, de fapte bune avem cu toții nevoie.
După circa o oră de discuții, mi s-a oferit ocazia de a participa în calitate de speaker la SARTISS, o conferință adresată medicilor, în care puteam să le vorbesc celor din sală despre experiența noastră, oferind totodată și soluții de îmbunătățire. Am acceptat, chiar cu un nod în gât. Dar mi-am pregătit discursul, amintindu-mi de tot ce am învățat în public speaking, și am pășit încrezătoare în Sala Orhideea a Hotelului Internațional din Băile Felix pe 29 octombrie.
Am povestit tot ce s-a întâmplat, tot ce am simțit, tot prin ce am trecut, dar și de ce am ajuns în presă pentru că ni se refuza dreptul de a primi un raport al zilei de 21 august. Am avut apoi un dialog liber despre ce sugestii concrete putem avea, pe lângă doctorii care au prezentat câteva elemente utile despre cum se poate comunica mai bine sau cum se poate dezvolta mai bine relația dintre doctor-pacient și doctor-aparținător.
Dacă ma uit un pic în urmă, cred că TATA nu a murit degeaba. Cred și sper că un pic din tot ce am trăit noi, a contribuit la o îmbunătățire a acestui sistem medical. Mai cred cu tărie și vă susțin să nu lăsați lucrurile nespuse. Ca atunci când întâmpinați o problemă la spital, aveți nelămuriri și sugestii, să nu vă lasați coplesiți și să nu le spuneți.
Cu o floare nu se face primăvară, dar cu multe se face chiar vară! Cautăm soluții de comunicare mai bine, pentru că doar așa putem să rezolvăm problemele.
Dragul meu TATĂ, a trecut deja ceva timp de când tu ai plecat.
Ai lăsat multe pe acest Pământ și multe pentru familia noastră. Mă gândesc la tine în fiecare zi, îmi lipsesc atât de mult sfaturile tale pline de înțelepciune, vorbele tale pline de încurajare… Îmi lipsești TU, pur și simplu. Doar visele în care îmi apari și te văd fericit mă fac să îmi continuu viața cu multă încredere și speranța că TU ești bine, oriunde ai fi.
Dar nici plecarea ta nu e mai prejos, nu avea cum să fie altfel … Am tot scris și m-am tot zbătut să aflu ce ți s-a întamplat în acea zi de 21 august. Inițial am primit răspunsul despre care am scris deja, cum că nu voi primi acel raport, dar iată ca azi, 12 octombrie, de ziua orașului tău, am primit prin poștă magicul raport.
Direcțiunea Spitalului Județean, respectiv conducerea UPU, probabil la multele noastre insistențe, ne-au transmis raportul cerut. Și da, se poate și cu profesionalism. Când se vrea… Da, cred că se pot face lucrurile bine atunci când ai cu cine. Și pe această cale, le mulțumesc că au făcut asta. Jos pălăria, acum!
Desigur că nu îl voi face public, dar ce m-a liniștit a fost că am aflat exact prin tot ce ai trecut în acea zi. E atât de șocant faptul că înainte cu o zi să pleci, te-ai jucat cu nepoțica ta întreaga zi și erați atât de fericiți împreună! Apoi, în 21 august ai trecut prin atâtea… Sunt convinsă că nu ți-a fost deloc ușor, de aceea am vrut să știu.
Și tu știi că aș fi făcut orice să aflu… Și nu m-am lăsat. Eu nu știu pierde și nici nu îmi doresc să învăț. Eu știu că dacă mă scoate cineva afară pe ușă, eu intru pe fereastră. Atunci când știu că am dreptate si că pot face orice să aflu sau să rezolv, voi face asta. Ori pentru tine, voi face totul și în continuare.
Poate că plecarea ta va aduce o îmbunătățire a acestui sistem medical local, și poate vom putea ajuta și alți oameni care la rândul lor nu au avut șansa de a fi atât de ‘vocali’.
Iar aici, mă bucur că m-am putut ajuta de blogul meu, care are deja peste 14 ani de existență și multe postări din tot felul de domenii sau cu și despre oameni minunați.
Dar cel mai important, le mulțumesc celor de la Bihoreanul, Florin Ciucaș și Adrian Criș, care ți-au ascultat povestea și au publicat-o, făcând și mai multe valuri și punând presiune pentru ca lucrurile să se întâmple. Când mă gândesc la profesionalism în presa locală, mă voi gândi mereu la ei. Le mulțumesc mult încă o dată.
Voi continua apoi cu Claudiu Mihuț, de la PrimaTv, care la rândul său m-a ascultat și a dat mai apoi materialul și a ajuns în toată țara. Mulțumesc mult și ție.
Cu siguranță că fără aportul vostru, nu aș fi ajuns aici azi. Nu aș fi știut niciodată ce a pățit tata într-o singură zi.
Ca o încheiere, rămâi mereu idolul meu, iubitul meu TATĂ. În weekend ne-am fi pregatit să mergem cu toții la zilele orașului, tu ai fi venit cu bicicleta si noi ne am fi distrat împreună…
A fost și e încă greu să avem viața de dinainte de plecarea ta, dar știu că tu acolo sus nu ți-ai dori ca noi să fim triști, așa că, cu tine în inimă, mergem mai departe. Îți voi scrie des gânduri, voi trece pe la ‘casa ta’, cum zice Raisa și îmi voi urma gândurile și acțiunile așa cum știu că m-ai fi îndrumat.
Au trecut fix 40 de zile de când TU ai plecat. Au fost poate cele mai grele din viețile noastre. Am avut multe încercări în viață, dar parcă acum e mai greu ca nicicând.
Inițial, am vrut să trimit feedbackul meu spre acest “minunat” spital, ca mai apoi să descopăr tot mai mult, citind atât de multe comentarii negative și povești oripilante, că de fapt a fost mai mult decât ce ți s-a întâmplat. Astfel că am îndrăznit să cer un raport al zilei când ai plecat. Și de atunci a început ceva de nedescris. …
La câteva zile am primit prin poștă un răspuns cum că nu îmi vor înmâna acel raport pe motiv de protecția datelor tale, care nu pot ajunge nici la familie, dacă TU nu ți-ai dat acordul în timpul vieții tale…
Nu știu ce urmează, dar mă tem că ceva s-a întâmplat urât cu tine, și cumva de asta nu vor să ne refuze acest drept.
Însă cei de la Bihoreanul și-au întrebat avocatul lor și citez:
Un abuz
Atât doar că Legea 46/2003 privind drepturile și obligațiile pacientului, la care se referă managerul, interzice furnizarea documentelor medicale ale unui pacient dacă scopul ar fi ca ele să fie făcute publice. Potrivit articolului 9, „pacientul are dreptul de a cere să nu fie informat și de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său”, articolul 10 că „rudele și prietenii pot fi informați despre evoluția investigațiilor, diagnostic și tratament, cu acordul pacientului”, articolul 12 că „pacientul sau persoana desemnată are dreptul să primească la externare un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării”, iar articolul 21 – cel invocat de Carp – că „informațiile privind starea pacientului sunt confidențiale chiar și după decesul pacientului”.
Spre deosebire de precedentele prevederi, din capitolul „Drepturile pacientului”, articolul 12 ține de capitolul despre „Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului”. Altfel spus, trebuie respectat caracterul privat al informațiilor despre pacient în sensul că ele nu pot fi destinate publicului, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu pot fi furnizate familiei, fie și în lipsa unui consimțământ, mai ales când pacientul a fost într-o stare gravă și nu-l putea exprima explicit. „Interpretarea spitalului este abuzivă. Sensul prevederii legale e ca datele pacientului să nu fie făcute publice, nu să fie refuzate familiei”, confirmă avocatul Mircea Ursuța (foto).
E clar, însă, că nu doar o parte a angajaților, ci conducerea spitalului însăși se arată lipsită de empatie, agățându-se de o literă de lege, și aceea răstălmăcită, în loc să fie, pur și simplu, umană. Căci ce omenie e aceea ca, după ce un om pierde pe cineva apropiat, să-l mai și trimiți prin tribunale aiurea?…
Nu știu ce va mai fi nevoie, dar tot voi afla de ce s-a întâmplat așa totul. Nu cred că așa era normal să fie. Dar sperăm că vom afla…
Te port mereu în inima mea. Ești TATA meu mult visat.
Închei cu frumoasele gânduri ale lui Lucian Cremeneanu (Lulu):
Empatia și comunicarea
Am întrebat odată un prieten medic, o somitate într-un domeniu al medicinei în care diagnosticele sunt necruțătoare, dacă la facultate se învață cum să se se comunice cu pacienții și, mai ales, cum să se dea veștile proaste. Mi-a răspuns că nu, că asta depinde de fiecare medic în parte, de educația lui, de abilitățile sale de comunicare și se studiul individual pe care îl face din alte cărți, nerecomandate la școală.
După câteva săptămâni, pe holul unui spital din Oradea, am prins o discuție între un medic și soția unui pacient. Am ciulit urechea la ”Doamnă, au venit analizele, din păcate, așa cum bănuiam, este cancer”. O astfel de discuție ar fi trebuit să aibă loc într-un birou, nu pe hol, veștile astea nu se servesc la botul calului. Au urmat câteva întrebări firești ale femeii năucite la care medicul a răspuns inițial răbdător. Dar, pe măsură ce treceau minutele, îl vedeam tot mai grăbit, încercând să încheie discuția și să plece la ale lui. Zero empatie.
Pe de altă parte, empatia se poate transforma din calitate în defect dacă este prost gestionată, poate fi o piedică în calea meseriei. Probabil că, pentru a evita auto-vătămarea, medicii își setează niște limite în relația cu pacienții și cazurile pe care le gestionează. Asta nu exclude profesionalismul și devotamentul. Vorbe ca ”nu le pasă” sau ”nu-i interesează” sunt cel mai adesea mici răutăți aruncate medicilor de către cei în suferință, care caută vinovați pentru pierderea cuiva drag.
În cazul familiei Gâdoiu, descris de Bihoreanul (link în comment), problema nu pare a fi lipsa empatiei, ci comunicarea defectuoasă din partea spitalului. Și în sănătate, la fel ca în HoReCa, degeaba investești în clădiri majestuoase și în ustensile scumpe și performante, dacă interfața cu clientul, adică angajații, nu se ridică la același nivel. Ne așteptăm ca omul cu care vorbim să fie grijuliu, atent, elegant, finuț, empatic, să aibă toate calitățile de care problema noastră are nevoie. Ei bine, nu toată lumea vine de acasă cu aceste însușiri în bagaj.
Însă, dacă empatia nu se poate preda, profesionalismul în comunicare se poate învăța, există mii de cursuri și rețete gata făcute pe tema asta. Cu un management țintit pe problemă și prin traininguri repetate ținute de profesioniști în domeniu, se poate ajunge la comunicare eficientă, omenească, prin care pacienții și aparținătorii să primească informații utile în timp real, să simtă că sistemului medical îi pasă de ei, începând de la cum se răspunde la telefon până la comunicarea unui diagnostic înspăimântător.
Odihniți-vă în pace, domnule Gâdoiu! Sperăm ca moartea dvs să nu fi fost în zadar precum cea a a domnului Lăzărescu.
Această postare este de fapt un semn de ripostă pentru un sistem învechit, pentru un sistem de STAT care funcționează cu scârțâituri, cu multe multe lacune, cu multe probleme și cu foarte multe bug-uri care nu par a se remedia prea curând.
Aceste rânduri au fost trimise atât conducerii spitalului, care nu a avut nicio bunăvoință în a-mi răspunde, cât și celui mai reprezentativ ziar local, care așteaptă și ei cu multă curiozitate un reply, care va veni, citez “în termen legal de 30 de zile de la sesizare”.
Tata a plecat în lumea celor drepți la data de 21.08.2022 la Spitalul Județean Oradea, secția ATI. Tata nu a fost un om oarecare, a fost un inginer electronist apreciat de comunitatea locală, care cu 2 zile înainte de a ne părăsi, încă lucra. NU a prins nicio zi de pensie, a cotizat la sistemul de stat atația ani și merita încă să traiască și să fie mai bine tratat.
În primele zile după ce el nu a mai fost, am fost atât de ocupați cu treburile pentru înmormântare și toate cele încât nu am apucat să analizez situația așa cum era, ci abia după câteva zile m-am dezmeticit și mi-am dat seama că erau prea multe lucruri care nu erau în regulă. Și am început să mă gândesc la tot, au apărut o mulțime de întrebări și prea puține răspunsuri concrete.
Lucrurile s-au întâmplat în felul urmator
Tata a fost internat de urgență, adus cu ambulanța în zorii zilei de 21 august 2022, în jurul orei 7.00.
La ora 9.30 când am sunat prima dată la urgențe nu am primit nicio informare privind starea lui de sănătate.
Două ore mai tarziu m-am deplasat la secția de primiri Urgențe din cadrul Spitalului pentru a afla informații despre tatăl meu. Mai exact, la ora 11.00 am întrebat despre tatăl meu în zona de recepție. Mi s-a zis că voi primi informații în scurt timp.
După jumătate de oră de așteptare, am revenit la recepție pentru a afla un răspuns. Doamna de acolo mi-a spus ca nu știe nimic, însă o altă doamnă îmi transmite că tatăl meu este pe ZONA DE RESUSCITARE, că nu e bine deloc. Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, dar mie mi se pare HALUCINANT să nu știu această informație decât la 3 ore după internare, după telefoane și întrebat pe la urgențe. Mi se pare INADMISIBIL așa ceva. Să fie grav și noi sa nu stim nimic despre asta! O mare rușine, păcat că ne laudăm cu un spital așa-zis performant.
După încă câteva minute, apare un medic rezident care mă informează despre starea de sănătate a tatei și faptul că a fost transferat pe secția de ATI. Tot atunci mi se spune că nu îl pot vizita decat în zilele de MARȚI și JOI. La fel, o ABERAȚIE fără cuvinte! Adică, el să fie foarte grav și noi ca familie să nu îl putem vedea și nici nu îi putem lăsa niciun lucru personal!
Mai târziu, în jurul orei 14.00, sun pe secția de ATI și mi se spune că doar după ora 18.00 pot primi informații. Aberația nr. 3! Astfel că mi-am sunat prietenii doctori pentru ca ei să afle informații despre tatăl meu, ceea ce la fel mi se pare încă o aberație! Vorbim deja de aberații peste aberații, și nicio rezolvare concretă! Mai apoi să aflu primele informații, ca la ora 16.00 să ne sune domnul doctor Cristian Buștea pentru a ne informa că tata este foarte grav bolnav și că necesită operație de urgență. Cum se poate așa ceva ? Cum vi se pare asta?
Ne-am deplasat la spital, și interesant a fost că am putut merge pe zona de ATI pentru a aștepta vestile despre tatal meu.
Am avut parte de o singură surpriza plăcută când doctorul Buștea a avut amabilitatea de a vorbi cu noi și de a discuta despre toate intervențiile avute în timpul operației și un status concret al situației tatălui meu. Cu această ocazie reiterez mesajul meu cu multe mulțumiri domnului doctor Buștea pentru profesionalism și strădania de a-l salva pe TATA, și pentru explicațiile ce ni le-a dat.
L-am vizitat apoi pe TATA în jurul orei 18.30, atât mama, cât eu și fratele meu. Am plecat din spital în jurul orei 19.00 ca la ora 21.00 să aflam că TATA nu mai e.
Eu nu înțeleg nici acum ce s-a intamplat cu TATA între orele 19 și 21.00 când a decedat.
În ceea ce privește feedbackul pe care il am spitalului celebru al orașului, acesta este mai jos:
atitudinea doamnelor de la recepție, telefonic, lasă mult de dorit. Doamne plictisite, fără pic de empatie, care nu spun la telefon “Alo, bună ziua, Spitalul Județean de Urgență Oradea”, ci doar scârbite un “Alo”. Cu o așa atitudine nu ajungem nicăieri. Pot fi dotarile cele mai bune, dacă oamenii nu au pic de empatie
atitudinea unor cadre medicale de asemenea lasă mult de dorit. Dacă vii la lucru și ești plictisit și scârbit, mai ales că lucrezi cu pacienți, unii foarte grav bolnavi, atunci mai bine stai acasă sau nu mai faci MEDICINĂ. Empatia nu se învață, se simte.
informarea familiei trebuie facută la timp și nu în ultima clipă, de aceea au datele de contact ale familiei
aflarea de informații despre starea pacientului nu ar trebui să fie limitată de anumite ore, ci să fie disponibilă la orice oră, dacă oricum accesul în clădire este limitat.
Acum am rămas fără GOD-ul meu de pe Pământ și aștept răspunsuri care poate mă vor liniști și voi înțelege cum au fost de fapt lucrurile.
TATĂ, sper că TU te odihnești liniștit acolo SUS, cât noi ne zvatem cu acest sistem medical bolnav care ne-a măcinat pe toți într-o formă sau alta…
EFEMERIDE 
