La stat, la privat, în viața de zi cu zi

Posted on Updated on

Înainte de a începe acest post, vreau să menționez că îmi doresc a fi unul optimist. Este un post cu speranță.

Prin prisma celor peste 10 ani de experiență în muncă, am lucrat cu tot felul de institutii publice și am cunoscut o mulțime de oameni. Am cunoscut functionari publici UMANI, am depășit bariera aceea de a fi fost mutată de la un ghișeu la altul și nu le-am mai considerat impedimente în a rezolva diverse situații. Le consideram deja firești. Dar cu ajutorul acelor funcționari umani, orice problema a mea și-a găsit o rezolvare într-un timp relativ scurt față de cel aproximat. Iar dacă văd această postare – și se știu ei- le mulțumesc mult și pe această cale.

Dar au fost dați când unele situații au fost mult mai dificil de gestionat și rezolvat.

Nu mai e o noutate faptul că lucrez la Qubiz. În curând se vor împlini 7 ani. Marcel, bossul nostru cel mare, ne-a insuflat multe principii, cu care am rezonat și pe care le-am preluat nu doar în viața profesionala, ci și în cea personala. Și nu doar că funcționează, dar te ajuta mult personal și în relațiile cu ceilalți.

Un principiu important a fost să fim prompți. Și ne-am adaptat. Și mi se pare foarte fain. La fel cum, dacă spre exemplu, primim un email, mi se pare cât se poate de firesc ca în maxim 2 zile sa raspundem. Sau cel puțin măcar un “Da, am primit, revin”, asta pana când găsim rezolvarea. Asta cât să îl liniștească pe cel care l-a trimis ca l-ai primit și știi de el. Nicidecum să îl lași în suspans…

Dar nu același lucru îl putem spune despre alte firme sau alte instituții. Și înțeleg cât de frustrant poate fi, mai ales atunci când solicitarea ta are nevoie de un răspuns prompt. Iar acum voi face referire la 2 cazuri foarte foarte recente trăite de mine.

1. Ieri ni s-a afișat întreținerea. Un lucru normal lună de lună. Suntem mereu bun platnici, nu am avut – Har Domnului – nicio problema pana acum. Însă ieri surpriza. Factura noastră era de cel puțin 2 ori mai mare ca de obicei. Era dimineata, urma să mergem la lucru, așa că am înghițit în sec și ne-am continuat drumul.

La finalul zilei de lucru, întorcăndu-mă acasă, ne-am amintit de bizara factura și să ne punem sa facem tot felul se calcule și să ne dăm seama că nu este decât o nedreaptă greșeală. Așa că am început sa dam diverse telefoane, pe la ISTA, Termoficare Oradea, emailuri cu lămuriri… Și am așteptat… Până azi. Când în lipsa unui răspuns, am sunat din nou la ISTA să cer o explicație. Răspunsul a foat ca au obligația de a-mi răspunde în maxim 30 de zile. A fost momentul când nu doar că eram suficient de supărata cu toate cele, când mi s-a aprins beculetul. Adica noi avem obligația de a plăti în xel mai scurt timp, dar ei nu pot răspunde intr-un timp la fel de scurt. Doamna de la telefon, “vizibil” marcata de vorbele mele, mi-o da pe colega la telefon. “Știi e doamna cu emailul…”, aud pe fundal.

Aha, deci! Știau exact despre ce vorbesc. O primesc pe colega, care dorește să mă linișteasca, spunându-mi ca de fapt fix azi voia să mă sune și să îmi răspundă. Ca au făcut deja solicitare către Termoficare, ca este o greșeală și în mod cert se va remedia doar să aștept câteva zile…

Spre seară, am mers și la Asociație. Domnul președinte era deja în temă, iar lupta cu Termoficare, care a umflat în mod voit facturile a câtorva blocuri, este în desfășurare. De mult tot spun eu “Demisia, Stanel!”.  O instituție cu oameni mai prost pregătiți nu des ți-e dat să vezi! Ieri când am cerut un preț exact al gigacaloriei, domnul de la Termoficare habar nu avea… Dar astea sunt detalii.

Am știut de mult timp ca această Termoficare este un jaf la drumul mare. Doar că încet-încet adevărul iese la iveală, iar cei vinovați vor fi desconspirati…

Acum, tot ce pot să fac este să aștept să se rezolve si factura să fie corectată. Dar experiență aceasta mi-a mai deschis niște ochi…

2. A doua întâmplare este cu Posta Romana. Una din instituțiile cu care lucrez mai rar. Dar ca de fiecare dată, este o experiență greoaie, o mentalitate învechită. Pentru un colet extern, pe persoană juridică, am făcut nu mai puțin de 7 drumuri pentru a-l obtine. 4 drumuri la posta si 3 la Vama. Pot să indur destul de multe, nu am o treabă cu a rezolva tot felul de drumuri, și mă bucur de fiecare dată când le pot rezolva, dar această situație am perceput-o ca fiind exagerata. Eu mă gândesc la alții, pentru care chiar poate fi o problemă să facă atâtea drumuri, sau poate nu știu ce presupune o vămuire; ei ce fac?

Sunt doar 2 din multe situații pe care le întâlnesc periodic în viața de zi cu zi. Percepția pe care o avem însă asupra acestor situații este cea care poate să schimbe un sistem. Un sistem învechit, cu oameni poate demotivati de ceea ce fac.

Nu sunt deloc de principiul “Doamne, în ce țară trăim…”. Mai degrabă sunt pentru a face și a schimba ceva în felul de a face lucrurile, de a gestiona situațiile oamenilor. Pentru că dacă ajuți, întotdeauna acest ajutor ți se va întoarce. Si ne vom transforma într-o lume mai bună.

Azi, o dată cu multele drumuri, ascultam la radio despre răul uman. Despre care se spune că poate fi cea mai crunta boala. Ca acest rău trebuie izolat și astfel să devenim o lume mai bună. La fel cred și eu.

Iar dacă tot vine primăvară, cu o floare și mai multe, se face primăvară.

Dacă încet, încet, schimbam felul de a face lucrurile, de a le rezolva în timp util, de a fi mai proactivi, acestea se vor îmbunătăți. La stat, la privat, în viața de zi cu zi.

 

 

 

Advertisements

Limba noastră este o comoară …

Posted on Updated on

Acest post vine într-un moment de supărare. Într-un fel îmi și pare rău că este prima postare din acest an și este de acest fel, dar îmi pare rău, alta nu am.

Voi începe cu un La Mulți Ani în 2018, și cu gânduri bune care merg acum spre domnul Mircea Bradu, care azi își aniversează cei 81 de ani ai săi. Dumnealui este unul dintre mentorii mei, și probabil unul din mentorii mai multor jurnaliști și oameni de literatură din Bihor, dar și din întreaga țară.

Zi de zi și peste tot, limba noastră este modificată, batjocorită, aruncată-n gunoi. Departe de tot ce se întâmplă la nivel național, toate modificările legislative apărute o dată cu noul an, tot ce face legislativul “pentru” noi, toate motivele pentru care ne plângem că nu evoluăm, cred că schimbarea vine în primul rând de la noi. Dacă noi nu dorim să evoluăm, nu putem aștepta de la alții să facă asta pentru noi și pentru ceilalți.

Eu îmi amintesc anii de școală. Făceam școală, nu glumă. Îmi amintesc anii de liceu, chiar dacă au trecut mai bine de 15 ani de când am absolvit, cu ore la care pur și simplu tremuram de frică. Aveam profesori foarte bine pregătiți, dar și foarte severi. Învățam carte.

Gramatica era gramatică. Iar profesorii pe care i-am avut, sunt și azi oameni respectabili. Doamna profesoară Rodica Masaric – în școala generală, domnul diriginte Dorel Tifor – în liceu, precum și doamna profesoară Maria Alexandrescu, în orele în particular în clasa a XII-a, în pregătirea pentru Jurnalism sunt cei care au pus bazele gramaticii limbii române pentru mine. Și le mulțumesc și pe această cale. Alături de ei, intervine și domnul Mircea Bradu, mentorul meu dintotdeauna, datorită căruia am citit foarte mult.

Știu câte eforturi au făcut părinții mei pentru ca eu să am parte de tot ce e mai bun, de o educație bună. Și atunci când văd cum în mediul online, dar și în offline, limba noastră prețioasă devine una plina de prescurtări și de cuvinte care nu se găsesc în nici cel mai nou dicționar al  limbii române, mă mâhnesc tare… Dragul nostru, Mihai Eminescu, a cărui aniversare o celebrăm mâine, ar mai muri o dată dacă ar vedea unde a ajuns limba română.

Pe deasupra, atunci când încerci să corectezi pe cineva, dar nicidecum cu răutate, ci doar să îl ajuți să devină o versiune mai bună a sa, imediat ești atacat. Pentru că nu vrei să vezi de fapt (că bine că măcar scrie nu?) că el a vrut să facă o faptă bună, și tu îi retezi elanul.

Sunt mâhnită k am ajuns să ne amuzăm când skriem k pe Facebook. Fie că suntem oameni obișnuiți, colegi, prieteni, mămici care doresc să fie modele pentru copiii lor, să încercăm să avem grijă de această limbă a noastră.

“Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată … “

 

Gânduri la final de an

Posted on

A fost și 2017. Un an cu multe încercări, un an în care am învățat cel mai mult că orice nu te doboară te face mai puternic, un an în care am realizat că orice supărare as avea, sunt alții care au altele și mai mari și poate mai greu de îndurat.

A fost un an foarte plin. Atât la lucru, cât și în viața personală. Raisa a împlinit 2 anj și nici nu știu cum a trecut timpul. A trecut prin tot felul de boli ale copilăriei, dar am trecut peste ele. Crește și ne uimește în fiecare zi. Creșa și doamnele de acolo o ajuta foarte mult să se dezvolte. Le mulțumesc și pe această cale dumnealor.

A fost un an plin și la Qubiz. Ne apropiem de aniversarea de 10 ani. Sunt 7 ani de când sunt și eu aici. Zi de zi mă bucur că firma crește și fiecare contribuim la creșterea ei și implicit la creșterea noastră.

A fost un an plin. Cu bune, și cu încercari. Dar a fost un an alături de cei dragi și cred că asta contează cel mai mult.

Rămas bun 2017. Te așteaptăm 2018!

 

 

Împreună pentru Andreas Dominic

Posted on

Azi dimineață m-am trezit cu un gând. Pe lângă activitățile sociale pe care le demarăm an de an cu Qubiz, simt că trebuie să fac ceva și la nivel individual. Așa că am hotărât să pregătesc un mic proiecțel personal în care îmi pun mari speranțe.

Așadar, pentru că ne apropiem de perioada Sărbătorilor, începând de azi și până în data de 22 decembrie, voi demara acest gând care doresc să îl transform în realitate. Iar alături de mine o am pe micuțul meu ajutor, iubita mea, Raisa.

Astfel ca, incepand de azi, 50% din orice produs cumparat de pe pagina mea (https://www.facebook.com/AligsAccesories/) va fi directionat spre fondul asociatiei Andreas Dominic. 

PS: pot crea in principiu multe creatii, puteti vedea la mine pe pagina; pe langa cele deja existente.

Cititi mai multe despre el aici: http://andreas-dominic.org/despre-mine/

Am incredere ca impreuna vom putea sa il ajutam si noi. Are nevoie de noi!

Sarbatori Frumoase tuturor 🙂

 

Oradea, între compromis şi realitate

Posted on

Înainte de a începe această postare, aş dori să fac precizarea de la bun început că sunt adeptă schimbărilor, că mă adaptez destul de repede la ele. Însă atunci când acele aşa zise schimbări presupun prea multe compromisuri, fac un pas în spate şi devin … destul de intrigată.

Oradea anului 2017. Ştirile zilei sunt lucruri care teoretic sunt normale. Dar sunt de fapt ceva demn de apreciat. Faptul că revenirea apei calde după o absenţă de câteva zile devine o ştire… sau o bucurie este deja mult peste puterea mea de înţelegere. De mai bine de 4 ani, Oradea trece printr-o modernizare a sistemului de încălzire de la Termoficare Oradea. Eu înţeleg foarte bine că trebuie schimbate ţevi pentru că cele deja existente sunt de pe vremea dinainte de Revoluţie, dar când aceste ţevi se tot schimbă şi se tot schimbă de câţiva ani, iar orădenii trebuie să rabde şi să nu aibă fie apă caldă, fie căldură, eu asta nu mai pot înţelege.

De mai bine de 2 ani de când stăm unde stăm, aş putea să număr cu degetele de la 2 mâini, lunile în care am avut complet, atât apă caldă, cât şi căldură (în lunile în care era MUSAI să fie), iar acest lucru nu mi se pare normal.

(foto: bihon.ro)

Am scris de multe ori despre Oradea. Am apreciat de-a lungul timpului, progresul care se face. Deci nu sunt deloc împotrivă, ba mai mult apreciez şi marchez acele lucruri. Dar la fel de tare mă răcâie faptul că de ani şi ani de zile trebuie să facem compromisuri. Şi nu le facem o dată pe an. Ci poate o dată pe lună sau mai des.

Ne dorim un oraş comparabil cu Barcelona sau Viena, dar nu avem nici măcar minimul de subzistenţă…

Nu cred că e cineva orb să nu vadă cât de multe s-au făcut pentru acest oraş. Cât de mult s-au dezvoltat unele industrii. Îmi amintesc cum în urmă cu 10 ani, când am absolvit, erau 2-3 firme de IT în Oradea. Acum paleta s-a extins tot mai mult, iar firmele sunt tot mai competitive. Mă bucur că noi rămânem în continuare o “firmă bengoasă”, cum o nominaliza azi o doamnă dragă mie la o instituţie şi la fel mă bucur că suntem apreciaţi în multe instituţii, inclusiv în Primărie.

Dar revenind … cu toate aceste multe realizări, oamenii deja sunt mai mult decât supăraţi. Cei care îşi permit, reuşesc să îşi achiziţioneze câte un boiler sau un aparat de încălzire a apei, dar cei care nu îşi permit, ei ce fac?

Aş vrea să înţeleg mai bine de cât timp mai este nevoie pentru compromisuri. În octombrie 2015, ni s-a promis că va fi ultima dată. De atunci au trecut aproape 2 ani …

Căci timpul tace și trece

Posted on Updated on

Anul acesta este un an al multiplilor de 5. Adică 10 ani de când am absolvit facultatea, 10 ani de când lucrez, 15 ani de voluntariat si 15 de când am terminat liceul. Se poate că vor fi momente de sărbătoare, dar cel mai probabil și de meditație, căci anii aceștia au trecut prea repede, au trecut pe nesimțite și nici măcar nu ne-au avertizat că ei trec repede. Și ca ne lasă doar amintiri în urma.

Atunci când am intrat în acest an, mai multi foști colegi de facultate (care azi îmi sunt prieteni), dacă organizăm întâlnirea de 10 ani. Dar cum timpul meu are alte priorități de mai mulți ani încoace le-am spus că sunt deschisa propunerilor și aștept doritori pentru a iniția acțiunea. Au trecut vreo 5 luni de atunci și am rămas la stadiul inițial. Nu asta conta acum. Poate cumva ar trebui marcat acest moment. Cu siguranță în luna următoare acest lucru îl voi face, dar in felul meu. Căci va fi o lună plină de evenimente. Frumoase sper.

A trecut un deceniu de când locul studentei a fost luat de o femeie, soție și mama. Poate tot cu același elan, dar parcă nu tot cu aceeaşi energie de la 22 de ani. Căci timpul tace și trece.

Momentul acela când ziua îţi este dată peste cap …

Posted on Updated on

Sunt multe zile care merită povestite. Dar timpul meu s-a schimbat atât de mult în ultimii ani, încât abia reuşesc să fac, zi de zi, cele mai elemetare lucruri. Însă ziua de azi … şi-a pus amprenta atât de tare pe rutina mea zilnică încât era tare păcat să nu îmi fac un pic de timp. De regulă când sunt gânduri scurte le împărtăşesc pe contul meu de Facebook, dar povestea zilei e mai mult decât un singur gând.

Ca de obicei, ne începem ziua undeva după ora 7.00, când ne pregătim să mergem la creşă/lucru. O las pe Raisa la creşă, merg la furnizor să îi dau de lucru pentru Qubiz şi să confirm o comandă. Mă opresc apoi să verific pe internet (mobile internet) la ce oră se deschide agenţia CFR Oradea (vezi foto. Sursă foto: Crisana) pentru a le lua unor colegi care merg în delegaţie bilete de tren. Menţionez că eu nu sunt un client al agenţiei de mulţi ani, ne-am obişnuit să cumpăram online biletele (simplu şi fără bătăi de cap), dar de această dată, din motive pur administrative, a trebuit să merg să le cumpăr fizic. Pe internet scria că programul de lucru este Luni-Vineri, 8.00 – 20.00.

Zic perfect, este 8.20 numai bine am timp. Ajung acolo. Pe uşă o hârtie ne semnala “Începând cu data de 2 MAi, programul Agenţiei CFR este L-V 9.00 – 17.00”. Mă uit la ceas 8.34.

Zic e ok, e o zi frumoasă, mă duc să mă plimb un pic pe Corso şi şă îmi iau cevă de gustat ca mic dejun de la celebra covrigărie Petru. Ajung acolo, doamna care tocmai servise pe cineva în faţa mea şi era vizibil deranjată de doamna de dinantea mea mă întreabă:
D: – Bună ziua! Ce doriţi?
Alina: – Bună ziua. Aş dori 1 covrig cu şuncă şi mozarella şi unul cu mozarella. Deci unul, unul.
D: – 3.50.
Alina: – Sigur? Am cerut unul, unul.
D: – că eu nu am auzit asta. E vreo problemă??
Alina (şocată de atitudinea ei): … nu … dar să nu fi plătit eu în plus sau în minus ..
Apoi mi-i dă cu cea mai mare greaţă posibilă … Şi plec… În gândul meu era cum să laud această covrigărie mai departe … pe pagina lor, pe Facebook … Zic, tot găsesc eu o soluţie. Ajung înapoi spre agenţie. Ora 8.45.

Între timp, uşa se deschide, dar este blocată de un scaun, semn că încă nu este momentul a fi deschisă. Şi stau şi aştept … (doar vorba aia “nu fuge nimeni după mine”…). Mă uit la ceas. Ora 8.56. Scaunul se trage şi doamna îmi face semn să intru. O urmez.
D: – Nu veniţi după mine! Haideţi aici. Spuneţi.
Alina: – … Aş dori 2 bilete. Unul dus şi unul întors pentru orele X dus şi Y întors ruta Oradea-Cluj şi retur. Apoi o să mai doresc 2 bilete pentru duminică. Şi apoi factură o să vă rog.
Doamna tot tastează tot tastează. Se listează şi cele 2 bilete. Apoi mă întreabă despre cele de duminică. Îi dau toate datele.
D: – 275 lei va fi.
Alina: – Zic dar nu aproximativ 200 lei costă? Eu mi-am făcut calculele de acasă.
D: – Nu. Aţi cerut 6 bilete. 2 dus şi 2 întors pe mâine şi 2 pe duminică dus.
Alina: – Poftim? Am cerut doar 4. Şi îi explic din nou …
Doamna începe să se certe cu mine, ba chiar îmi spune că eu fac asta intenţionat şi că culmea! eu aş fi fost şi acum o săptămână şi m-am certat cu colega ei pe aceleaşi motive.
Încep să îi povestesc că eu nu am călcat în agenţia CFR de mai bine de cel puţin 6 luni, căci avem cont pe CFR online tocmai pentru a evita astfel de situaţii şi a reduce timpii care oricum sunt preţioşi etc. Degeaba, ea o ţinea pe a ei şi că pe deasupra ar trebui să plătesc comision de anulare a biletelor … ba chiar
D: – Vin aici oameni de la ţară care chiar ştiu ce vor.
Da, înţelesesem aluzia, fină sau nu, dar era clar că nu aveam cu cine. In final a cedat si mi-a dat doar 4 bilete si am platit sub 200 lei. Si mi-a făcut factura. Desigur că mi-a greşit numele firmei. Am plecat fără să mai zic nimic ci doar să îmi doresc să putem plăti din nou online şi să nu mai fiu nevoită să dau de astfel de isprăvi de funcţionare.

Lucrez des cu instituţiile statului, prin prisma jobului, şi am avut tot felul de situaţii de-a lungul anului. Dar parcă asta a fost una din cele pe care nu le voi uita prea uşor. Sigur că o poveste la fel de interesantă ar fi cu poliţistul de la Rutieră căruia i se părea hilar faptul că  depun o plângere pentru o stradă cu limitare de viteză, cu sens giratoriu şi trecere după, unde pietonii sunt puşi în pericol … Şi alte câte şi mai câte.

Cum mi-am continuat ziua nici nu ştiu dacă mai are rost să o povestesc. De la faptul că prăjitura ce am primit-o azi de la colegi, lăsată pe masa mea, a fost luată în lipsa mea de cineva, şi continuând cu Raisa care mi-a pierdut pe drum, în plimbarea noastră, cureaua tocmai cumpărată … Astea sunt doar detalii.

Sincer, m-am cam săturat să fim oameni care trebuie să înghită în sec în faţa unor funcţionari lipsiţi de respect şi sătui de munca cu oamenii. Cred ca dacă nu mai au ce căuta în acest domeniu, ar fi bine să se retragă şi să lase locul unor oameni cărora le place asta, care îşi caută de lucru, care au de îngrijit o familie şi crescut copii…

Dacă nu schimbăm ceva, vom fi mereu prizonierii lor şi mereu la mâna lor…