Homevest le oferă românilor din străinătate posibilitate de a accesa credite ipotecare

preluare revistabiz.ro

Homevest, companie lansată la final de 2021 de Petru Dimulescu și Erik Edin, le oferă românilor care obțin venituri în străinătate o soluție mai rapidă pentru a achiziționa o casă în România și simplifică procesul de accesare a unui credit ipotecar direct din străinătate.

“Când am încercat să iau un credit printr-un brokeraj din România, am primit cel puțin 10 formulare pe care să le completez de mână și să le trimit apoi prin curier pentru ca ei să aplice la bancă în numele meu. Nu am primit nicio simulare și nu îmi era clar ce voiau de la mine. Mi-au spus doar de o bancă ce creditează românii cu contract de muncă în afara țării, dar eu nu eram eligibil pentru că eram între joburi, iar soția era în maternitate. Pentru că aveam experiența anterioară de a pune pe picioare un creditor de succes în Marea Britanie, mi-am spus că poate e momentul să schimb unele lucruri în bine și în România.”Petru Dimulescu, CTO și co-fondator Homevest.

Homevest digitalizează procesul de aplicare pentru un credit ipotecar și permite utilizatorilor să centralizeze în același loc toate actele necesare pentru o preaprobare bancară. Documentele încărcate trec printr-un proces de verificare, iar dacă întrunesc toate condițiile necesare, sunt transmise mai departe către băncile partenere.

Prin Homevest, clienții pot estima bugetul pentru împrumut și pot solicita de la bănci oferte de credit pentru a le compara, fără să fie nevoie să încarce documente de fiecare dată când aplică pentru o nouă ofertă.

Parteneriatul Homevest cu Imobiliare.ro

Prin parteneriatul strategic cu principalul portal de imobiliare din România, Homevest a ajutat românii din diaspora să își verifice eligibilitatea pe www.homevest.io și să aplice pentru credite ipotecare.

“Piața românească crește într-un ritm alert, diaspora e foarte interesată să investească în proprietăți acasă. Pandemia a determinat aproape 1,3 milioane de români să se întoarcă în țară, iar creșterea economică din ultima perioadă favorizează tot mai mult această întoarcere. Pentru noi e important să sprijinim clienții să acceseze cea mai bună ofertă ipotecară din piață și să facem procesul cât mai ușor posibil prin automatizarea și digitalizarea fiecărui pas.”Erik Edin, CEO și co-fondator Homevest

55% din clienții Homevest își cumpără prima casă și aleg să o facă în România în detrimentul unor orașe ca Londra, Stockholm sau Berlin. Prin colaborarea cu Imobiliare.ro și băncile partenere din România, Homevest urmărește să facă procesul de aplicare la un credit ipotecar mai ușor, mai rapid și mai ieftin.

Homevest a fost înființat de Petru Dimulescu și Erik Edin, doi dintre angajații timpurii Wise (fost TransferWise) pentru a simplifica procesul de cumpărare a unei proprietăți peste granițe, după ce nu au reușit să obțină un credit ipotecar cu venituri obținute din străinătate. Compania este susținută de Venrex, unul dintre primii investitori Revolut, iar momentan facilitează accesul la credite ipotecare celor interesați să cumpere proprietăți în România, Spania și Portugalia.

8 luni pe cer

Dragul meu TATĂ,

Se fac 8 luni de când ai plecat de lângă noi. Îmi spune lumea că pe măsura ce timpul trece, durerea se diminuează, dar eu nu simt deloc asta, cu fiecare zi mi-e tot mai dor de tine, pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne un ZEU, cel mai iubit, înțelept și bun TATĂ, omul de la care am învățat atâtea, care m-a transformat în ființa ce sunt azi, la aproape 40 de ani. Oare când au trecut anii aceștia ? …

Am stat mult să mă gândesc cum sau când să scriu aceste rânduri, pentru că nu voiam să sune banal, dar nici extravagant, ci exact așa cum trebuie să fie spus. Nu sunt sigură că îmi iese cum doresc, dar vreau ca tu, TATI, acolo unde ești, să fii cel puțin la fel de mândru de mine cum erai și pe Pamant. Ei bine, pe 19 aprilie am implinit 12 ani în Qubiz. Nici nu știu cum au trecut acești ani. Au fost ani în care am învățat foarte mult, am dat mai departe ce am învățat, am cunoscut oameni foarte faini și am avut parte și de foarte multe experiențe de neuitat și am fost în locuri în care poate nici nu mă gândeam. Sunt atat de multe de spus, dar cel mai probabil ni le vom reaminti în acest an când Qubiz aniversează 15 ani de existență. De la 20 de colegi câți eram în 19 aprilie 2011, am ajuns azi să fim mult peste 320. Eu cred că atunci când te simti bine într-o firmă, ai parte de support și încredere, șefi și colegi faini, dar și clienti asemenea, totul merge atât de ușor, iar timpul trece atât de repede, lăsând astfel loc amintirilor și rezultatelor. Cred și sper că anii cei mai buni sunt cei care or sa vină, așa că nu îmi rămâne decât sa vedem ce ne așteaptă în noii ani.

Însă povestea merge mai departe… Aceste 8 luni au fost foarte pline, și de ce să nu recunosc, și foarte grele. Am trecut prin multe probleme, intervenții medicale pentru cei din familie și multe alte greutăți. Am cunoscut mai bine și sistemul privat de sănătate, cu toate plățile aferente, dar și cu servicii pe măsura, cu oameni mai empatici, mai săritori. Ne și întrebam dacă oare era diferit dacă erai tratat în sistemul privat, dar probabil că la starea ta de sănătate, era foarte greu oriunde.

Totuși, în mare măsură, pare că soarele încet reapare și pe strada noastră, și că multe se vor schimba și după plecarea ta. După ce am participat la conferința SARTISS, ți-am aflat povestea plecării care apoi a apărut și în presa scrisă, în publicații precum:  Bihoreanul, Jurnalul Bihorean, PRIMA TV, Crișana la câteva luni au apărut noi modificări de lege, astfel că: Ministerul Sănătății vrea să oblige medicii să comunice cu familiile pacienților. În caz contrar, doctorii și spitalele riscă amenzi. Articolul a fost publicat pe Digi24 și Ebihoreanul. Sunt convinsă că nu ai plecat degeaba de lângă noi, dar golul ce l-ai lăsat în urma ta este prea puțin probabil că va mai putea fi umplut vreodată. Ești steaua cea mai strălucitoare de pe cer, ești cea mai frumoasă amintire din copilărie ce o tată o poate lasă asupra fiicei sale și nu voi găsi niciodată cuvinte suficiente pentru a exprima ceea ce simt pentru tine.

Oriunde ai fi, știu că mă veghezi, știu că mă ajuți să deslușesc probleme tehnice și nu numai, pentru că harul tau l-am moștenit și eu într-o mică măsură. Sunt 8 luni fără tine…

La Multi Ani Romania!

Romania noastra, ieri a fost ziua ta! Ziua in care am plans pentru prima data la parada militara, dar nu pentru ca imi dadea emotii, ci pentru ca mi-am amintit de celelalte parade cand mergeam cu TATA, cu Raisa, cu Mami…

sursa foto: Oradea Heritage

E prima data cand nu ii mai pot spune “La Multi ani romane!” Tatalui meu. El nu mai e de mai bine de 3 luni.

Mi-am amintit tot ieri de motivele pentru care Romania, dar mai ales Oradea sunt casa mea.

In primul rand, in 2002, cand trebuia sa aleg intre Oradea si Cluj-Napoca, pentru a merge la facultate, am ales Oradea. A fost anul cand tatalui meu ii recidivase hepatita B, dupa 26 de ani. Au urmat apoi ani foarte frumosi de facultate in orasul de pe Crisul Repede si, in 2007 am avut sansa de a merge in Atena cu o bursa Erasmus, gratie universitatii noastre. Au fost 3 luni pline, 3 luni care mi-au deschisa perspective asupra vietii si asupra planurilor de viitor. Dupa ce am locuit intr-o capitala cu peste 5 milioane de locuitori, reintoarcerea intr-un oras mic cu 180.000 de locuitori a fost un soc. Imi doream sa revin la agitatia Atenei…Dar lucrurile au luat o intorsatura cu totul neasteptata, am terminat frumos facultatea si la scurt timp am prins un job bun. Nici nu ma mai gandeam la schimbari sau plecari. Astfel ca din 2007 pana in 2011, am avut primul meu loc de munca in Oradea. Apoi, imediat, am avut marea sansa de a ajunge la Qubiz in aprilie 2011. Au trecut aproape 12 ani de atunci. Si in toti acesti ani parca am lucrat pentru o firma in strainatate. Parca nu am fi in Romania. Totul e diferit la noi, e altceva.

Daca nu era Qubiz, nu stiu unde eram azi. Daca Oradea nu s-ar fi dezvoltat atat in ultimii ani, nu imi dau seama daca azi as mai fi scris despre parada de ieri. Avem un mare noroc ca Romania inseamna si acest colt de tara, frumos dezvoltat, cu iz vestic, cu fonduri europene multe care fac posibile vise transformate in realitate.

Ca mai avem inca de lucru sa pretuim toate acestea, noi, oamenii, e cu totul si cu totul alta discutie.

Cineva spune candva ca avem o tara frumoasa, dar e pacat ca e locuita. Ei bine, cred ca fiecare padure are uscaciunile ei. Sunt multi romani care nu si-au parasit tara, care traiesc si muncesc aici.

Romania nu m-a dezamagit nici cand m-am lovit, si nu de putine ori, de sistemul de stat, pentru ca acolo am dat si de oameni capabili. Nici cand am cerut rapoarte despre tata, pentru ca stiam cum functioneaza lucrurile si ideea e sa nu te lasi lovit de sistem, ci sa continui sa il confrunti pana obtii ceea ce iti doresti. Pentru ca doar asa putem invinge un sistem invechit si bolnav.

O foarte draga prietena a mea imi spunea zilele trecute ca ceea ce am facut eu pentru a tata e dovada ca sunt un lider adevarat si cel mai sigur e ca acesta este rezultatul companiei in care am crescut si dezvoltat in ultimii ani.

Inca mai cred ca sistemul de stat e obligat-fortat sa se inspire din mediul privat pentru a intelege si a prelua modeul de lucru si de comunicare si a-l implementa in favoarea lor.

Romania, tu nu esti de vina pentru toate acestea. Responsabili suntem noi, cei care inca putem face lucrurile mult mai bine. Sunt recunoscatoare ca traiesc intr-un oras dezvoltat si nu intr-un sat sau oras uitat de lume…

LA MULTI ANI ROMANIA! Sa te bucuri de tot si de toti si sa ne incalzesti inimile si in continuare. Noi vom face tot ce ne sta in putinta sa fim mandri ca suntem Romani.

Gânduri la ceas de seară

Peste câteva zile, vor fi fix 3 luni de când TATA nu mai e printre noi.

Rememorez ades ziua plecării lui, sunt conștientă că nu mai e, dar alteori îmi spun că e doar un vis urât. Trec zilnic pe lângă giganticul Spital Județean din Oradea și mă gândesc mereu cum de s-a dus tata, de ce poate nu am făcut mai mult, de ce s-a dus atât de brusc, cum și multe alte întrebări…

În tot acest timp, am fost prinși cu tot felul de probleme și confruntați cu tot felul de situații.

Una din ele va fi referința acestei postări. Spuneam la un moment dat că după ce presa mi-a fost alături și a publicat povestea plecării lui TATA, am primit și mult așteptatul raport. Si nu doar atât, ci chiar și o invitație pentru o discuție cu șeful SMURD, domnul doctor Hadrian Borcea. Am acceptat invitația sa, astfel că pe 24 octombrie, am făcut un tur al urgențelor și am aflat și ce înseamnă ZONA DE RESUSCITARE.

Ei bine, pe 21 august, când am aflat că TATA e pe zona de RESUSCITARE, am crezut – cu mintea mea de non-doctor și doar cu noțiuni basic de medicină – că a facut stop-cardiac și i se fac manevre de RESUSCITARE. Dar nu, pe 24 octombrie am aflat că această zona este de fapt o încăpere cu 3 paturi, în care sunt aduși pacienții foarte gravi și care trebuie stabilizați. Ori în ziua în care TATA a fost dus acolo, pe lângă El, mai erau 4, adică vorbim despre 5 pacienți care trebuiau reabilitați, deodată, și în timpi de reacție foarte scurți.

Am discutat apoi cu dl Dr Borcea despre aspecte ale situației tatei, despre procedurile de comunicare între spital-aparținători, rolul asistentelor în comunicare, dar și despre unele sancțiuni aplicatie unor cadre medicale de la urgențe în urma situației mele. Mi-a spus că am dreptate în tot ce le-am comunicat, ba chiar s-au luat măsuri. Eu nu aveam nevoie de confimări, ci doar de rezolvări. De confirmări suntem probabil sătui, de fapte bune avem cu toții nevoie.

După circa o oră de discuții, mi s-a oferit ocazia de a participa în calitate de speaker la SARTISS, o conferință adresată medicilor, în care puteam să le vorbesc celor din sală despre experiența noastră, oferind totodată și soluții de îmbunătățire. Am acceptat, chiar cu un nod în gât. Dar mi-am pregătit discursul, amintindu-mi de tot ce am învățat în public speaking, și am pășit încrezătoare în Sala Orhideea a Hotelului Internațional din Băile Felix pe 29 octombrie.

Am povestit tot ce s-a întâmplat, tot ce am simțit, tot prin ce am trecut, dar și de ce am ajuns în presă pentru că ni se refuza dreptul de a primi un raport al zilei de 21 august. Am avut apoi un dialog liber despre ce sugestii concrete putem avea, pe lângă doctorii care au prezentat câteva elemente utile despre cum se poate comunica mai bine sau cum se poate dezvolta mai bine relația dintre doctor-pacient și doctor-aparținător.

Dacă ma uit un pic în urmă, cred că TATA nu a murit degeaba. Cred și sper că un pic din tot ce am trăit noi, a contribuit la o îmbunătățire a acestui sistem medical. Mai cred cu tărie și vă susțin să nu lăsați lucrurile nespuse. Ca atunci când întâmpinați o problemă la spital, aveți nelămuriri și sugestii, să nu vă lasați coplesiți și să nu le spuneți.

Cu o floare nu se face primăvară, dar cu multe se face chiar vară! Cautăm soluții de comunicare mai bine, pentru că doar așa putem să rezolvăm problemele.

Per aspera, ad astra.

Acum, îți știu povestea plecării

Dragul meu TATĂ, a trecut deja ceva timp de când tu ai plecat.

Ai lăsat multe pe acest Pământ și multe pentru familia noastră. Mă gândesc la tine în fiecare zi, îmi lipsesc atât de mult sfaturile tale pline de înțelepciune, vorbele tale pline de încurajare… Îmi lipsești TU, pur și simplu. Doar visele în care îmi apari și te văd fericit mă fac să îmi continuu viața cu multă încredere și speranța că TU ești bine, oriunde ai fi.

Dar nici plecarea ta nu e mai prejos, nu avea cum să fie altfel … Am tot scris și m-am tot zbătut să aflu ce ți s-a întamplat în acea zi de 21 august. Inițial am primit răspunsul despre care am scris deja, cum că nu voi primi acel raport, dar iată ca azi, 12 octombrie, de ziua orașului tău, am primit prin poștă magicul raport.

Direcțiunea Spitalului Județean, respectiv conducerea UPU, probabil la multele noastre insistențe, ne-au transmis raportul cerut. Și da, se poate și cu profesionalism. Când se vrea… Da, cred că se pot face lucrurile bine atunci când ai cu cine. Și pe această cale, le mulțumesc că au făcut asta. Jos pălăria, acum!

Desigur că nu îl voi face public, dar ce m-a liniștit a fost că am aflat exact prin tot ce ai trecut în acea zi. E atât de șocant faptul că înainte cu o zi să pleci, te-ai jucat cu nepoțica ta întreaga zi și erați atât de fericiți împreună! Apoi, în 21 august ai trecut prin atâtea… Sunt convinsă că nu ți-a fost deloc ușor, de aceea am vrut să știu.

Și tu știi că aș fi făcut orice să aflu… Și nu m-am lăsat. Eu nu știu pierde și nici nu îmi doresc să învăț. Eu știu că dacă mă scoate cineva afară pe ușă, eu intru pe fereastră. Atunci când știu că am dreptate si că pot face orice să aflu sau să rezolv, voi face asta. Ori pentru tine, voi face totul și în continuare.

Poate că plecarea ta va aduce o îmbunătățire a acestui sistem medical local, și poate vom putea ajuta și alți oameni care la rândul lor nu au avut șansa de a fi atât de ‘vocali’.

Iar aici, mă bucur că m-am putut ajuta de blogul meu, care are deja peste 14 ani de existență și multe postări din tot felul de domenii sau cu și despre oameni minunați.

Dar cel mai important, le mulțumesc celor de la Bihoreanul, Florin Ciucaș și Adrian Criș, care ți-au ascultat povestea și au publicat-o, făcând și mai multe valuri și punând presiune pentru ca lucrurile să se întâmple. Când mă gândesc la profesionalism în presa locală, mă voi gândi mereu la ei. Le mulțumesc mult încă o dată.

Voi continua apoi cu Claudiu Mihuț, de la PrimaTv, care la rândul său m-a ascultat și a dat mai apoi materialul și a ajuns în toată țara. Mulțumesc mult și ție.

Cu siguranță că fără aportul vostru, nu aș fi ajuns aici azi. Nu aș fi știut niciodată ce a pățit tata într-o singură zi.

Ca o încheiere, rămâi mereu idolul meu, iubitul meu TATĂ. În weekend ne-am fi pregatit să mergem cu toții la zilele orașului, tu ai fi venit cu bicicleta si noi ne am fi distrat împreună…

A fost și e încă greu să avem viața de dinainte de plecarea ta, dar știu că tu acolo sus nu ți-ai dori ca noi să fim triști, așa că, cu tine în inimă, mergem mai departe. Îți voi scrie des gânduri, voi trece pe la ‘casa ta’, cum zice Raisa și îmi voi urma gândurile și acțiunile așa cum știu că m-ai fi îndrumat.

Te păstrez veșnic în inima mea.

40 de zile de când ai plecat

Dragul meu TATĂ,

Au trecut fix 40 de zile de când TU ai plecat. Au fost poate cele mai grele din viețile noastre. Am avut multe încercări în viață, dar parcă acum e mai greu ca nicicând.

Am scris despre TINE, am scris despre plecarea TA, ți-am scris și o poezie. Au scris și alții despre povestea ta, presa locala: Bihoreanul și Jurnalul Bihorean, precum și cei de la PRIMA TV. Posibil și alții.

Inițial, am vrut să trimit feedbackul meu spre acest “minunat” spital, ca mai apoi să descopăr tot mai mult, citind atât de multe comentarii negative și povești oripilante, că de fapt a fost mai mult decât ce ți s-a întâmplat. Astfel că am îndrăznit să cer un raport al zilei când ai plecat. Și de atunci a început ceva de nedescris. …

La câteva zile am primit prin poștă un răspuns cum că nu îmi vor înmâna acel raport pe motiv de protecția datelor tale, care nu pot ajunge nici la familie, dacă TU nu ți-ai dat acordul în timpul vieții tale…

Nu știu ce urmează, dar mă tem că ceva s-a întâmplat urât cu tine, și cumva de asta nu vor să ne refuze acest drept.

Însă cei de la Bihoreanul și-au întrebat avocatul lor și citez:

Un abuz

Atât doar că Legea 46/2003 privind drepturile și obligațiile pacientului, la care se referă managerul, interzice furnizarea documentelor medicale ale unui pacient dacă scopul ar fi ca ele să fie făcute publice. Potrivit articolului 9, „pacientul are dreptul de a cere să nu fie informat și de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său”, articolul 10 că „rudele și prietenii pot fi informați despre evoluția investigațiilor, diagnostic și tratament, cu acordul pacientului”, articolul 12 că „pacientul sau persoana desemnată are dreptul să primească la externare un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării”, iar articolul 21 – cel invocat de Carp – că „informațiile privind starea pacientului sunt confidențiale chiar și după decesul pacientului”.

Spre deosebire de precedentele prevederi, din capitolul „Drepturile pacientului”, articolul 12 ține de capitolul despre „Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului”. Altfel spus, trebuie respectat caracterul privat al informațiilor despre pacient în sensul că ele nu pot fi destinate publicului, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu pot fi furnizate familiei, fie și în lipsa unui consimțământ, mai ales când pacientul a fost într-o stare gravă și nu-l putea exprima explicit. „Interpretarea spitalului este abuzivă. Sensul prevederii legale e ca datele pacientului să nu fie făcute publice, nu să fie refuzate familiei”, confirmă avocatul Mircea Ursuța (foto).

E clar, însă, că nu doar o parte a angajaților, ci conducerea spitalului însăși se arată lipsită de empatie, agățându-se de o literă de lege, și aceea răstălmăcită, în loc să fie, pur și simplu, umană. Căci ce omenie e aceea ca, după ce un om pierde pe cineva apropiat, să-l mai și trimiți prin tribunale aiurea?…

Nu știu ce va mai fi nevoie, dar tot voi afla de ce s-a întâmplat așa totul. Nu cred că așa era normal să fie. Dar sperăm că vom afla…

Te port mereu în inima mea. Ești TATA meu mult visat.

Închei cu frumoasele gânduri ale lui Lucian Cremeneanu (Lulu):

Empatia și comunicarea

Am întrebat odată un prieten medic, o somitate într-un domeniu al medicinei în care diagnosticele sunt necruțătoare, dacă la facultate se învață cum să se se comunice cu pacienții și, mai ales, cum să se dea veștile proaste. Mi-a răspuns că nu, că asta depinde de fiecare medic în parte, de educația lui, de abilitățile sale de comunicare și se studiul individual pe care îl face din alte cărți, nerecomandate la școală.

După câteva săptămâni, pe holul unui spital din Oradea, am prins o discuție între un medic și soția unui pacient. Am ciulit urechea la ”Doamnă, au venit analizele, din păcate, așa cum bănuiam, este cancer”. O astfel de discuție ar fi trebuit să aibă loc într-un birou, nu pe hol, veștile astea nu se servesc la botul calului. Au urmat câteva întrebări firești ale femeii năucite la care medicul a răspuns inițial răbdător. Dar, pe măsură ce treceau minutele, îl vedeam tot mai grăbit, încercând să încheie discuția și să plece la ale lui. Zero empatie.

Pe de altă parte, empatia se poate transforma din calitate în defect dacă este prost gestionată, poate fi o piedică în calea meseriei. Probabil că, pentru a evita auto-vătămarea, medicii își setează niște limite în relația cu pacienții și cazurile pe care le gestionează. Asta nu exclude profesionalismul și devotamentul. Vorbe ca ”nu le pasă” sau ”nu-i interesează” sunt cel mai adesea mici răutăți aruncate medicilor de către cei în suferință, care caută vinovați pentru pierderea cuiva drag.

În cazul familiei Gâdoiu, descris de Bihoreanul (link în comment), problema nu pare a fi lipsa empatiei, ci comunicarea defectuoasă din partea spitalului. Și în sănătate, la fel ca în HoReCa, degeaba investești în clădiri majestuoase și în ustensile scumpe și performante, dacă interfața cu clientul, adică angajații, nu se ridică la același nivel. Ne așteptăm ca omul cu care vorbim să fie grijuliu, atent, elegant, finuț, empatic, să aibă toate calitățile de care problema noastră are nevoie. Ei bine, nu toată lumea vine de acasă cu aceste însușiri în bagaj.

Însă, dacă empatia nu se poate preda, profesionalismul în comunicare se poate învăța, există mii de cursuri și rețete gata făcute pe tema asta. Cu un management țintit pe problemă și prin traininguri repetate ținute de profesioniști în domeniu, se poate ajunge la comunicare eficientă, omenească, prin care pacienții și aparținătorii să primească informații utile în timp real, să simtă că sistemului medical îi pasă de ei, începând de la cum se răspunde la telefon până la comunicarea unui diagnostic înspăimântător.

Odihniți-vă în pace, domnule Gâdoiu! Sperăm ca moartea dvs să nu fi fost în zadar precum cea a a domnului Lăzărescu.

O lunã fãrã TATA

Imediat e aproape o lunã,

De când repede ai plecat,

Ai lãsat un gol imens,

Ce nu poate fi egalat.

 

Ne-ai lãsat cu amintiri,

Multe multe povestiri,

Ne-ai lãsat pe toții triști,

Deopotrivă copleșiti.

 

Ne aduci mereu aminte,

De-ale tale-nvățăminte,

Câte un zâmbet ici pe colo,

Mai greuț, dar e acolo.

 

Ne vom aminti mereu.

Pentru mine, ai fost un Zeu,

Te vom adora nespus,

Chiar de ești acolo SUS.

 

Te voi iubi neincetat,

Ai fost TATA mult visat,

Iubitor si intelept,

TATĂL meu mereu atent.

 

Ionel, Ionelule,

Cum bunica îți zicea,

Tot așa ea îți cânta,

La fiecare sărbătoare a ta.

 

Tare iubit mai erai,

Pe Raisa o îndrăgeai,

De curând ea te-a visat,

Că o legănai-n parc.

 

Dorul de tine e mare,

Ieri în zi de sărbătoare,

Am fi vrut să vă cinstim,

39 de ani trăiți din plin,

Cu mamică noastră dragă.

 

Gânduri pentru bătrânul Spital Județean Oradea

Această postare este de fapt un semn de ripostă pentru un sistem învechit, pentru un sistem de STAT care funcționează cu scârțâituri, cu multe multe lacune, cu multe probleme și cu foarte multe bug-uri care nu par a se remedia prea curând.

Aceste rânduri au fost trimise atât conducerii spitalului, care nu a avut nicio bunăvoință în a-mi răspunde, cât și celui mai reprezentativ ziar local, care așteaptă și ei cu multă curiozitate un reply, care va veni, citez “în termen legal de 30 de zile de la sesizare”.

Tata a plecat în lumea celor drepți la data de 21.08.2022 la Spitalul Județean Oradea, secția ATI. Tata nu a fost un om oarecare, a fost un inginer electronist apreciat de comunitatea locală, care cu 2 zile înainte de a ne părăsi, încă lucra. NU a prins nicio zi de pensie, a cotizat la sistemul de stat atația ani și merita încă să traiască și să fie mai bine tratat.

În primele zile după ce el nu a mai fost, am fost atât de ocupați cu treburile pentru înmormântare și toate cele încât nu am apucat să analizez situația așa cum era, ci abia după câteva zile m-am dezmeticit și mi-am dat seama că erau prea multe lucruri care nu erau în regulă. Și am început să mă gândesc la tot, au apărut o mulțime de întrebări și prea puține răspunsuri concrete.

Lucrurile s-au întâmplat în felul urmator

• Tata a fost internat de urgență, adus cu ambulanța în zorii zilei de 21 august 2022, în jurul orei 7.00. 
• La ora 9.30 când am sunat prima dată la urgențe nu am primit nicio informare privind starea lui de sănătate. 
• Două ore mai tarziu m-am deplasat la secția de primiri Urgențe din cadrul Spitalului pentru a afla informații despre tatăl meu. Mai exact, la ora 11.00 am întrebat despre tatăl meu în zona de recepție. Mi s-a zis că voi primi informații în scurt timp.
• După jumătate de oră de așteptare, am revenit la recepție pentru a afla un răspuns. Doamna de acolo mi-a spus ca nu știe nimic, însă o altă doamnă îmi transmite că tatăl meu este pe ZONA DE RESUSCITARE, că nu e bine deloc. Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, dar mie mi se pare HALUCINANT să nu știu această informație decât la 3 ore după internare, după telefoane și întrebat pe la urgențe. Mi se pare INADMISIBIL așa ceva. Să fie grav și noi sa nu stim nimic despre asta! O mare rușine, păcat că ne laudăm cu un spital așa-zis performant.
• După încă câteva minute, apare un medic rezident care mă informează despre starea de sănătate a tatei și faptul că a fost transferat pe secția de ATI. Tot atunci mi se spune că nu îl pot vizita decat în zilele de MARȚI și JOI. La fel, o ABERAȚIE fără cuvinte! Adică, el să fie foarte grav și noi ca familie să nu îl putem vedea și nici nu îi putem lăsa niciun lucru personal!
• Mai târziu, în jurul orei 14.00, sun pe secția de ATI și mi se spune că doar după ora 18.00 pot primi informații. Aberația nr. 3! Astfel că mi-am sunat prietenii doctori pentru ca ei să afle informații despre tatăl meu, ceea ce la fel mi se pare încă o aberație! Vorbim deja de aberații peste aberații, și nicio rezolvare concretă! Mai apoi să aflu primele informații, ca la ora 16.00 să ne sune domnul doctor Cristian Buștea pentru a ne informa că tata este foarte grav bolnav și că necesită operație de urgență. Cum se poate așa ceva ? Cum vi se pare asta?
• Ne-am deplasat la spital, și interesant a fost că am putut merge pe zona de ATI pentru a aștepta vestile despre tatal meu.
• Am avut parte de o singură surpriza plăcută când doctorul Buștea a avut amabilitatea de a vorbi cu noi și de a discuta despre toate intervențiile avute în timpul operației și un status concret al situației tatălui meu. Cu această ocazie reiterez mesajul meu cu multe mulțumiri domnului doctor Buștea pentru profesionalism și strădania de a-l salva pe TATA, și pentru explicațiile ce ni le-a dat.
• L-am vizitat apoi pe TATA în jurul orei 18.30, atât mama, cât eu și fratele meu. Am plecat din spital în jurul orei 19.00 ca la ora 21.00 să aflam că TATA nu mai e. 
• Eu nu înțeleg nici acum ce s-a intamplat cu TATA între orele 19 și 21.00 când a decedat.

În ceea ce privește feedbackul pe care il am spitalului celebru al orașului, acesta este mai jos:

• atitudinea doamnelor de la recepție, telefonic, lasă mult de dorit. Doamne plictisite, fără pic de empatie, care nu spun la telefon “Alo, bună ziua, Spitalul Județean de Urgență Oradea”, ci doar scârbite un “Alo”. Cu o așa atitudine nu ajungem nicăieri. Pot fi dotarile cele mai bune, dacă oamenii nu au pic de empatie
• atitudinea unor cadre medicale de asemenea lasă mult de dorit. Dacă vii la lucru și ești plictisit și scârbit, mai ales că lucrezi cu pacienți, unii foarte grav bolnavi, atunci mai bine stai acasă sau nu mai faci MEDICINĂ. Empatia nu se învață, se simte.
• informarea familiei trebuie facută la timp și nu în ultima clipă, de aceea au datele de contact ale familiei
• aflarea de informații despre starea pacientului nu ar trebui să fie limitată de anumite ore, ci să fie disponibilă la orice oră, dacă oricum accesul în clădire este limitat.

Acum am rămas fără GOD-ul meu de pe Pământ și aștept răspunsuri care poate mă vor liniști și voi înțelege cum au fost de fapt lucrurile.

TATĂ, sper că TU te odihnești liniștit acolo SUS, cât noi ne zvatem cu acest sistem medical bolnav care ne-a măcinat pe toți într-o formă sau alta…

DRUM LIN SPRE STELE, TATĂ!

TATA a fost pentru mine un ZEU. Când eram mai mică îmi spuneam că dacă tata moare, voi muri și eu. TATA a plecat spre ceruri și înalturi acum fix 2 săptămâni. Eu nu am murit, dar în mod cert ceva din mine a murit. Copilăria, visurile, planurile, sprijinul și iubirea lui necondiționată s-au dus deodată cu EL.

Nu pentru că era TATA, dar era cu adevărat special. Avea mereu o vorbă bună, avea mereu un răspuns la orice nedumerire sau orice problemă, știa orice din orice domeniu, și era foarte apreciat de cei dragi și de prieteni.

Sigur, erau și oameni care nu îl pot înghiți, dar după nici 2 săptămâni în care am fost și support pentru service-ul lui, îl pot înțelege. Cu unii nu te poți înțelege deloc. Îmi spuneam la telefon, “e doar o siguranță de reparat”. Da, clar doamnă, rezolvați-o dumneavoastră dacă vă pricepeți atât de bine … îmi venea să îi spun.

Dar TATA era TATA. Era un fel de IDOL și pentru fetița mea, Raisa. Se iubeau din priviri. Era iubirea aceea de bunic, care te face să tresalți, să îți dorești să mergi mai departe, indiferent cât de mult ai suferi pe interior. Ori TATA suferea și nu spunea nimănui. A dus totul pe picioare până la ultima suflare. (poza de mai jos este făcută pe 6 august, cu fix 15 zile înainte de a pleca….)

Pe 21 august ne pregăteam să mergem în concediu. Îl așteptam după o perioadă plină cu tot felul … Urma să vedem ITALIA; căci îmi doream de tare mult timp. Nu a fost să fie, căci TATEI i s-a făcut rău în decursul dimineții, fiind internat de urgență. După multe intervenții și telefoane și mers la urgențe, aflu că TATA e pe zona de resuscitare, că nu e bine deloc. Au urmat ore de așteptare și de neliniște până când la ora 16.00 ne cheamă doctorul (căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru strădania lui de a-l salva pe TATA) la spital, că TATA urmează să fie operat de urgență. O operație lungă și grea, peste care dragul de el a trecut cu bine. Însă eram avertizați că e bine, dar nu suficient, fiind vorba de ultimele lui ore… Am fost să îl vizităm la ATI… Nu o să spun prea multe decât că nu credeam că va fi ultima dată când îl voi mai vedea…

Nu am vrut o înmormântare pompoasă, nu am chemat pe nimeni, a venit cine a dorit să vină și nici nu ne-am supărat pe cei care nu au putut veni. Am anunțat – pentru că așa se face – dar nu am vrut să încurcăm pe nimeni cu durerea noastră. Oricum, șocul a fost atât de mare, încât nu putem procesa nicicum informația că TATA NU mai e. Oamenii credeau că poate e vorba de altcineva, că sigur nu e adevărat. Așa ne-am fi dorit și noi, să fie doar un vis urât, dar din păcate e REALITATEA.

Acum îl văd doar în filme și poze … și recitesc despre el … Mai jos fragmente din rămas-bunul său:

Ion Gâdoiu, Nelu cum îl știa toată lumea, s-a născut la data de 28 iulie 1958 în Municipiul Pitești, județul Argeș, și a fost fiul lui Aurel și Elisabeta Gâdoiu. La vârsta de 3 ani s-au mutat la Oradea. 

3 ani mai târziu, se naște sora sa, pentru care alege numele Daniela, pe care o iubește, o îngrijește și căreia îi este nu doar frate, ci și mentor.

Câteva cuvinte despre Nelu:

În anul 1977 a absolvit Colegiul Național Emanuil Gojdu din Oradea, fiind unul dintre cei mai eminenți elevi ai clasei

Apoi, urmează studiile Facultății de Electronică din cadrul Universității de Politehnică Timișoara, pe care o absolvă în anul 1983În același an, se căsătorește cu cea care i-a fost alături până la final, Luminița cu care are 2 copii: Alina (născută în 1984) și Andrei (născut în 1986), pe care i-a iubit, educat și ocrotit mereu.

A lucrat ca inginer electronist de-a lungul vieții sale și era foarte pasionat de ceea ce făcea, căci nici la cei 64 de ani ai săi nu voia să renunțe la locul său de muncă. O dovadă este și faptul că vineri, cu 2 zile înainte de a pleca dintre noi, era încă la serviciu, preocupat de sarcinile de muncă ale sale

A fost un om foarte iubitor și foarte înțelept și îndrăgit de familie, prieteni și colegi.

Una din marile sale bucurii ale vieții a fost aceea de a deveni BUNIC în anul 2015. Raisa-Anastasia, puica bunului, cum îi spunea el, fiica Alinei, a fost cea care i-a dat putere să treacă peste momentele grele din viața sa. 

Fusese diagnosticat cu ciroză hepatică în 2020 la final, după ce avusese și hepatită B în 1986 și 2002. Ducea boala pe picioare, dar nu se lasă, era monitorizat de doctori, dar din păcate boala nu l-a cruțat, iar în fatidica zi de duminică, 21 august 2022, el a plecat la ceruri, lăsându-ne pe toți foarte triști.

 

TATA e, acum, sper într-un loc bun cu mulți prieteni dragi (cum era și MIRCEA BRADU) și rude care ne privesc de SUS de mulți ani. 

O să pun mai jos câteva rânduri ce le-am cules în aceste zile și îmi doresc să le păstrez aici:

“Rămâi sufletul meu pereche”

“Cineva spunea că, atât timp cât avem părinți pe această lume, suntem încă copii… Aș completa doar că, atunci când unul dintre ei se duce, parcă o resimțim ca pe un al doilea sfârșit, mult mai dur și mai brutal al copilăriei, care a mai rămas undeva, trăind încă latentă în noi”

“Frumos și elegant ca el mare păcat, nu doream să văd așa. Am fost azi la biserică la ora 12 și am aprins o lumânare la altar pentru sufletul lui minunat”

“Păcat…într-un fel lumea era mai faină cu el”

“Finișul a fost, ce-i drept caracteristic lui, să nu deranjeze pe nimeni. Nu vorbeam des, dar întotdeauna îmi povestea despre familie și desprei cei apropiati cu foarte mult drag. A fost un tip fantastic.”

“Offf, tare greu îmi găsesc cuvintele…chiar ne leaga numai gânduri frumoase de Oradea, datorită lui, datorită vouă!”

“Era un om deosebit”

“Lumea acum e mult mai săracă”

De fapt lumea mea și universul meu s-au cam oprit în loc… E destul de greu de repornit totul…. TATĂ, ai fost și vei rămâne pentru noi CEL MAI BUN.

DRUM LIN SPRE STELE! Te iubim dincolo de cer și înapoi.

PLF și prostia unui stat

De mult timp aștept să scriu această postare. Știam care va fi finalul narațiunii, sau cel puțin așa credeam că știu, însă din păcate nu era nici pe departe cel pe care îl intuiam.

A fost o dată ca niciodată …. 

La începutul acestui an, am făcut o excursie în Ungaria, la Berretyufalo. Era încă mijloc de pandemie, vârf de valul 5, când erau tot felul de restricții și formulare de localizare. Noi am mers scurt, pentru 3 ore de delectare, shopping și schimbat aer românesc cu cel de peste graniță. S-a întâmplat pe 3 ianuarie 2022. 7 zile mai târziu, primim prin poștă, atât eu, cât și soțul meu, o scrisoare de la Direcția de Sănătate Publică Bihor, prin care suntem înștiințați că avem de plătit câte 2.000 lei fiecare pentru că nu am completat formularul PLF la intrarea în țară. Din acel moment a început isteria … 

Am mers a doua zi la DSP să mă lămuresc cu ei, și înțelegeam că atât de multe scrisori primesc și sunt atât de ocupați, încât 5 funcționari publici au avut timp să stea cu mine și un coleg de-al meu (pățit și el ca mine) să ne explice că ei doar au aplicat legea și suntem liberi să mergem la Judecătorie pentru a face plângere. Zis și făcut. Pe 14 ianuarie am depus plângere la Tribunal și am așteptat …

Tot atunci am plătit 2.000 lei (jumătate din cuantumul fixat pentru că era în termen de 15 zile de la data notificării). 

Pentru prima dată la Judecătorie

Mi-am făcut dosar electronic la Judecătorie, unde aveam să primesc informații despre actele ce le-am depus și termenul de judecată. Urmăream zi de de zi … Pe 18 mai am fost invitați la proces, ne-am întâlnit cu judecătorul. Ne-am reprezentat singuri și ne-am expus punctul de vedere. Am urmărit cum se desfășoară un proces, cum vorbesc avocații și ne-a fost un picuț mai ușor.

Erau o corvoadă și pentru judecători aceste procese, aceste amenzi date aiurea, care mai apoi au fost anulate. Chiar cu câteva zile înainte de a ne prezentat la judecătorie, legea privind PLF fusese anulată, dar nu erau încă publicate metodologiile de recuperare a banilor, decât pentru aceia care câștigau în instanță. La data la care ne-am prezentat la proces ni-a fost amânată cauza, ca mai târziu, pe 31 mai să primim informarea că am câștigat procesul. Ni s-a transmis apoi că abia peste o lună se primește sentința definitivă și abia apoi putem începe demersurile pentru recuperarea banilor. Pe 26 iulie, am mers din nou la Judecătorie unde am făcut o cerere pentru a intra în posesia sentinței definitive, pe care de atfel am primit-o pe data de 28 iulie, fix de ziua TATĂLUI meu.

Am trimis apoi pe email actele spre Primăria Oradea, unde știam că se recuperează bănuții ca 2 zile mai târziu să aflu că trebuie să mă adresez ANAF. Așa că pe 2 august am mers la ANAF, fizic, să depun actele unde doamna de la ghișeu nu înțelegea de ce eu sunt supărată …. după atâtea luni de mers pe la instituții să-mi recuperez bănuții pentru o prostie a lor, în definitiv. Apoi, timp de 3 săptămâni sunam la ANAF să întreb care e statusul … Au fost luni de nervi și de drumuri. TOTAL AIUREA. Ca mai apoi, banii să îi recuperez pe 24 august, fix în ziua când tata și-a găsit odihna veșnică la cimitirul municipal.