Posted in tata

O lunã fãrã TATA

Imediat e aproape o lunã,

De când repede ai plecat,

Ai lãsat un gol imens,

Ce nu poate fi egalat.

 

Ne-ai lãsat cu amintiri,

Multe multe povestiri,

Ne-ai lãsat pe toții triști,

Deopotrivă copleșiti.

 

Ne aduci mereu aminte,

De-ale tale-nvățăminte,

Câte un zâmbet ici pe colo,

Mai greuț, dar e acolo.

 

Ne vom aminti mereu.

Pentru mine, ai fost un Zeu,

Te vom adora nespus,

Chiar de ești acolo SUS.

 

Te voi iubi neincetat,

Ai fost TATA mult visat,

Iubitor si intelept,

TATĂL meu mereu atent.

 

Ionel, Ionelule,

Cum bunica îți zicea,

Tot așa ea îți cânta,

La fiecare sărbătoare a ta.

 

Tare iubit mai erai,

Pe Raisa o îndrăgeai,

De curând ea te-a visat,

Că o legănai-n parc.

 

Dorul de tine e mare,

Ieri în zi de sărbătoare,

Am fi vrut să vă cinstim,

39 de ani trăiți din plin,

Cu mamică noastră dragă.

 

Posted in tata

Gânduri pentru bătrânul Spital Județean Oradea

Această postare este de fapt un semn de ripostă pentru un sistem învechit, pentru un sistem de STAT care funcționează cu scârțâituri, cu multe multe lacune, cu multe probleme și cu foarte multe bug-uri care nu par a se remedia prea curând.

Aceste rânduri au fost trimise atât conducerii spitalului, care nu a avut nicio bunăvoință în a-mi răspunde, cât și celui mai reprezentativ ziar local, care așteaptă și ei cu multă curiozitate un reply, care va veni, citez “în termen legal de 30 de zile de la sesizare”.

Tata a plecat în lumea celor drepți la data de 21.08.2022 la Spitalul Județean Oradea, secția ATI. Tata nu a fost un om oarecare, a fost un inginer electronist apreciat de comunitatea locală, care cu 2 zile înainte de a ne părăsi, încă lucra. NU a prins nicio zi de pensie, a cotizat la sistemul de stat atația ani și merita încă să traiască și să fie mai bine tratat.

În primele zile după ce el nu a mai fost, am fost atât de ocupați cu treburile pentru înmormântare și toate cele încât nu am apucat să analizez situația așa cum era, ci abia după câteva zile m-am dezmeticit și mi-am dat seama că erau prea multe lucruri care nu erau în regulă. Și am început să mă gândesc la tot, au apărut o mulțime de întrebări și prea puține răspunsuri concrete.

Lucrurile s-au întâmplat în felul urmator

  • Tata a fost internat de urgență, adus cu ambulanța în zorii zilei de 21 august 2022, în jurul orei 7.00. 
  • La ora 9.30 când am sunat prima dată la urgențe nu am primit nicio informare privind starea lui de sănătate. 
  • Două ore mai tarziu m-am deplasat la secția de primiri Urgențe din cadrul Spitalului pentru a afla informații despre tatăl meu. Mai exact, la ora 11.00 am întrebat despre tatăl meu în zona de recepție. Mi s-a zis că voi primi informații în scurt timp.
  • După jumătate de oră de așteptare, am revenit la recepție pentru a afla un răspuns. Doamna de acolo mi-a spus ca nu știe nimic, însă o altă doamnă îmi transmite că tatăl meu este pe ZONA DE RESUSCITARE, că nu e bine deloc. Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, dar mie mi se pare HALUCINANT să nu știu această informație decât la 3 ore după internare, după telefoane și întrebat pe la urgențe. Mi se pare INADMISIBIL așa ceva. Să fie grav și noi sa nu stim nimic despre asta! O mare rușine, păcat că ne laudăm cu un spital așa-zis performant.
  • După încă câteva minute, apare un medic rezident care mă informează despre starea de sănătate a tatei și faptul că a fost transferat pe secția de ATI. Tot atunci mi se spune că nu îl pot vizita decat în zilele de MARȚI și JOI. La fel, o ABERAȚIE fără cuvinte! Adică, el să fie foarte grav și noi ca familie să nu îl putem vedea și nici nu îi putem lăsa niciun lucru personal!
  • Mai târziu, în jurul orei 14.00, sun pe secția de ATI și mi se spune că doar după ora 18.00 pot primi informații. Aberația nr. 3! Astfel că mi-am sunat prietenii doctori pentru ca ei să afle informații despre tatăl meu, ceea ce la fel mi se pare încă o aberație! Vorbim deja de aberații peste aberații, și nicio rezolvare concretă! Mai apoi să aflu primele informații, ca la ora 16.00 să ne sune domnul doctor Cristian Buștea pentru a ne informa că tata este foarte grav bolnav și că necesită operație de urgență. Cum se poate așa ceva ? Cum vi se pare asta?
  • Ne-am deplasat la spital, și interesant a fost că am putut merge pe zona de ATI pentru a aștepta vestile despre tatal meu.
  • Am avut parte de o singură surpriza plăcută când doctorul Buștea a avut amabilitatea de a vorbi cu noi și de a discuta despre toate intervențiile avute în timpul operației și un status concret al situației tatălui meu. Cu această ocazie reiterez mesajul meu cu multe mulțumiri domnului doctor Buștea pentru profesionalism și strădania de a-l salva pe TATA, și pentru explicațiile ce ni le-a dat.
  • L-am vizitat apoi pe TATA în jurul orei 18.30, atât mama, cât eu și fratele meu. Am plecat din spital în jurul orei 19.00 ca la ora 21.00 să aflam că TATA nu mai e. 
  • Eu nu înțeleg nici acum ce s-a intamplat cu TATA între orele 19 și 21.00 când a decedat.

În ceea ce privește feedbackul pe care il am spitalului celebru al orașului, acesta este mai jos:

  • atitudinea doamnelor de la recepție, telefonic, lasă mult de dorit. Doamne plictisite, fără pic de empatie, care nu spun la telefon “Alo, bună ziua, Spitalul Județean de Urgență Oradea”, ci doar scârbite un “Alo”. Cu o așa atitudine nu ajungem nicăieri. Pot fi dotarile cele mai bune, dacă oamenii nu au pic de empatie
  • atitudinea unor cadre medicale de asemenea lasă mult de dorit. Dacă vii la lucru și ești plictisit și scârbit, mai ales că lucrezi cu pacienți, unii foarte grav bolnavi, atunci mai bine stai acasă sau nu mai faci MEDICINĂ. Empatia nu se învață, se simte.
  • informarea familiei trebuie facută la timp și nu în ultima clipă, de aceea au datele de contact ale familiei
  • aflarea de informații despre starea pacientului nu ar trebui să fie limitată de anumite ore, ci să fie disponibilă la orice oră, dacă oricum accesul în clădire este limitat.

Acum am rămas fără GOD-ul meu de pe Pământ și aștept răspunsuri care poate mă vor liniști și voi înțelege cum au fost de fapt lucrurile.

TATĂ, sper că TU te odihnești liniștit acolo SUS, cât noi ne zvatem cu acest sistem medical bolnav care ne-a măcinat pe toți într-o formă sau alta…

Posted in tata

DRUM LIN SPRE STELE, TATĂ!

TATA a fost pentru mine un ZEU. Când eram mai mică îmi spuneam că dacă tata moare, voi muri și eu. TATA a plecat spre ceruri și înalturi acum fix 2 săptămâni. Eu nu am murit, dar în mod cert ceva din mine a murit. Copilăria, visurile, planurile, sprijinul și iubirea lui necondiționată s-au dus deodată cu EL.

Nu pentru că era TATA, dar era cu adevărat special. Avea mereu o vorbă bună, avea mereu un răspuns la orice nedumerire sau orice problemă, știa orice din orice domeniu, și era foarte apreciat de cei dragi și de prieteni.

Sigur, erau și oameni care nu îl pot înghiți, dar după nici 2 săptămâni în care am fost și support pentru service-ul lui, îl pot înțelege. Cu unii nu te poți înțelege deloc. Îmi spuneam la telefon, “e doar o siguranță de reparat”. Da, clar doamnă, rezolvați-o dumneavoastră dacă vă pricepeți atât de bine … îmi venea să îi spun.

Dar TATA era TATA. Era un fel de IDOL și pentru fetița mea, Raisa. Se iubeau din priviri. Era iubirea aceea de bunic, care te face să tresalți, să îți dorești să mergi mai departe, indiferent cât de mult ai suferi pe interior. Ori TATA suferea și nu spunea nimănui. A dus totul pe picioare până la ultima suflare. (poza de mai jos este făcută pe 6 august, cu fix 15 zile înainte de a pleca….)

Pe 21 august ne pregăteam să mergem în concediu. Îl așteptam după o perioadă plină cu tot felul … Urma să vedem ITALIA; căci îmi doream de tare mult timp. Nu a fost să fie, căci TATEI i s-a făcut rău în decursul dimineții, fiind internat de urgență. După multe intervenții și telefoane și mers la urgențe, aflu că TATA e pe zona de resuscitare, că nu e bine deloc. Au urmat ore de așteptare și de neliniște până când la ora 16.00 ne cheamă doctorul (căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru strădania lui de a-l salva pe TATA) la spital, că TATA urmează să fie operat de urgență. O operație lungă și grea, peste care dragul de el a trecut cu bine. Însă eram avertizați că e bine, dar nu suficient, fiind vorba de ultimele lui ore… Am fost să îl vizităm la ATI… Nu o să spun prea multe decât că nu credeam că va fi ultima dată când îl voi mai vedea…

Nu am vrut o înmormântare pompoasă, nu am chemat pe nimeni, a venit cine a dorit să vină și nici nu ne-am supărat pe cei care nu au putut veni. Am anunțat – pentru că așa se face – dar nu am vrut să încurcăm pe nimeni cu durerea noastră. Oricum, șocul a fost atât de mare, încât nu putem procesa nicicum informația că TATA NU mai e. Oamenii credeau că poate e vorba de altcineva, că sigur nu e adevărat. Așa ne-am fi dorit și noi, să fie doar un vis urât, dar din păcate e REALITATEA.

Acum îl văd doar în filme și poze … și recitesc despre el … Mai jos fragmente din rămas-bunul său:

Ion Gâdoiu, Nelu cum îl știa toată lumea, s-a născut la data de 28 iulie 1958 în Municipiul Pitești, județul Argeș, și a fost fiul lui Aurel și Elisabeta Gâdoiu. La vârsta de 3 ani s-au mutat la Oradea. 

3 ani mai târziu, se naște sora sa, pentru care alege numele Daniela, pe care o iubește, o îngrijește și căreia îi este nu doar frate, ci și mentor.

Câteva cuvinte despre Nelu:

În anul 1977 a absolvit Colegiul Național Emanuil Gojdu din Oradea, fiind unul dintre cei mai eminenți elevi ai clasei

Apoi, urmează studiile Facultății de Electronică din cadrul Universității de Politehnică Timișoara, pe care o absolvă în anul 1983În același an, se căsătorește cu cea care i-a fost alături până la final, Luminița cu care are 2 copii: Alina (născută în 1984) și Andrei (născut în 1986), pe care i-a iubit, educat și ocrotit mereu.

A lucrat ca inginer electronist de-a lungul vieții sale și era foarte pasionat de ceea ce făcea, căci nici la cei 64 de ani ai săi nu voia să renunțe la locul său de muncă. O dovadă este și faptul că vineri, cu 2 zile înainte de a pleca dintre noi, era încă la serviciu, preocupat de sarcinile de muncă ale sale

A fost un om foarte iubitor și foarte înțelept și îndrăgit de familie, prieteni și colegi.

Una din marile sale bucurii ale vieții a fost aceea de a deveni BUNIC în anul 2015. Raisa-Anastasia, puica bunului, cum îi spunea el, fiica Alinei, a fost cea care i-a dat putere să treacă peste momentele grele din viața sa. 

Fusese diagnosticat cu ciroză hepatică în 2020 la final, după ce avusese și hepatită B în 1986 și 2002. Ducea boala pe picioare, dar nu se lasă, era monitorizat de doctori, dar din păcate boala nu l-a cruțat, iar în fatidica zi de duminică, 21 august 2022, el a plecat la ceruri, lăsându-ne pe toți foarte triști.

 

TATA e, acum, sper într-un loc bun cu mulți prieteni dragi (cum era și MIRCEA BRADU) și rude care ne privesc de SUS de mulți ani. 

O să pun mai jos câteva rânduri ce le-am cules în aceste zile și îmi doresc să le păstrez aici:

“Rămâi sufletul meu pereche”

“Cineva spunea că, atât timp cât avem părinți pe această lume, suntem încă copii… Aș completa doar că, atunci când unul dintre ei se duce, parcă o resimțim ca pe un al doilea sfârșit, mult mai dur și mai brutal al copilăriei, care a mai rămas undeva, trăind încă latentă în noi”

“Frumos și elegant ca el mare păcat, nu doream să văd așa. Am fost azi la biserică la ora 12 și am aprins o lumânare la altar pentru sufletul lui minunat”

“Păcat…într-un fel lumea era mai faină cu el”

“Finișul a fost, ce-i drept caracteristic lui, să nu deranjeze pe nimeni. Nu vorbeam des, dar întotdeauna îmi povestea despre familie și desprei cei apropiati cu foarte mult drag. A fost un tip fantastic.”

“Offf, tare greu îmi găsesc cuvintele…chiar ne leaga numai gânduri frumoase de Oradea, datorită lui, datorită vouă!”

“Era un om deosebit”

“Lumea acum e mult mai săracă”

De fapt lumea mea și universul meu s-au cam oprit în loc… E destul de greu de repornit totul…. TATĂ, ai fost și vei rămâne pentru noi CEL MAI BUN.

DRUM LIN SPRE STELE! Te iubim dincolo de cer și înapoi.

Posted in tata

PLF și prostia unui stat

De mult timp aștept să scriu această postare. Știam care va fi finalul narațiunii, sau cel puțin așa credeam că știu, însă din păcate nu era nici pe departe cel pe care îl intuiam.

A fost o dată ca niciodată …. 

La începutul acestui an, am făcut o excursie în Ungaria, la Berretyufalo. Era încă mijloc de pandemie, vârf de valul 5, când erau tot felul de restricții și formulare de localizare. Noi am mers scurt, pentru 3 ore de delectare, shopping și schimbat aer românesc cu cel de peste graniță. S-a întâmplat pe 3 ianuarie 2022. 7 zile mai târziu, primim prin poștă, atât eu, cât și soțul meu, o scrisoare de la Direcția de Sănătate Publică Bihor, prin care suntem înștiințați că avem de plătit câte 2.000 lei fiecare pentru că nu am completat formularul PLF la intrarea în țară. Din acel moment a început isteria … 

Am mers a doua zi la DSP să mă lămuresc cu ei, și înțelegeam că atât de multe scrisori primesc și sunt atât de ocupați, încât 5 funcționari publici au avut timp să stea cu mine și un coleg de-al meu (pățit și el ca mine) să ne explice că ei doar au aplicat legea și suntem liberi să mergem la Judecătorie pentru a face plângere. Zis și făcut. Pe 14 ianuarie am depus plângere la Tribunal și am așteptat …

Tot atunci am plătit 2.000 lei (jumătate din cuantumul fixat pentru că era în termen de 15 zile de la data notificării). 

Pentru prima dată la Judecătorie

Mi-am făcut dosar electronic la Judecătorie, unde aveam să primesc informații despre actele ce le-am depus și termenul de judecată. Urmăream zi de de zi … Pe 18 mai am fost invitați la proces, ne-am întâlnit cu judecătorul. Ne-am reprezentat singuri și ne-am expus punctul de vedere. Am urmărit cum se desfășoară un proces, cum vorbesc avocații și ne-a fost un picuț mai ușor.

Erau o corvoadă și pentru judecători aceste procese, aceste amenzi date aiurea, care mai apoi au fost anulate. Chiar cu câteva zile înainte de a ne prezentat la judecătorie, legea privind PLF fusese anulată, dar nu erau încă publicate metodologiile de recuperare a banilor, decât pentru aceia care câștigau în instanță. La data la care ne-am prezentat la proces ni-a fost amânată cauza, ca mai târziu, pe 31 mai să primim informarea că am câștigat procesul. Ni s-a transmis apoi că abia peste o lună se primește sentința definitivă și abia apoi putem începe demersurile pentru recuperarea banilor. Pe 26 iulie, am mers din nou la Judecătorie unde am făcut o cerere pentru a intra în posesia sentinței definitive, pe care de atfel am primit-o pe data de 28 iulie, fix de ziua TATĂLUI meu.

Am trimis apoi pe email actele spre Primăria Oradea, unde știam că se recuperează bănuții ca 2 zile mai târziu să aflu că trebuie să mă adresez ANAF. Așa că pe 2 august am mers la ANAF, fizic, să depun actele unde doamna de la ghișeu nu înțelegea de ce eu sunt supărată …. după atâtea luni de mers pe la instituții să-mi recuperez bănuții pentru o prostie a lor, în definitiv. Apoi, timp de 3 săptămâni sunam la ANAF să întreb care e statusul … Au fost luni de nervi și de drumuri. TOTAL AIUREA. Ca mai apoi, banii să îi recuperez pe 24 august, fix în ziua când tata și-a găsit odihna veșnică la cimitirul municipal.

Posted in Carti

Frumusețe Tangențială, de Codruța Vancea

Ieri, 18 august, la Cetatea Oradea, în Salonul Vinurilor Millesime, am avut onoarea de a participa, în calitate de moderator, la lansarea de carte a doamnei mele profesoare Codruța Vancea.

Un eveniment plin de emoție, de căldură, de frumusețe, cu oameni de calitate, atât între vorbitori, cât și în public. Au vorbit alături de doamna autoare, domnul Traian Ștef, pe care mereu îl voi asocia cu Revista Familia, Alexandra Sidor de la Facultatea de Litere și doamna Corina Cernea, actriță la Teatrul Regina Maria din Oradea, care a recitat mai multe poezii din volumul “Frumusețe Tangențială” pe ritmul de coardă al grupului Espressione. Momentul de recitare a fost unul demn de o piesă de teatru, cu totul și cu totul deosebit.

Frumusețe tangențială 

De Codruța Vancea

Când mi-a fost înmânat cel de-al doilea volum al dragei mele doamne profesoare, Codruța Vancea, am știut încă de la început că voi găsi tot felul de gânduri, că voi simți atât emoțional, dar mai ales rațional, că profesoara de matematică nu se va dezminți în poeziile sale, că va fi o încrengătură între matematică și emoție, între rațional și emoțional. 

Am început să o citesc. Un zâmbet mi-a apărut pe buze, căci ceea ce preconizasem se adeverea încă de la primele versuri, că ceea ce deja spuneau oamenii de literatură se adeverea. Și o să reiterez în cele ce urmează versuri care m-au încântat foarte mult 

“Mă învârt într-un cerc….

Perpendiculară pe pământ

Acum cercul este la picioarele mele”

“Sunt o acoladă deschisă

Valoarea lor poate tinde la infinit

Acolada se va închide la timpul potrivit”

“Încerc să fiu o tantentă pe curba vieții

Sunt o variabilă complexă independentă

Își ocupă planul 

Paralel cu 2 drepte concurente

Dragostea și viața”

“Și eu rămân în continuare lângă tine

O eclipsă pe o linie perfectă

Linia orizontului”

“Nu-mi caut vreo scuză

Trăiesc zilnic într-un triunghi inegalabil și veritabil

Respir tridimensional”

“Mi se activează memoria RAM oferind acces direct la orice locație în orice ordine, chiar și la întâmplare”

“ într-o zi un alt automat m-a întrebat 

Dacă am un buton de iubit

Automatul a vrut să știe cum e acest buton apăsat

Că el nu fusese niciodată îndrăgostit

… 

Tu chiar crezi că pe mine

Cablul acela mă face fericit”

“Sunt un profesor de matematică

Care știe să scrie ecuația 

Cu orice marker pe tabla curată”

Apoi trece la mai multă emoție

“Să-mi iau porția de viată pentru încă o vreme

Înainte de a scrie cel mai frumos roman de dragoste”

“Ce ropot de cai sălbatici în sufletul meu

Din mine crește iarba verde

De aceea caii sălbatici m-au găsit”

“Sunt vinovată

Pentru că am iubit mai mult decât

Aveam voie”

“Femeie ce sunt

Aleg feminitatea pe Pământ

Într-un timp firesc sau nefiresc

Pe care îl trăiesc

Aleg să fiu din nou eu

Chiar dacă nu m-au întrebat ce vreau să fiu

Femeie sau bărbat”

“Pentru că dragostea e liberă de dușmani

Și-n libertatea ei

Dragostea e cea mai frumoasă

Oriunde, oricând”

“să stai la un pahar vorbind despre covid

Sau despre vreun partid”

“Dacă iubirea 

E în mâna destinelor

Sunt 52% apă,

Restul doar iubire”

Acestea sunt doar câteva dintre sutele de versuri din această carte, sunt încântată de cuvintele și gândurile ce ni le transmite, de ușurința cu care am citit această carte pe o laviță într-o zi răcoroasă de vară, într-un sat uitat de lume.

Au fost câteva recenzii ale acestei cărți, dar cel mai mult mi-a plăcut ceea pe care urmează să vi-o citesc.

Îi mulțumesc încă o dată pentru ocazia dată și cu acest volum sper să nu renunțe la acest obicei pe care și l-a făcut de a ne încânta cu gânduri cu emoție și cu RAM-i deopotrivă.

Vă felicit cu mare drag!”


Mă bucur că am putut fi alături de doamna autoare, la lansarea celui de-al doilea volum al său, după ce în urmă cu aproximativ 3 ani lansa “Rafale de Primăvară”, la Librăria Humanitas din Oradea. Aștept cu nerăbdarea lansarea celui de-al treilea volum.

Posted in Cugetari

Gânduri de final de an

Gândurile mele la final de 2021 le-am așternut aici:

Mătușa mea, fie iertată, Ioana, avea o vorbă “Cum te distrezi în noaptea de revelion, așa îți va merge tot anul”.

Nu știu ce îmi va rezerva noul an, dar e cert că anul ce trece a fost unul greu. Așa cum a fost pentru oamenii de pe întreaga Planetă. A fost unul plin de încercări.

Pe plan profesional a fost bine, chiar tare bine. Personal însă, am trecut prin tot felul.

La final de Februarie mi-am rupt mâna dreaptă. Au urmat luni de fizioterapie, și abia pe final de an pot zice că sunt mai bine. Tot primele luni de an au adus multe probleme de sănătate pentru Luci… Lucrurile se îndreaptă încet, sperăm.

Vara a fost mai bună și mai liniștită, am reușit să mergem la mare și la munte; iar toamna a adus-o pe Raisuca la școală. Iar eu, la scurt timp am fost confirmată pozitiv cu SARS-COV2. Au fost 2 săptămâni de izolare, în care am redescoperit lucrurile simple.

În acest an, am pierdut oameni dragi, pe tanti Vetuța, pe domnul meu diriginte, Dorel Tifor, pe mentorul meu, Mircea Bradu, pe prietenul nostru, Anthony Flagiello…

Finalul de an a fost ceva mai bun, cu bucuria sărbătorilor de an alături de cei dragi.

Anul ce vine mi-l doresc mai liniștit, mai sabatic, cu multă sănătate și bucurii pentru mine și cei dragi.

2022 fii mai bun. Rămas bun 2021!

Posted in Oameni deosebiti

Împreună pentru colegul meu, Ionuț Balajti

De fiecare dată când mă gândesc la Ionuț, mă gândesc la un om cu mult simț al umorului, un om care te ajută cu drag oricând. El este cel care mi-a făcut și invitația de nuntă, dar și cea pentru meniu. M-a ajutat necondiționat și fără nicio obligație. Mare om, mare domn!

Din păcate însă, Ionuț s-a îmbolnăvit acum un an și de atunci a trecut prin foarte multe provocări. Iată povestea lui:

Buna ziua, ma numesc Balajti Ioan si in martie anul acesta am fost diagnosticat cu sindromul MEN2 care este o boala genetica foarte rara. Au urmat 2 operatii una la glanda tiroidiana si una foarte complexa pentru a scoate ambele glande suprarenale, operatie care a durat 7 ore. Pentru inlocuirea hormonilor trebuie sa iau 3 medicamente foarte importante zilnic, altfel daca uit 2-3 zile la rand sa le iau sau nu le gasesc in farmacii, ar putea sa intervina decesul. 
Cand am crezut ca totul este bine, am fost diagnosticat cu mezoteliom pleural, acesta fiind un cancer foarte agresiv la pleura plamanului. Am gasit in Romania un singur chirurg care are o tehnica speciala invatata din SUA si este singura sansa la noi in Romania. Problema este ca am ramas fara bani dupa restul operatiilor si aceasta operatie trebuie facuta cat mai curand, fiind programata pe luna februarie 2022 la spitalul Monza din Bucuresti. Avem nevoie de o suma de aproximativ 20.000 de euro. Orice donatie este bine venita.  
IBAN in RON: RO42INGB0000999901861973IBAN in EURO: RO52INGB0000999903866686pe numele Balajti Ioan 
Revolut: 0765827001

În baza unui contract de sponsorizare:

ONG: Programatori de fapte bune
CIF: 44061654
IBAN: RO02 BTRL RONC RT05 9967 6901

Vă mulțumim tuturor de pe acum pentru support!

Doamne ajută !

Mulțumim tare mult și Bihoreanul pentru promovarea acestui caz:

https://www.ebihoreanul.ro/stiri/de-craciun-fii-mai-bun-un-tanar-din-oradea-grav-bolnav-are-nevoie-de-ajutor-imediat-168215.html

Posted in Cugetari

The show must go on, post covid

M-am gândit mult înainte de a mă decide să scriu. După mai bine de un an și jumătate de cand s-a instalat pandemia, la fel ca mulți oameni din întreaga lume, am avut o perioadă grea.

Cu multe încercări, dar și cu multe învățăminte. Am trecut prin multe, dar nu le voi enumera acum, nu acesta este scopul postării. Nu zic ca nu au fost și momente faine, dar poate mai puține ca altă dată …

În mod cert nu o sa uit cum mi-am rupt mâna dreaptă prin februarie si niciodată nu-mi va mai fi la fel. Și multe altele. Mai târziu, prin aprilie și mai, m-am vaccinat. Am prins dozele de Pfizer. Era o minune, pe atunci. Am fost convinsă că încet, încet, lucrurile se vor așeza și ne vom relua obiceiurile noastre dragi. A venit vara, am circulat cu certificatul verde și părea că porțile ni se deschid atât de ușor și parcă nici teama de înainte nu o mai aveam.

Toamna a venit si ea, și Raisa a început școala. Trăiam emoțiile unui nou început. Nu a durat foarte mult, însă. Câteva zile mai tarziu, absolut aleator m-am testat rapid, pentru că micuta mea avea febră și voiam să știu dacă are ceva. A ieșit negativă. Eu însă … NU. Nu îmi venea să cred! Nu aveam simptome. M-am retestat imediat și rezultatul a fost tot pozitiv. Am cerut un PCR, care a venit a doua zi dimineață. Urma să primesc rezultatul 24 de ore mai târziu. Pozitiv și 14 zile de izolare.

Deși mă așteptam că după 2 teste rapide pozitive, să fie și un PCR pozitiv, tot a fost un șoc când am primit SMS-ul. Am trecut apoi peste formalitățile, discuțiile și … lacrimile. cu DSPul. Au trecut 11 zile de atunci.

Îi mulțumesc Celui de SUS că a avut grija de noi, dar inevitabil si vaccinului care m-a ajutat sa trec peste o formă nu gravă, ceea ce le doresc tuturor celor care află că sunt confirmați.

Ca o paranteză, eu cred că vaccinarea nu este degeaba. Fiica mea are la zi toate vaccinurile obligatorii. Pe cele contracost (printre care cel pentru varicelă etc) nu i le-am făcut și adesea regret. A făcut varicelă, e drept o formă ușoară, dar cel mai grav este că a transmis-o la adulți care au făcut forme foarte urâte. Cândva, când eram noi mici, nu erau vaccinuri pentru astfel de boli și am făcut si varicelă, pojar, oreon … forme urâte. Azi sunt, și de ce să nu profităm de ele, dacă sunt gratuite și s-au dovedit științific beneficiile lor ?

Ca o concluzie vizavi de COVID, eu cred ca este și despre cum ne raportăm noi la situație. E drept că nu am avut o formă gravă, dar am încercat să îmi găsesc preocupări în aceste zile, să nu mă gândesc că am boala cea mai modernă. A fost greu câteodată, dar cred că ce a fost mai greu a trecut.

Să privim cu calm și răbdare întreaga situație, chiar dacă nu e tocmai ușor să faci asta. Să ne odihnim și să ne gândim la lucruri care ne fac existența mai bună.

Cred ca este viață și în covid, și mai ales după. The show must go on!

Posted in Oameni deosebiti

Povești pentru îngeri cu Dorel Tifor și Mircea Bradu

La ora aceasta, când scriu aceste rânduri, încă nu îmi pot stăpâni lacrimile … În doar câteva zile, i-am pierdut pe cei mai buni doi mentori ai mei pe care viața m-a binecuvântat cu ei.

In memoriam, Dorel Tifor

Domnul meu diriginte, Dorel Tifor, a plecat la cele Sfinte în urmă cu două săptămâni. A murit singur, dar a fost iubit de atâția absolvenți, foști elevi, oameni de cultură, oameni din diverse domenii selecte în care activa și dumnealui. Ne-a răscolit toate amintirile de liceeni gojdiști și ne-a apropiat din nou, clasa lui. Ultima clasă la care a mai fost diriginte. “Cât inima bate …” cum spunea în poezia sa, îl vom păstra în amintiri și îl vom iubi necontenit.

Cu siguranță cuvintele lui îmi vor rămâne mereu întipărite în inimă și gânduri. Per aspera ad astra!

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană

In memoriam, Mircea Bradu

La doar câteva zile, s-a dus să le spună vorbe calde și îngerilor, Mircea Bradu, cel care a fost ca un tată pentru mine, care m-a susținut în orice inițiativă sau demers pe care îl făceam, avea mereu o vorbă bună și caldă pentru mine.

Acum un și ceva, înainte să vină pandemia, a avut o lansare de carte fastuoasă, cu ocazia celor 100 de ani de la Marea Unire. Și eram sigură că vor mai urma multe altele. Am sperat prea mult însă ….

Știu că îmi va lipsi. Știu că nu voi mai avea curajul ce îl aveam să mai lansez o carte, să mai scriu gânduri în care el avea atâta încredere, știu că nu voi mai avea acel imbold pe care el mi-l dădea de fiecare dată. “Fata tatii, tu pentru mine ești ca fetele mele!”, îmi zicea asta de atâtea ori. L-am iubit cum ne-a iubit și el pe noi. Prietenia lui cu tatăl meu are vârsta mea, pe care am împlinit-o ieri, unde ne-a lipsit atât de mult! Nu era an să nu mă sune ori să mă felicite, nu era moment fericit din viața mea la care el să nu fi fost. Îl vom iubi mereu necontenit și neîncetat.

Ar putea fi o imagine cu 10 persoane, inclusiv Isabella Sofia şi Lucian Popa, persoane în picioare şi interior

Încă nu am reușit să îmi opresc lacrimile, și nici nu mă voi strădui. Deși știu că el și-ar dori să ne vadă mereu doar cu zâmbetul pe buze, mereu puternici și dornici de a duce mai departe cultura orădeană. Ce bucurie că a lăsat în urmă atât de multe talente care să ne amintească mereu de el și de harul cu care știa să ne cizeleze atât de frumos pe fiecare din noi!

Nu îmi pot lua rămas bun pentru că îl voi purta mereu în sufletul meu, va avea mereu colțișorul lui așa cum îl merită. Drum lin spre stele!

Posted in Uncategorized

2020 în gânduri și simțiri

Mă pregătesc de această postare de ceva timp, dar iată că abia acum este timpul cu adevărat potrivit. Acum când ne mai despart mai puțin de 24 de ore de un nou an.

Cred că fiecare din noi am urât mai mult sau mai puțin acest an. A început oarecum în forță, cu planuri mărețe, de fiecare dată tot mai mărețe decât anul de care ne despărțeam. Și nimeni nu cred că ar fi bănuit ce va să vină.

Am pornit frumos în 2020. Avem o mulțime de planuri și evenimente planificate din timp, credeam că știu la milimentru ce voi face cel puțin până în februarie 2021 pe ambele planuri: personal și profesional. Credeam, evident. Așa cum deja am scris aici.

Au trecut ianuarie și februarie, perfect normal, perfect planificate. Am intrat în martie, cu mărțișoare și ziua femeii, ca mai apoi, la foarte puțin timp să aflăm despre acest virus – groaznic, blamat, care ne-a dat viețile peste cap – că ne-a invadat țara și că vom intra în stare de urgență. Habar nu aveam ce va fi cu noi … ori cum vom face față. Așa zisul final al lumii se apropia.

Am început să lucrăm de acasă, mult mai mult decât de obicei, pentru că în spatele acestor ore stătea de fapt panica, multă panică, frica de a mai ieși afară. Am dus-o așa 2 luni. Mai ieșeam din când în când din casă, doar cu declarație pe propria răspundere asupra noastră, dar și atunci pentru urgențe. Ne-am baricadat în case și am început să descoperim lucruri noi. Am început să scriu tot mai mult pe blog, să îmi caut cât mai multe preocupări alături de familie … acasă. Să redescoperim lucrurile simple, dar și să ne doară lipsa libertății și mai ales să redescopăr mulți oameni faini din Oradea.

Am petrecut apoi Paștele, tot în izolare, acasă, departe de familie și de cei dragi. Am fost fericiți, dar am și plâns de tristețe. Ne-am bucurat că am avut ce pune pe masa de sărbătoare, când criza economică dădea tot mai multe semne că e aproape.

Am trăit apoi fiorii apropierii datei de 15 mai, când după 2 luni de stare de urgență, puteam să ieșim fără declarații asupra noastră.

Trecuseră deja 5 luni din noul an, iar Raisa avea să împlinească 5 anișori. Desigur, din cauza restricțiilor, ziua ei a fost ținută în cadru restrâns, așa cum a fost și a mea, câteva zile mai târziu. Vara venea. Credeam că virusul va pieri, dar previziunile ne-au arătat că nu va fi așa, ci pandemia va continua, ori în lipsa unui tratament sau a unui vaccin, viețile noastre nu vor reveni curând la ceea ce numeam normal.

A fost o vară caldă și frumoasă, am putut să ne bucurăm – în limitele posibilităților de ea. Am putut să îmi revăd colegii de lucru, mai des și să ne bucurăm unii de alții.

Pe final de august, am plecat în mult așteptatul concediu în Turcia. Când nici nu mai credeam că acest lucru se va mai întâmpla. A fost probabil cel mai bun lucru ce l-am putut face în acest an. Doar atunci când am ajuns acolo, ne-am dat seama că trăim în altă lume. Altfel, până acolo …am avut parte de multe pățanii pe care prea curând nu le vom uita. Avion întârziat 7 ore, Lucian detectat cu 37,5 în aeroportul din Antalya, și trași deoparte (exact ca urmăriții internațional) pentru investigații și cercetări. Am trecut cu bine și de asta, și în final ne-am bucurat de o vacanță perfectă.

Toamna a venit și ea. Grădința s-a redeschis și începusem să ne gândim că încet ne vom întoarce la normal. Minunea a durat cam o lună. căci din nou școlile și grădinițele s-au închis, trecând din nou în online. Astfel că de mai bine de 2 luni și ceva am uitat ce înseamna grădinița adevărată, căci nimic nu se compară cu ea. Din nou, ne-am întors la munca remote, la viața din primăvară.

Noiembrie însă a adus speranțe mai multe căci vaccinurile care au fost produse în acest an au dat rezultate mult așteptate și au fost introduse pe piață, iar recent, sunt utilizate. În primă fază, în țara noastră vor fi 3 faze, din care la prima deja se lucrează și presupune vaccinarea personalului medical.. Mai multe detalii aici.

Așadar speranțe pentru un an mai bun sunt.

Cred că dacă e să mă uit în urmă, a trecut foarte repede, cu toate neajunsurile și problemele pe care le-am înfruntat, a fost un an mai liniștit din unele privințe, un an al învățării, dar a fost, social vorbind, cel mai greu an. Cel puțin pentru mine. Am stat mult prea departe de cei dragi, am suferit că nu pot să îmi vizitez tatăl internat, și că toate știrile despre el le aflam doar prin intermediul telefonului …

Covidul ne-a dat lumea peste cap, dar ne-a și dat multe lecții. A rănit mulți oameni și, cel mai rău, ne-a îndepărtat unii de alții.

Azi suntem poate mai puternici, dar mai goi din unele privințe. Îmi iau rămas bun de la 2020, dar sper, la fel ca multă lume, ca 2021 să fie un an mult mai bun decât acesta. Lecțiile au fost învățate, nu ne mai privați de libertate, nu ne mai privați de oamenii dragi, nu ne mai puneți interdicții. Știm să respectăm ce e de respectat, și nu mai avem nevoie de alte restricții.

Rămas bun 2020, Bun venit 2021 !